Invitatul/invitata Literomaniei Nr. 165-166

Cel mai important lucru dintre cele neimportante

T.O. Bobe Cel mai important lucru dintre

La rubrica „Invitatul/invitata Literomaniei” invităm diverşi scriitori, artişti, oameni din domeniul literar şi cultural să ne scrie despre „mania” literaturii (ca să parafrazăm numele platformei noastre), despre gustul/pasiunea lor pentru literatură, despre relaţia personală cu literatura, cu scrisul şi cititul, despre importanţa literaturii în viaţa lor. În acest număr (nr. 165-166), invitatul nostru este scriitorul T.O. Bobe (cel mai recent romanCartea neisprăvirii, Editura Humanitas, 2019). (Literomania)

Numesc divertisment toate acele lucruri cu care omul își umple timpul pe care nu și-l petrece pentru a-și asigura supraviețuirea lui personală sau a speciei: muzică, literatură, teatru, cinema, televiziune, jocuri pe computer –  tot ce nu-l lasă singur cu sine cînd nu muncește pentru hrană, haine sau adăpost. Pentru că divertisment a fost și „Odiseea”, cînd se recita la ospețe, divertisment a fost și teatrul lui Shakespeare, divertisment au fost și filmele lui Chaplin, ca să dau doar cîteva exemple; mă îndoiesc că Homer avea conștiința că face cultură, așa cum mă îndoiesc că o aveau și Shakespeare sau Michelangelo sau Lully.

În primul rînd, vă mulțumesc pentru invitație, în aceeași măsură în care vă mulțumesc pentru bănuiala măgulitoare că aș fi un maniac al literaturii. Spun măgulitoare, pentru că există un oarecare mit al literaturii ca îndeletnicire nobilă, spre deosebire, de exemplu, de cizmărie, comerțul cu amănuntul sau cu ridicata, piscicultură și multe, multe altele. Înțeleg, totuși, că e vorba doar de un joc, de o convenție, și tocmai de aceea îmi face plăcere să răspund provocării, fie și negînd că aș avea o astfel de manie. Dacă ar fi să rămînem în limbajul clinic, m-aș recunoaște mai degrabă într-un obsesiv-compulsiv al literaturii, decît într-un maniac, fiindcă a citi a devenit un ritual pe care n-am cum să nu-l îndeplinesc și pentru că, dacă vorbim de scris, încerc să fac totul cît se poate de bine, dar nu chiar perfect, ca să nu pară cumva prea perfect și tocmai din cauza asta indezirabil.

Am început să citesc tîrziu, după standardele unora, respectiv abia cînd am ajuns la școală, și, cu toate că abia așteptam să învățăm în clasă altă și altă literă, să trecem de la „mama” la „tata”, iar de la „tata” la „tetra”, nu curiozitatea față de povești, adică față de literatură, alimenta nerăbdarea asta, ci dorința de a nu mai depinde de altcineva pentru deslușirea subtitrării filmelor și serialelor de la televizor. Am citit pe urmă constant, mai întîi povești, pe urmă romane pentru copii („Meșterul Strică”, „Urechiușă Zbîrlită”, „Corabia timpului”), am încercat, inevitabil, să am toată seria Jules Verne, am trecut, ca tot omul, prin Karl May și prin Alexandre Dumas tatăl, dar din lipsă de altceva, pe la 12-13 ani citeam și romanele istorice ale lui Sadoveanu și, mai ales, în aceeași perioadă, citeam și reciteam un volum de Momente și Schițe ale lui Caragiale, din colecția Lyceum, dar și un volum cu teatrul lui, din BPT. Pînă în ziua de azi, la distanță de 40 de ani, știu pe dinafară unele fragmente din el, în care, la fel ca atunci, mă distrează să păstrez pe același plan al lecturii unele indicații parentetice: „Fidelul meu amant, căruia eu i-am fost întotdeauna obidită fidea”.

T.O. Bobe - Literomania - Cel mai important lucru dintre

Dar nu vă temeți, n-am de gînd să-mi consemnez aici tot istoricul de cititor. Nu voiam să ajung decît la a spune că am citit întotdeauna doar de plăcere, poate și pentru că, de cele mai multe ori, apucam să-i citesc pe clasicii din manuale înainte să-mi fie predați la școală. Și n-aș vrea să se înțeleagă de aici că aș fi avut profesori rigizi, slab pregătiți sau cine știe cum altfel. Dimpotrivă, pînă în clasa a unsprezecea am avut chiar profesori excelenți, dar, oricît de buni ar fi fost aceștia, simpla idee de obligativitate mi-ar fi tăiat plăcerea lecturii. Iar pentru mine cititul a fost, este și sper să rămînă mereu asociat cu plăcerea, fiindcă pentru mine literatura a fost, este și cred că o să rămînă mereu un mijloc de entertainment. Și nu asociez în nici un caz divertismentul cu superficialitatea, cu lucrurile „ușurele”, fără cine știe ce profunzimi (zic asta, deși profunzimile sînt din punctul meu de vedere supraevaluate), fără mare miză artistică. Numesc divertisment toate acele lucruri cu care omul își umple timpul pe care nu și-l petrece pentru a-și asigura supraviețuirea lui personală sau a speciei: muzică, literatură, teatru, cinema, televiziune, jocuri pe computer –  tot ce nu-l lasă singur cu sine cînd nu muncește pentru hrană, haine sau adăpost. Pentru că divertisment a fost și „Odiseea”, cînd se recita la ospețe, divertisment a fost și teatrul lui Shakespeare, divertisment au fost și filmele lui Chaplin, ca să dau doar cîteva exemple; mă îndoiesc că Homer avea conștiința că face cultură, așa cum mă îndoiesc că o aveau și Shakespeare sau Michelangelo sau Lully. Din punctul meu de vedere, tot ceea ce numim astăzi cultură e entertainment muzeificat, sînt acele manifestări de calitate superioară ale divertismentului pe care omenirea a considerat că se cuvine să le păstreze.

T.O. Bobe -Literomania- Cel mai important lucru dintre

Poate, dacă începuturile mele de scriitor (atît cît se poate spune că aș fi așa ceva) ar fi fost altele, aș fi văzut lucrurile într-un mod diferit, aș fi avut o viziune mai romantică despre literatură, dar s-a întîmplat să încep să bîjbîi ceva mai constant într-ale scrisului într-un grup de prieteni unde accentul se punea pe însușirea abilităților necesare unui scriitor meseriaș. Meseriaș așa cum meseriaș este și un giuvaergiu, și un ceasornicar, și un bucătar, însă un meseriaș care nu se mărginește doar să execute în limitele formelor cunoscute, acceptate și validate pînă la el, ci își permite și să inoveze, ba chiar își asumă ca pe o plăcută obligație sarcina de a face de fiecare dată lucrurile măcar cu puțin mai altfel decît pînă la el, de a naște o cîtime de noutate. Acestea două, profesionalismul și măcar o minimă inovație, sînt două coordonate esențiale ale literaturii, din punctul meu de vedere. O a treia ar fi deplina libertate, libertatea fanteziei, libertatea de a te juca cu așteptările cititorului, de a-l provoca, de a-l vexa și chiar de a-l insulta, cînd insulta nu e de dragul insultei, ci are rostul de a produce acele crampe mentale menite să-l facă să gîndească dincolo de ce vede în text explicit.

Dacă ar fi să definesc felul cum văd literatura și printr-o raportare negativă, această raportare ar fi la subiectele „grele”: copii orfani, muncitori exploatați, nedreptăți istorice și sociale, rostul răului de pe lume și altele din aceeași categorie. Pentru că nu consider subiectul unei cărți decît o declarație de intenție, care n-are nimic de-a face cu execuția propriu-zisă, cu literatura, și, de fiecare dată cînd citesc astfel de cărți n-are cum să nu mă încerce un disconfort la gîndul că scriitorul trișează, că o ia pe scurtătură, că se folosește de nefericirea oamenilor pentru a cîștiga o nemeritată glorie literară. Sau, cel puțin așa m-aș simți eu, ca un impostor, dacă aș aborda astfel de subiecte. La urma urmei, chiar dacă e prost scrisă, nu-ți prea vine să spui că o carte e proastă, cînd transpare din ea compasiunea față de copiii înfometați și, dacă știm că discriminarea nu e bună, n-are cum să nu fie bună o carte care combate discriminarea, nu-i așa? Iar, dacă nimeni n-a aflat pînă acum sensul vieții, e mai dificil să spui că e lipsită de profunzime o carte în care măcar un personaj se întreabă, fie și implicit, „Quo vadis, Domine?”. Nu mai vorbesc că toate subiectele de felul ăsta mi se par mult prea serioase pentru a avea pretenția ca ele să fie discutate într-o carte de ficțiune și că trebuie să fii posedat de o doză considerabilă de trufie ca să-ți închipui că le poți aborda măcar rezonabil.

Ca să-mi formulez altfel raportarea la literatură, poate mai clar, fiindcă e mai concis, aș spune că pentru mine literatura este cel mai important lucru dintre cele neimportante, suficient de importantă cît să mă ocup cu ea toată viața, dar nu într-atît încît să-mi ocupe viața cu totul.

 

Susține Literomania

Despre autor

T.O. Bobe

T.O. Bobe

T. O. Bobe s-a născut în 1969 la Constanţa. În 1995 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. A fost, pe rând, magaziner în portul Constanţa, secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune, copywriter, iar în prezent este scriitor liber-profesionist. Volume individuale: „Bucla” (Univers, 1999; Humanitas, 2015), „Darul lui Moş Crăciun” (Humanitas, 2003, 2011, 2017), „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” (Polirom, 2004, 2007; Humanitas, 2011), „Centrifuga” (Polirom, 2005), „Contorsionista” (Humanitas, 2011). Volume colective: „Tablou de familie” (Leka-Brâncuş, 1995), „Cartea cu bunici” (Humanitas, 2007), „Bookătăria de texte şi imagini” (Clubul Ilustratorilor, 2009), „Lexikon der sperrigen Wörter” (Merz & Solitude, 2010), „Primul meu job” (Art, 2011). Volume traduse: „Zentrifuge” (Merz & Solitude, 2004).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: