Teoretician, profesor universitar, eseist, prozator și poet britanic, John Thieme (n. 1944) a predat, de-a lungul anilor, la University of East Anglia, University of Hull, London South Bank University, University of Guyana. Printre volumele sale importante amintim Postcolonial Con-Texts: Writing Back to the Canon, Postcolonial Literary Geographies, studii despre opera lui Derek Walcott, V.S. Naipaul și R.K. Narayan, precum și The Arnold Anthology of Post-Colonial Literatures in English. Cea mai recentă carte pe care a publicat-o este Anthropocene Realism: Fiction in the Age of Climate Change (Bloomsbury, 2023). În perioada 1992 -2011 a editat The Journal of Commonwealth Literature. I-au apărut câteva volume de poezie (Paco’s Atlas and Other Poems), dar și romanele The Book of Francis Barber și Cabinets of Curiosities.
„Cuvintele sunt alunecoase și au un mod aparte de a-și dezvolta propriile semnificații prin asocierile pe care le produc în mintea scriitorilor și a cititorilor”, spunea John Thieme, în încercarea de a oferi o posibilă explicație pentru textele incluse în cartea sa recent apărută, Digitalis and Other Poems.
Iar autorul continuă astfel: „Poemul intitulat Digitale, asemenea întregului volum, este centrat asupra întrebărilor care străbat toate textele ce compun volumul, deoarece explorează diferitele sensuri pe care le poate dobândi o plimbare de vară, pe care am făcut-o împreună cu cățelușa mea pe drumul din apropiere de biserica din orașul Caistor, Lincolnshire, unde locuiesc. În prima strofă, imaginea centrală este a unui „eu” care își strecoară degetul într-o floare, un degețel („digit into digitalis” / „cu degetul în digitalis”), iar în timp ce face acest lucru, simte că legătura profundă cu Natura și continuitatea existenței sunt reconfirmate, dar strofele care urmează complică totul, oferind o cititorului o ficțiune poetic-speculativă cu privire la istoria orașului de-a lungul veacurilor. Ocupat de romani, care au construit aici un castru, Caistor pare a fi fost reinventat de nenumărate ori, astfel că poemul schițează câteva dintre aceste posibilități, prin imagini inspirate de detaliile din curtea bisericii și de împrejurimile sale, eu însumi filtrându-mi gândurile printr-o interpretare oblică a uneia dintre cele mai faimoase meditații în curtea bisericii din întreaga poezie engleză, celebra Elegie a lui Gray. Așezarea romană a fost considerată, de-a lungul vremii, un avanpost militar sau ultim punct de popas pentru cei care se aventurau înspre cele mai îndepărtate zone ale Imperiului, dar descoperirile recente sugerează că ar fi vorba despre o comunitate pașnică și așezată, cu femei și copii. Biserica trebuie să fi suferit transformări majore în epoca Reformei, dar, se întreabă poemul, oare cum s-a adaptat ea exact la toate acestea? Pe de altă parte, cumva imun la aceste speculații referitoare la evenimente din trecut, câinele din poem, neștiutor cu privire la curgerea istoriei, este preocupat să adulmece rămășițele unor urme mai recente din acest spațiu sacru. Poemul sugerează că singura constantă peste timp este acest pământ tăcut, care a supraviețuit nenumăratelor generații de păcătoși efemeri, dar, în final, textul trece dincolo de accentul pus pe vremelnicia omenească, pe măsură ce toate întâmplările care s-au petrecut aici fac loc unei noi amenințări, reprezentată de un nor galben și de mirosul de fum ori de motorină arsă. Relația de comuniune cu natura este pusă la îndoială („și degețelul poate fi toxic”); cățelușa atentă și pe jumătate oarbă simte ceva amenințător și caută adăpost. De-a lungul întregului text, poemul pune sub semnul întrebării numeroase noțiuni aparent consacrate, tocmai cu scopul de a deschide calea pentru numeroase semnificații, iar în final efemeritatea este subsumată unor transformări fără precedent, câtă vreme schimbările climatice amenință însăși existența planetei. Așadar, Digitale se termină asemenea unei elegii pentru continuitate în mijlocul tuturor discontinuităților care au modelat acest colț de Pământ de-a lungul a două milenii, o continuitate care este acum amenințată din toate părțile.”
Traduceri și prezentare: Rodica Grigore
Digitale
Merg pe acest drum aproape în fiecare zi,
bucurându-mă de simetria verii
de a-mi strecura degetul într-o floare, un degețel, digitalis,
pe aleea în pantă ce duce la biserică.
Cu degetul în digitalis –
asta pare să confirme că lumea merge înainte.
În curtea bisericii,
pietrele îmi trimit străfulgerări ale unor vieți trecute,
puținele urme ale anilor lor pe pământ:
„născut”, „decedat”, „iubit”, „mamă”, „fiu”.
Și totuși pământul își amintește;
pământul tăcut își amintește.
Lipită de mine, mergând în umbră,
cățelușa mea pe jumătate oarbă mă trage spre dreapta.
Ignorând istoria,
ea vrea să adulmece zidul roman
din spatele cimitirului:
o grămadă de plăci de piatră cioplite grosolan.
Se spune că metalele, izvoarele, situarea pe un deal
a încurajat legiunile din sud să vină aici,
dar erau războinici, sau doar nomazi
marcându-și teritoriului pe parcurs?
Învăluite în mușchi, aceste pietre rămân și ele tăcute.
Iar acum câinele mă trage spre stânga.
Timpul a fost mai blând cu biserica cu contrafort,
o altă relicvă a anilor de demult, plini de riduri.
Nu ne-au rămas cuvinte latine, saxone, normande,
şi totuşi calcarul de aici poartă urmele
oamenilor dintr-o bucată
care vorbeau aceste limbi,
acum alăturați de-a pururi în istoriile comune ale locului.
Dacă aș putea să le spun poveștile
într-o lingua franca împrumutată din trecut
și să răspund la toate întrebările puse de acest pământ.
De ce au părăsit romanii acest loc ales?
Cum a suportat biserica despărțirea de Roma a regelui Henric?
Alte și alte legende se plimbă pe acest deal.
Un Simon zelos poate să fi murit aici –
unul dintre cei doisprezece trimiși să răspândească în lume Cuvântul.
Cine era acest Simon? O stâncă asemenea lui Simon Petru?
O neînsemnată notă de subsol în cărțile credinței,
răstignit la trei decenii după Hristos?
Ce impuls rătăcitor l-o fi adus aici?
Atâtea povești, atâtea întâmplări.
Doar pământul își mai aduce aminte,
numai pământul tăcut.
Ochii mei privesc în sus, spre turn,
dar privirea mi-e atrasă de ciorile gălăgioase,
ce construiesc cuiburi deasupra copacilor din curtea bisericii.
Cred că sunt fagi străvechi,
Dar, om de oraș cum sunt, nu pot fi prea sigur.
Mă întreb când au prins rădăcini strămoșii lor.
Iar ascuns în acest oraș, se află un alt cimitir,
un loc secret, ascuns de privirile curioase.
În acest secol, un han a fost demolat ca să se construiască o parcare.
Oasele se auzeau pocnind, romanii au fost exhumați,
femei și copii printre bărbați.
Așa că acum povestea se străduiește să spună
că acesta a fost căminul unor familii pașnice,
dintr-un neam mai vechi de creștini, presupun arheologii.
Sunt reînhumați într-un loc necunoscut,
ca nu cumva vandalii de azi să le profaneze mormintele,
sau coțofenele să vină după suveniruri.
Necunoscuți de istorie pentru a doua oară:
nici o cârtiță neliniștită nu-i va mai dezgropa.
Pășesc printre pietrele funerare denivelate,
amintindu-mi curtea bisericii dintr-o altă țară,
dar acum urechile mele aud gemete,
o elegie intonată pentru această epocă în pericol.
Pământul rupe tăcerea, mormăie, se răstește,
la pulberile nepăsătoare mirosind a motorină
care grăbesc ravagiile timpului.
Un nor galben stinge soarele la amiază.
Un școlar în trecere lovește cu piciorul cadavrul unui fazan.
Cățelușa își înclină capul
pentru a întreba ceva despre mirosurile ce curg prin aer.
Bula ca din desenele animate care i se ridică deasupra capului
pare să spună: „E bine ce se petrece?”
Ea a simțit dovada.
Oricât e de resemnată, simte schimbarea.
Zâmbesc și mint pentru a o liniști: „Totul e în ordine.
Cu degetul în digitalis”,
Dar și degețelul poate fi toxic.
Despărțiri
Pe trotuarele crăpate ale conversațiilor mele
cu orașul din primele mele zile aici,
vorbim despre un loc de joacă al bombelor
care au adus sălbăticia pe străzile sale rănite.
Acesta era un loc în care băieții îndrăzneți tăiau viermi în două,
pentru a vedea dacă jumătățile separate și-ar putea trăi singure viața.
Și vorbim despre omul plin de riduri care a aprins lămpile cu gaz
la ora patru în zilele întunecate de decembrie.
Dar oare la ce oră erau aprinse când vara își aducea aici solstițiul?
Uneori mă întreb dacă el a venit vreodată.
Oare îmi amintesc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată?
Când conversațiile se termină,
și rămân să merg singur pe aceste străzi,
Văd noi rezidenți cu haine obișnuite,
în locuințe transformate în apartamente de lux.
Asta anihilează orice nostalgie; zdrobește
Reinventările bânde cu sine ale unui trecut care poate că nu a fost niciodată.
Totuși, mă liniștesc în fața versiunilor mele inventate
ale unui timp întunecat al bucuriei fără griji din copilărie.
O jumătate separată care își trăiește viața singură.
Poezie fericită
Aceasta e o poezie fericită.
Chicotește la vederea telefoanelor mobile
care răsar din urechile oamenilor.
Se amuză uitându-se în oglindă,
unde geamănul său îi repetă toate gesturile, în sens invers.
Când citește cărți, trebuie să facă lungi pauze de râs,
înainte de a îndrăzni să întoarcă o altă zbuciumată pagină.
Aceasta e o poezie fericită.
Se destramă, auzindu-i pe politicieni cum toarnă la palavre –
proprietari efemeri ai momentului de stand-up comic,
maeștri ai unui kitsch neverosimil și neterminat.
Aceasta e o poezie fericită.
La înmormântări, dă drumul unui roi de chicoteli,
care să se strecoare în sicriele din lemn de esență tare,
pentru ca cei dinăuntru să poată alerga liberi,
cu zâmbete leneșe pe buze.
Aceasta e o poezie fericită,
cu o singură problemă.
Doar una – și nu lasă acest lucru s-o îngrijoreze prea tare.
Își petrece atâta timp râzând,
încât cuvintele îi alunecă de pe pagină,
împiedicând-o să se încheie,
iar asta îi dă voie să continue la infinit…
Cataractă
Ridică din sprâncene,
încercând să înțeleagă întrebarea.
A fost selectat pentru acest interviu în direct,
pentru că se află într-o anume categorie demografică
care a trăit toate anotimpurile acestei regiuni,
cu toate extremele sale timp de treizeci și mai bine de ani.
Tânărul reporter a fost trimis să-l întrebe
dacă secetele recente, inundațiile și alunecările de teren
sunt mai bune, mai rele sau la fel
cu cele de pe vremea când era tânăr.
Își mijește ochii pentru a face față luminii,
și dă cu un răspuns prudent,
„E cataracta, știi.
Vederea mea nu mai e nici ea ce era.
Uneori ți-e greu să vezi și peste drum.
Reporterul introduce cuvintele „smog agravat” pe tabletă,
în timp ce se întreabă dacă subiectul său mai poate avea ceva de spus.
„E cataracta. Te face să vezi tot mai rău,
iar asta pentru că stratul de ozon nu mai e nici el la fel.
Așa mi-a spus opticiana.
Zicea că totul se instalează treptat,
dar cataracta mea e asemenea unei cascade vijelioase.”
Frontiera
Sfâșiat între pacifism și patriotism,
ezită pe granița încețoșată, luminată,
care a șicanat două națiuni în război.
Cizmele lui neobișnuite fac doi pași înainte,
spre punctul plin de noroi de unde nu mai e cale de întoarcere,
apoi trei pași înapoi pe pământul nimănui.
Dincolo de limitele nevăzute ale frontierei,
ea îi contemplă imaginea imaginată,
în sala tot mai mare a oglinzilor care se autodistorsionează,
părinţii ei numesc asta o absenţă a minţii sale.
Ea tânjește să-și cunoască soldatul necunoscut
și să-și trăiască fantezia de pace.
Razboi și Pace
Necitită, nerăsfoită, niciodată atinsă
de ochii unui cititor indiscret,
cartea s-a tot uitat la ei,
în multe seri apatice.
Cu cei peste șapte centimetri lățime pe care-i are domină un întreg raft.
Pasiv-agresivă în cutia celor două volume ale sale,
a așteptat să înceapă o conversație,
atunci când finalmente vor capitula, așa cum cu siguranță vor face.
Iar acum, cu războiul aproape,
iată că a venit clipa; e luată de pe raft.
El este captivat de dilemele lui Pierre.
Ar vrea ca romanul să nu se mai termine.
Ea se grăbește să ajungă la punctul culminant.
Nu-i plac deloc personajele.
Ar vrea să ia sabia în mână,
și să taie povestea la mai puțin de jumătate.
Amândoi caută clișee pentru a o descrie.
„Războiul e iadul!” este tot ce poate spune.
Ea își drege glasul și șoptește blând:
„Poate că așa e, dar cât am urât pacea.”
În bibliotecă
(6 iunie 2023)
Astăzi, când am intrat în bibliotecă,
mi s-a părut că o specie necunoscută de insecte
mi-a atacat exemplarul din Ramayana
de pe raftul de lemn de jos unde,
așezat cuminte lângă Mahabharata,
Panchatantra și învățăturile lui Buddha,
stătea neatins de câțiva ani.
Azi, o sută de probe judiciare minuscule amestecate
pot depune mărturie despre opera batjocoritoare a celor mai mici ființe.
Ca să distrugă astfel veacuri întregi de înțelepciune străveche
trebuie că au muncit nenumărate ore.
Îmi mustru neglijența,
de a fi lăsat atâta timp neatinse prețioasele volume,
și îmi promit să scriu o elegie pentru epopeea pierdută,
dar mai întâi trebuie să răspund la câteva întrebări.
De ce asta și nu Mahabharata?
Oare Ravana, încarnat și reînviat,
a trimis aceste trupe parazite
pentru a distruge versiunea din cartea mea cu privire la soarta lui?
De ce aici? Știu că toate cărțile au de furcă cu insectele la tropice
unde, după cum se zvonește,
insectele detestă cuvântul tipărit,
dar să fie oare vorba de astfel de insecte parazite
aici, în Albionul cândva atât de rece?
Să fi fost aduse în nord de vânturile troiene
care se încălzesc, ca să se răzbune pe lumea foștilor invadatori?
Astăzi un rege este încoronat cu ritualuri
care, se spune, sunt vechi de o mie de ani.
Însuflețindu-se doar în momente negândite,
gata să roadă complet legenda,
mica armată invadatoare din biblioteca mea
nu știe nimic, desigur, despre toate astea,
dar pot să aflu ce forțe au determinat-o să acționeze?
Mă uit din nou cu atenție și văd niște excremente mititele.
Să însemne asta, oare, că am avut de-a face cu șoarecii?
Albastru
Albastră e șoapta abia trezită a dimineții,
auzită de cea dintâi clipă a tinereții.
Albastru e prânzul de pelerin al plugarului,
savurat la opririle de la mijlocul vieții.
Albastră e lumina tot mai slabă a serii,
văzută de paraplegicul care ia liftul spre etaj.
Albastru e întunericul de cobalt al miezului de noapte,
când nările hirsute nu mai simt mirosul.
Albastrul este simțit de toate simțurile,
și totuși albastrul scapă tuturor cuvintelor.
(John Thieme, „Digitalis and Other Poems”,
Setu Publication, 2023)
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu