În acest număr al Literomaniei, vă propun spre atenție un scurt articol semnat de Eugen Ionescu despre opera lui Marcel Proust, articol apărut inițial în „România literară”, în 1932 (trecuseră zece ani de la moartea prozatorului francez), și reluat în revista „Secolul 20” (nr. 4/ 965). (Bozz)
EUGEN IONESCU
PROUST ÎNCORPORAT
Prin 1924, sau mai înainte, Benjamin Crémieux, anunță o îndepărtată glorie proustiană. Credea în repetarea cazului Stendhal care a fost înțeles după o jumătate de secol. Recunoaștea totuși în notă că Proust avea de pe atunci cîțiva discipoli: cita, printre alții, cinci sau șase, pe André Maurois, Drieu La Rochelle etc.
Lucrurile nu s-au întîmplat tocmai cum credea Crémieux. În zece ani, s-a scris despre Proust o întreagă literatură: i s-au consacrat volume omagiale și a intrat complet în spiritul public. S-a difuzat perfect și integral în cultură și atît de mult încît este evident că mare parte din tînăra generație literară din Europa trăiește sub steaua lui Proust.
Am recitit, întîmplător, de curînd, primul volum din „A la recherche du temps perdu”.
Tot ceea ce, la prima lectură, îmi păruse dificil, straniu, prețios sau chiar snob și neverosimil sau hazardat — se clarificase ca prin miracol. Totul îmi părea banal, cîștigat, normal. Ceea ce păruse monstruos în opera proustiană se integrează acum ușor și total, în tradiția analiștilor și a moraliștilor francezi: deci în cea mai autentică tradiție franceză.
Amorul, gelozia, mondenitatea, viața socială sînt teme clasice;— grupate aici în jurul unor noduri centrale și aproape constituind opere independente, — scrise, cu unele mijloace noi, în spiritul, în tradiția d-nei de Laffayete, a lui Benjamin Constant, a lui Stendhal, a lui Amiel. Un critic francez îndepărta mai mult tradiția de la care pornește Proust și îi găsea legături de rudenie cu Saint Simon și chiar cu Montaigne (în ce privește sintaxa).
La apariția volumelor „A la recherche du temps perdu”, admiratorii lui Proust căutau, cu orice preț, să-l integreze într-o tradiție (este știut că francezii sînt foarte habotnici). Astăzi, această integrare se face aproape de la sine, fără nici o dificultate.
Dar ce ne facem cu fraza lui Proust? Recitiți-l. Veți vedea că e mai puțin lungă și că are paranteze mai puține. Nu este numai o glumă: ce era turbure, opac, s-a așezat la fund, se pare, și arhitectura frazei proustiene își vădește o mecanică, în definitiv destul de simplă. Nu este locul acum să arătăm chiar că fraza lui Proust este specific franceză: afirmație care, acum cîțiva ani, ar fi fost luată încă drept o enormitate.
Lucrurile acestea nu sînt însă prea importante. Dar am fost uimit de faptul că Proust — psihologia lui, morala lui, estetica și spiritualitatea lui — sînt „ale mele”. Subtilitățile lui și sensibilitatea lui îmi aparține, ne aparține, este curentă, este a tuturora. Aceasta, pentru că este sigur că nici Proust nu își aparține. Proust aparține, rezumă, reprezintă spiritualitatea unei clase și a unei culturi în epoca ei de decadență. El se integrează astfel nu numai în tradiția literară, dar în întreaga tradiție istorică, culturală franceză.
În realitate, el nu este atît de nou. El este mai degrabă vechi. Proust, după aventura simbolistă și naturalistă, a refăcut legătura cu analiștii francezi, tradiție care a mers paralel și cu romantismul și cu simbolismul, ștearsă, e drept, de strălucirea lor accidentală, dar care le-a supraviețuit — și acum, prin Proust, e fruntașe și dominantă, învederîndu-se ca adevărată tradiție franceză, clasică. Rebarbativă la Proust era, cum am spus, numai fraza: dar a devenit clară.
Prin Proust scriitorii din tînăra generație — cei francezi — au redescoperit vechea tradiție, analistă și moralistă. Iar cei din Europa au făcut cunoștință, poate pentru prima dată, cu acest mod literar.
Difuzat acum în cultură — Proust, o repet, pare banal. Ne e greu să amintim, aci, cîte opere, cîți scriitori trăiesc o viață spirituală proustiană. Iar în ce constă spiritualitatea proustiană nu este tema noastră și este chiar inutil să o spunem cînd sînt atîtea cărți despre el, lămuritoare.
Proust este acum o sinteză, dacă vreți, a spiritualității moderne, sau — prefer această expresie — o sumă de materialuri din care se puizează (se epuizează!) și chiar se distilează. (Opera proustiană, după ce a fost o filtrare, selectare și o sinteză a unor materiale brute diverse — devine la rîndu-i material brut, material prim de organizat și de filtrat).
Rămîne totuși încă ceva particular lui Proust, inefabil, aș zice, dacă termenul nu ar fi compromis, intraductibil și ireproductibil: lirismul și atitudinea ironică. Poate că mai sînt și altele.
Acestea însă, după ce, de pildă, popularizarea și exemplificarea la filozofia bergsoniană vor deveni cu totul desuete, și alte cîteva vor menține coagularea operei proustiene și-i vor constitui caracterul particular fără de care o operă nici nu poate exista.
„România literară”, nr. 41, 26 XI 1932, p. 1
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu