Poeme în proză de Manuel Cortés Castañeda (I)

Poezia lui Manuel Cortés Castañeda* reprezintă, de la primele sale creații până la cea mai recentă apariție editorială, Fuera de tono (Editorial Betania, Madrid, 2022), o extraordinară provocare adresată cititorului. Pentru că, dincolo de orice impresie a unei posibile legături cu realitatea cotidiană (e drept, unele texte sunt „dedicate”, iar altele poartă date care par a le raporta la anumite momente ale existenței cotidiene), nu găsim aici descrieri ale unor experiențe strict personale, nici detalii biografice în sensul tradițional al termenului.

Citind aceste volume și poate mai cu seamă pe cel mai recent, nu aflăm detalii despre persoana autorului acestor poeme (uneori poeme în proză), ci, cel mult, aluzii la traiectoria sa intelectuală. Iar totul este complicat de accentuata atmosferă onirică ce domină textul; numai că visul se transformă adesea într-un coșmar din care pare că nu există cale de scăpare. Căci lirica lui Cortés Castañeda devine treptat o călătorie metaforică al cărei scop este, de mai multe ori, coborârea voluntară, nu neapărat în un infern personal, ci într-o groapă fără fund, în care imaginea finală surprinsă în versuri oferă raze de lumină exact în măsura în care ne cufundă și în întuneric. Autorul scrie poezia unui exil interior evident, pe care și-l asumă pe deplin, a incapacității (sau a unei extreme dificultăți) a comunicării interumane, a singurătății omului într-un univers tehnicizat excesiv. Creația sa se afirmă, deci, într-un mod cu totul aparte, căci, prin practicarea unei metode realmente speciale, care poate fi numită pe bună dreptate „alchimică”, după cum au afirmat unii critici latino-americani, autorul creează un neașteptat „obiect metaforic” în interiorul căruia se manifestă mereu o inteligență precisă, dar, paradoxal, aceasta funcționează întotdeauna prin intermediul lacunelor determinate de propria sa esență. Poezia devine astfel un straniu obiect senzual, dar în mare măsură absent, pentru că autorul, el însuși excelent cunoscător al poeziei moderne, pare să afirme, parcă pe urmele lui Octavio Paz, că adevăratul lirism se hrănește permanent din relația între ironie și erotism, presupunând multiplele lecturi simbolice pe care însuşi creatorul le sugerează cititorilor. Nu întâmplător, recenta carte a lui Manuel Cortés Castañeda include un epigraf din Trilce, uluitorul volum al lui César Vallejo: „Oh Conștiință,/ mă gândesc, da, la bestia liberă de orice constrânge/ care se bucură unde vrea ea, unde poate.” (XIII) Cartea aceasta de poeme va fi, așadar, plină de ireverențiozitate, voit provocatoare, diferită, erotică, directă, iconoclastă… Pe scurt, „un imn absolut personal dedicat trupului, vieții și celor mai intime pasiuni umane”, după cum se exprimă chiar autorul.

La capătul lecturii poeziei lui Manuel Cortés Castañeda, după atâtea încercări de a-l redescoperi pe Celălalt, cititorul va ajunge să-și pună câteva întrebări fundamentale cu privire la propria sa identitate. Pentru că, acum, Celălalt, cel care în creațiile anterioare ale acestui atât de original autor putea fi descoperit doar în oglindă, fiind redus la statutul de realitate reflectată, apare chiar în nucleul generativ al fiecărui text poetic, într-un soi de foarte rafinat joc al sugestiilor subtile, printr-o succesiune de imagini în oglindă ale sinelui, înțeles drept unica reflectare posibilă a unei (oricărei?) realități alternative.

Traduceri și prezentare: Rodica Grigore

Educaţie avansată

În primul rând mi s-a spus, dacă bine mi-aduc aminte, că înotul lui aproape sublim prin acvariu era leacul ideal pentru toate suferinţele şi neîmplinirile mele…

m-au asigurat fără încetare şi până la saturaţie că, din cealaltă parte a identităţii mele, uşile larg deschise izvorau ca un sân îndrăgostit din propria mea identitate, şi aşa fără râu şi fără albie…

că, alături de călătoria sa fără de timp şi naufragiaţi fără de vreun naufragiu, întreaga mare se scurge în groapa cea mică pe care am făcut-o în nisip pentru a ascunde o suferinţă de dragoste…

că, odată ce nu mai e nevoie de respiraţie gură la gură, din adâncul coşmarului, tăcerea sa se ridică încă virginală, smulgând acest spin încarnat…

aşa că, ascultând de o asemenea înţelepciune, m-am dus la piaţa de peşte şi mi-am cumpărat unul, nu fără a asculta mai înainte comentariile vesele ale clienţilor care, într-o clipă, au şi lăsat rafturile goale…

era unul albastru închis spre violet care, din micul vas de plastic unde îşi aştepta salvatorul, părea a mă privi ca şi cum ar fi ştiut ceea ce eu nu ştiam că ştiu… şi că el stătea în anticamera divinităţii lui…

l-am pus plin de bucurie într-un acvariu mic, împodobit cu scoici, plante şi relicve de pe urma naufragiilor şi m-am aşezat lângă el aşteptând să mi se vindece tristeţile…

zilele trecură fără ca minunea să se petreacă, lângă uşa scoasă din ţâţâni, iar suferinţa şi neîmplinirile mele au continuat să sape ca şi mai înainte în solul deja săpat şi plin de urme de toate felurile…

eram cuprins de singurătate, sau peştişorul de a sa, până când n-am mai suportat, sau el n-a mai suportat, şi m-am dus la piaţă de unde i-am cumpărat încă unul, din aceeaşi specie, ca să-l mai îmbun, sau ca să-mi mai îndulcesc orele de insomnie şi nopţile de veghe…

spre marea mea mirare, sau a sa proprie, au început să se mănânce unul pe altul cât ai zice peşte… se devorau cu o asemenea plăcere şi cu atâta pricepere, încât, după ce au terminat, încă se mai mâncau, deşi nu mai erau acolo…

am luat acvariul sau ce mai rămăsese din el şi l-am aruncat pe fereastră fără să stau mult pe gânduri, şi tot fără să mai stau pe gânduri, mi-am pus o vestă antiglonţ înainte de a mă duce la universitate pentru a continua să înot pe unde prea bine vă puteţi imagina…

Casa animalelor

Pentru Eve Adele Cortés

Am ieşit pe stradă fără vreun scop anume, sau poate în încercarea inutilă de a ne omorî timpul şi-am ajuns, aproape fără săn e dăm seama, într-un magazín de animale… unele domestice, altele aflate încă în mediul lor, iar cele mai multe aflate acolo doar de dragul afacerii mai înainte vorbisem despre ploaie, despre vânturi şi despre charcas unde ficţiunea însăşi cădea în extaz iar trupurile se lăsau să cadă în propria lor desfătare.

Fără vreun interes deosebit, ne-am oprit în faţa fiecărei cuşti sau colivii, făcând comentarii lipsite de sens despre fiecare din animalele de acolo, şi din când în când coada ochiului care patalea ochiul cum că l-ar privi vreunul dintre clienţi mărea numărul paginilor acestui bestiar. Fără săn e pese de toate astea, ne-am oprit deodată în faţa unei cuşti în care o şobolăniţă foarte urâtă mai păstra încă, în mod foarte clar semnele naşterii apropiate, ochii scăldaţi parcă în pulsaţia sângelui şi mirosul acre de rugină al amintirii. Un număr aproape ireal şi greu de estimat de puişori ca nişte purceluşi transparenţi şi lipsiţi de blană se tot mişcau, închipuind ceva ce semăna cu un fel de piramidă concavă, în ritmul neplăcut al unei singure inimi… intestinele li se vedeau urcând şi coborând asemenea unei constelaţii de maşinării care ar putea funcţiona doar în lipsa vreuneia dintre părţile sale esenţiale.

Privirea furişată a fetiţei mele şi gestul care o însoţea în situaţii ca aceasta au fost suficiente pentru a rupe cercul şi a ne elibera de vraja care păruse a ne cuprinde. Am căutat în mare grabă ieşirea, dar înainte de a materializa complicitatea ansiada, fetiţa se opri pe neaşteptate în faţa unei cuşti unde se aflau o grămadă de şopârle, foarte cuminţi şi de-a dreptul sublime, arătând ca şi cum s-ar fi odihnit într-o seară pe la porţile imaginaţiei. Un ne-a rămas altceva de făcut decât să cumpărăm una din şopârle, cu toate că fiica mea îşi perfecţiona toate modalităţile de persuasiune posibile pentru a mă convinge să luăm două. I-am pus numele Caligula, doar pentru a substitui un alt vis pe jumătate şi fără de chip. Pe urmă a trebuit să cumpărăm şi cuşca, precum şi vreo duzină de greieri vii şi fragezi, căci abia aveau câteva zile, după cum ne-a spus bătrâna vânzătoare de la magazín care zâmbea mereu, arătându-ne nişte Cinti de şobolan, destul de asemănători cu aceia ai mamei purceluşilor pe care-i văzusem în prima scenă a acestei întâmplări.

Adevărul e că un ne-am dat seama nici până azi dacă am fost fericiţi de alegerea noastră sau am cumpărat-o pur şi simple doar c asă ne omorâm cumva timpul sau din cauza lipsei ploii şi a bălţilor în care să ne putem cofunda în voie. Ne-am întors acasă în tăcere şi cât am putut de repede, am aranjat şi împodobit cuşca cu pietricele pe care le-am cules de pe drum şi cu tot felul de crenguţe uscate, iar pe urmă am asesta unul dintre greieri în micuţa vizuină pregătiţi să un pierdem nici cel mai mic detaliu din ceea ce urma să se întâmple. Atunci mi-am adus aminte că filosoful Spinoza avea o colecţie însemnată se păienjeni şi că după orele de cuegtare profundă se aşeza lângă cutiuţele în care îi ţinea pentru a observa cum tovarăşii săi de fiecare zi îşi îndreptau în mod metodic unul asupra altuia loviturile până când ajungeau să dea victimei lovitura finală. Insecte timide şi delicate pe care el le adăpostea cu căldură printre firele vreunui vis fără de nume.

Unul dintre greieri era de vreo şase sau chiar de opt ori mai mare decât toţi ceilalţi, astfel că se detaşa în mod evident printre ceilalţi din nefericita adunare. Ne-am petrecut întreaga seară, până la căderea nopţii, tot dorindu-ne şi rugându-ne să se întâmple ceva. Şopârla, ca şi cu mar fi fost cufundată în propria agonie sau ar fi stat dinapoia umbrei sale, a continuat să rămână nemişcată şi mută în acelaşi loc, chiar din clipa în care o adusesem acasă, având ochii deschişi mereu şi fără a face nici cea mai mică mişcare…frustrarea şi oboseala ne-au doborât până la urmă, şi-am căzut, noi inciñe, într-un somn fără vise, chiar lângă micuţa cuşcă.

A doua zi dimineaţa ne-am sculat cât am putut de repede şi, de mână, ne-am apropiat cu grijă de mica vizuină. Spre marea noastră surpriză, şopârla dispăruse. Ne-am uitat peste tot, prin cuşcă, pe lângă ea, de jur împrejur, şi chiar pe dedesubt, ostenindu-ne privirile deseaba. Dar pe una din crenguţele pe care le pusesem înăuntru se vedea strălucind o picătură de sânge încă proaspăt, iar greierul cel mare se tot mişca pe acolo, pe dibuite, obez şi umflat peste măsură printre pietricele, uimit parcă el însuşi de îndrăzneala sa.

De atunci încoace, în fiecare seară, visând mereu la ploaia care un mai vine şi la plăcerea de a călca prin bălţi, ne ducem împreună, tot de mână şi în tăcere, la magazinul de animale, ca să cumpărăm şopârle pentru a-i da raţia zilnică acestui călău care continuă să stea mut şi nemişcat pe una din pietricelele din cuşcă, ca şi cum şi-ar fi pierdut cu totul tonul neplăcut al glasului său.

Contra-timpuri

„Trăim vremuri grele.” Poate că n-ar fi cu totul deplasat să spunem că omul creşte şi descreşte în lumina a tot ceea ce implică această afirmaţie. Timpul însuşi, prin propria sa natură, este o contradicţie, un paradox ori chiar o vană invenţie. Omul e acel mecanism care se aruncă, cu toate riscurile, în mijlocul vâltorii şi, deşi, dacă avem în vedere rezultatul final, se poate afirma că până la urmă aceasta nu e o iniţiativă nefavorabilă, este totuşi inevitabil ca o parte din viaţă să şi-o trăiască cu toate rănile deschise. E suficient şi numai să refacem o singură zi din săptămână pentru a pune la îndoială presupusa noastră identitate. De luni până duminică nu-i mai mult decât o farsă-entelehie, o oglindă ce ne permite să o luăm pe un alt drum, unul străin, nici al meu, nici al tău, un drum al nimănui.

Fiecare pas implică un risc, iar pierderea deja câştigatului echilibru, probabil că la capătul unei lungi dăruiri sau renunţări, ne pune din nou, dar ca şi cum totul s-ar întâmpla pentru prima dată, într-o situaţie delicată, între ciocan şi nicovală. Din nou avem mâinile goale, inima se zbate ca o fiară încolţită de noi presimţiri, cuvintele nu mai sunt, de-acum, de nici un folos, iar în faţa acestei forme de vertij sau de delir al celuilalt care ne întinde o mână, un ne mai rămâne altceva de făcut decât să ne inventăm o lume proprie. Atâta doar că un avem nici o certitudine, iar paradisul însuşi pare a putrezi, cuprins de cea mai îngrozitoare singurătate. Şi sunt încă puţine locurile unde am mai putea face un popas pe acest drum, iar viitorul se diluează în fiece clipă asemenea unei fantome ale cărei singure semne sunt ruşinea sau vechile socoteli rămase încă nerezolvate.

Totuşi, ne aflăm cu totul pe tărâmul iluziei, iar acum nu mai e vorba de vreo problemă de credinţă sau de vreo treaptă ce ar conduce pe altă treaptă şi aşa mai departe până când am ajunge să ne ocupăm locul ce ne-a fost desemnat la slujba de duminică. Totul e, mai bine zis, un capriciu, o obsesie, o cochetărie constantă a unui coşmar şi al acelei orbiri pe jumătate care nu ne dă pace nici o clipă. Acele ceasornicului îşi văd de drum, urmându-şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cursul paralel cu linia ce parcă seacă pe cadran, şi se trage până la segmentele unde plăcerea ne goleşte de sens. “Muzica îşi împlântă ghearele în inima larvelor care se prăbuşesc, asemenea picăturilor de apă, în sacul gol al delirului.”

Iar omului, ca să spunem adevărul până la capăt, nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să înoate mereu împotriva curentului. Deodată, în depărtare şi doar din pură întâmplare, ne poate aşteapta primăvara apelor liniştite. Şi rămânem acolo pentru a ne sărbători unirea cu plăcerea şi limpezimea. Acolo ne vindecăm rănile şi ne pregătim pentru a ne cufunda, încă o dată, în noaptea cea mai adâncă. Câmpul e plin de morţi, maşinăriile îşi devoră pe îndelete fiii, iar vechile vini se mulţumesc doar să plătească preţul cerut de o mâna învinsă sau de inversul ei.

Sunt vremuri de reflecţie şi de abandonare. Vremuri când omul îşi face şi el cum poate un loc în marele mecanism al câturilor, sau se repliază ca să se potrivească acelor meleaguri dominate de singurătate şi contemplare. Şi unul, şi celălalt aflate parcă dintotdeauna la porţile naufragiului, şi încă şi cu funia de gât. Vremuri când viaţa trece în fiece clipă prin marea primejdie de a fi strivită de circularitatea unui glosar interminabil de obiecte pierdute în marea austeră a semnificaţiilor şi a parolei sale. Mai mult chiar, e vorba de obiecte care, atunci când îşi abandonează goliciunea, neagă însuşi omul şi pun capăt până şi celui mai mic dezacord. “Eşti producător, deci eşti consumator. Trebuie să ştii doar ceea ce-ţi este necesar pentru a produce şi a consuma. Singurul lucru pe care trebuie să-l faci e să te supui indicaţiilor noastre.”

În faţa acestei logici dărâmătoare nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne îndreptăm, cât mai rapid cu putinţă, spre pasiunile noastre cele mai joase. Trupul se oferă, deşi negând şi prădând, ca nou punct de plecare. Cuvântul se ridică şi el cum poate în mijlocul unei asemenea risipe şi se întoarce în mijlocul vâltorii transformată în lumină, în flacără şi sânge. Nu contra timpului ne ducem din nou mâna la buzunar în căutarea unei ultime monede, nu împotriva lui. Ne asumăm riscul de a fi devoraţi de abundenţa şi abulia sa. Ci o facem din pura plăcere ce merge în vârfuri în adâncul cel mai adânc al privirii noastre, care e, însă, întotdeauna, privirea celuilalt, a celui aflat în mijlocul războiului.

Bestiar

în noaptea asta, ca de obicei, se culcă la aceeaşi oră dintotdeauna şi ca de obicei adormi aproape în aceeaşi clipă în care trupul său gol atinse patul… aşa cum făceam în fiecare seară înainte de a mă întinde alături, am intrat în cameră şi m-am aşezat lângă ea ca să-i privesc gesturile şi respiraţia… chipul său liniştit şi străin era parcă venit dintr-o altă lume; dar de îndată o pleoapă tresări şi amuţi, doar o clipă, pentru a tremura din nou, de astă dată mai des şi mai tare… minunea aerului în apele liniştite ale unui lac iar în pupilelel mele lumina efemeră a unei lămpi. Imediat deveni clară şi cealaltă pleoapă iar apoi buzele ei ce se deschideau asemenea unui fruct în două jumătăţi la atingerea egală a cuţitului, iar buzelor le urmară aerul cald ce inundă nările, iar acestora curbura sânilor ce deschise drum înspre pântece, până jos, unde se vădi deschiderea sexului său gol, ce răspunse cu un suspin până în vârful picioarelor ce sunau asemenea unor paşi pierduţi într-un labirint…

astfel era din cap până-n picioare şi invers fără a ţine seama de timpul care băltea parcă în privirile sale până ce trupul transformat în arc se ridică în pupilele mele şi rămase fără de vreun unghi clar şi fără perspective, deschis cu totul şi uşor plutind în devoţiunea mea… ochii i s-au umplu de sânge, gura i se deschise larg într-un geamăt nesfârşit, nările continuau să răspândească un abur călduţ, picioarele i se agăţară aproape inexistente de frânghiile agoniei, iar sexul i se umplu de materii ale plăcerii şi răspândea ţipete şi miresme grele, şi se opunea lucrului aceluia lipicios pe care şi-l pusese până şi pe limbă… iar camera îi adăpostea gemetele unindu-le într-unul singur până la sfârşitul veacurilor… iar eu căutam acolo printre rămăşiţele intimităţii sale ca un copil nou născut şi abandonat şi prost ascuns într-o pubelă…

visul o ţinu prizonieră până în zori. Se trezi ca cineva care nu ştie că s-a trezit şi rămase cu ochii aţintiţi în tavan câteva clipe ca şi cum ar fi citit un text pe care deja îl citise de multe ori… sau poate pur şi simplu încerca să se recunoască în oglinda orelor… mă strigă o dată sau de două ori şi o dată ajuns acolo mă rugă cu o voce încă întretăiată şi spartă să iau din cameră figurina de cameleon pe care o cumpărasem în călătoria mea la Bangkok… fă-o cadou, îmi spuse, sau ascunde-o în vreun loc neştiut de prin casă, sau arunc-o… încet m-am apropiat de aceasta şi i-am şoptit la ureche ceva de genul că nu-mi mai aminteam de un astfel de lucru iar apoi am ieşit din cameră cu cameleonul ascuns la spate…

* Născut în Columbia, cu studii filologice finalizate la Bogotá, Manuel Cortés îşi va susţine în Spania, la Universitatea Complutense din Madrid, teza de doctorat referitoare la formele liricii moderne, concentrându-se pe opera lui Álvaro Mutis. Printre volumele sale de poezie amintim: Note marginale (Spania,1990), Lipirea anunţurilor interzisă (Spania, 1991), Cutia cu nedreptăţi (Chile, 1995), Oglinda celuilalt (Franţa-Columbia, 1997/1998), Aperitive (Mexic, 2004), Clic (Mexic, 2005), Delicte minore (Columbia, 2006). Actualmente, ţine cursuri de literatură şi civilizaţie hispano-americană în Statele Unite ale Americii, la Eastern Kentucky University.

Traducere și prezentare de Rodica Grigore