Nr. 155 Poezie

Poeme din autoizolare

Ce meteahnă pe noi,
să ne plângem de izolare
numai când prinde trup
și cere de mâncare.
11.IV.20

scafandrii profeți cu mătănii de sticlă

în zilele acelea
înțelepții deveniră valuri fragile de sticlă
peste marea de dedesubt

straturi groase de înotători
de apă stătută
inundau marea ciobită

în zilele acelea
podeaua sticloasă a cerului
s-a spart

scafandrii au ieșit pe uscat după aer
înotătorii s-au făcut preoți
în zilele acelea

iar scafandrii deveniți profeți
cu mătănii din cioburi de sticlă
învățau lumea să nu înoate

„dați copiilor nume de om
numele lor marin pe care-l au deja
de la răsturnarea cerului peste ape”

… și storcând cioburile de sticlă
îi sfințeau cu picuri de fund de mare
negri ca cerul adânc

Povestea omului născut direct pe pământ

A fost odată, ca acum,
a fost cum oamenii nu-și amintesc niciodată;
un om ca toți oamenii s-a născut direct pe pământ
fără haine, cu mâini, cap, trup și picioare.

De foame, a început să umble.

La prima casă la care a ajuns,
un om i-a spus, cu capul în mâini,
„ia-ți o pâine din casă, eu oricum nu o mai duc mult”,
iar omul născut direct pe pământ
a luat-o și a mers mai departe.

De oboseală, a început să cânte pe drum.

De pe o bancă, un om i-a strigat să-nceteze,
„eu nu mai am mult, iar ție îți arde de zarvă”;
omul născut direct pe pământ
l-a întrebat dacă vrea o felie de pâine cu unt
„n-am pâine”
„am eu, tu ai unt”
și a plecat mai departe lăsându-l mâncând.

De frig, începu să danseze pe drum.

De la o fereastră, un bătrân îi făcu semn cu mâna să intre.
„Eu nu mai am mult. Ia-ți hainele mele pe tine”,
iar omul născut direct pe pământ
l-a prins de mâini și legănat au dansat,
au dansat,
până când omul îi făcu fericit cu mâna
mișcându-se bine
din trupu-i plăpând.

De arșiță, se răcorea ca vrăbiile-n praf.

Un nebun urcat pe turnul unui palat urlă la el,
ca un nebun,
„măria ta, vino să-mi fii oaspete, în fântânile mele să te răcorești,
eu oricum nu o mai duc mult,
ale tale să fie toate, mărite vrăbioi”,
iar omul născut direct pe pământ
îi trecu pragul și-i șterse tot praful neatins,
iar omul se coborî vindecat de pe turn.

De sete, scotea rădăcini și le sorbea.

O vacă-i făcu semn dintr-un lan copt de grâu
„stăpânul meu crede că n-o mai duce mult,
ajută-l să-și strângă avutul și poate-ți dă apă”,
iar omul născut direct pe pământ
luă grâu și ceru apă să facă o pâine;
i-o duse înapoi omului care nu mai avea mult, dar avea pâine,
iar omului cu grâu necules, în timpul rămas,
i-a venit nesperat ajutor.

Și a fost încă o dată cum a mai fost,
dar oamenii nu țin minte niciodată.

Biroul de vise pierdute

În fiecare zi e la fel;
intru în camera albă, trag pleoapele la ferestre,
las genele la o palmă de pervaz –
e prea mult alb înăuntru –
și sper să vină…

Niciodată nu-mi amintesc pe unde am intrat.

Încep să se deschidă uși albe,
neobservate până atunci,
din pereții albi
care din stânga, care din dreapta,
se mai deschid și trape, la fel de bine mascate,
din tavanul drept, drept și alb.

Intră fără să bată. Aștept să vină…

Unul visează că i-aș putea rezolva o problemă;
mă ridic de pe scaun politicos,
trag un cerc cu vopsea albă în jurul lui –
gata, poate visa în continuare –
apoi mă confrunt cu insistența câtorva
care pretind că aș fi
așa cum m-au visat;
mi-am irosit dimineața cu explicații.
Mai sunt și cei care visează caii lor verzi
pe pereții mei albi,
intră fără să bată, te trezești cu ei potcovind pereții;
zugrăvesc înapoi în alb destul de des –
camera trebuie să rămână albă, asta e regula.

Aștept, așezat…

A intrat cineva odată,
a pretins că la mine e ca-n vis;
am căzut de acord că nu e clar
în care vis;
cei care doar intră și ies lăsând ușile deschise
sunt de coșmar.
Mai sunt visătorii ce nu se mai dau duși,
insistă să tragă pleoapele de la geamuri
să văd mai bine;
trebuie să-i dau afară până la urmă
și n-au unde,
dar exact ăsta e visul lor,
să n-aibă unde.

Îmi aștept zilnic visul…
și n-aș intra nechemat în camera albă
a altcuiva.

Susține Literomania

Despre autor

Remus Octavian Câmpean

Remus Octavian Câmpean

Remus Octavian Câmpean (semnează cu acronimul ROC, n. 1974 la Botoșani), de profesie matematician, este poet și prozator. A debutat în 2001 cu volumul de poezii „Stări ș i Călătorii”, Editura Viața Creștină, iar ca prozator, în anul 2018 cu romanul „Abandon”, Editura Eikon. În 2019, și-a continuat activitatea literară publicând volumul de poezii „Dezghețul luminii”, Editura Eikon. În același an, a coordonat antologia de poezie „Polifonii pe luciu de oglindă”, publicată la Editura Școala Ardeleană. A publicat poezie în revista „Steaua” și proză în revista „Hyperion”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: