Interviu Nr. 138

Cătălin Dorian Florescu: „Tema emigraţiei este prezentă mereu în romanele şi povestirile mele”

La sfârşitul lunii noiembrie, Cătălin Dorian Florescu – scriitor român de limbă germană, stabilit în Elveţia din 1982 – a fost prezent la Bucureşti, cu ocazia lansării celei mai recente cărţi în limba română, volumul de povestiri „În buricul pământului” (Editura Humanitas, 2019, traducere din germană de Mariana Bărbulescu). Vă propun mai jos un interviu cu scriitorul româno-elveţian, pe teme de literatură, emigraţie, istorie europeană şi personală, online şi social-media. (Adina Diniţoiu)

 

„Tema emigraţiei este prezentă mereu în romanele şi povestirile mele”

 

„În buricul pământului” este primul dvs. volum de povestiri – scris pe parcursul a şaisprezece ani (printre romane). Cum s-au scris ele? Privind în urmă, credeţi că există o evoluţie a scriiturii/stilului dvs. în aceste povestiri?

Desigur, presupun că există această evoluţie, având în vedere că povestirile acoperă cam toată cariera mea literară şi este în natura lucrurilor să te dezvolţi. Pe de altă parte, este greu de spus acest lucru, pentru că sunt povestiri foarte eterogene: de la prima – cea care dă titlul volumului –, care nu este o povestire în sensul strict al cuvântului, ci mai mult o descriere a emigrării familiei mele, trecând prin aceea cu titlul „Mirosul lumii” – în care se vorbeşte despre o întâlnire de două-trei zile a două personaje singuratice într-un orăşel belgian – şi până la povestirile lungi, aproape cu caracter de nuvelă şi cu un substrat fantastic, suprarealist, cu multe personaje şi o structură dramatică mai elaborată.

„În buricul pământului” a fost scrisă imediat după apariţia romanului meu de debut „Vremea minunilor” şi eram încă sub influenţa lucrurilor descrise acolo, a copilăriei în comunism, a despărţirii de prieteni, de ţară, de tot ceea ce-mi era cunoscut. Chiar şi vocea povestitorului este la fel de copilăros-naivă.

Ceea ce se vede însă clar în povestiri este ceea ce a rămas la fel, neschimbat, pe parcursul anilor, şi a creat identitatea operei mele: interesul pentru personaje în tranzit, în căutarea unei lumi, pe care să o poată numi a lor. Sau care au naufragiat în propria viaţă, aşa cum li s-a întîmplat tuturor protagoniştilor din aceste povestiri: emigranţi şi autohtoni.

Când şi cum anume vă daţi seama că aveţi material de povestire, şi nu de roman? De ce e romanul mai important pentru dvs.?

Îmi este mult mai uşor, să spun, când îmi dau seama că un subiect are în el un mugure, pe care îl pot duce spre o înflorire literară care să devină un roman. În general, simt o vibraţie în mine, un impuls, care constă nu numai în povestea în sine, dar şi în potenţialul ei de a deveni ceva puternic, dramatic şi în acelaşi timp poetic. De această a treia dimensiune am nevoie, un subiect nu ajunge. Uneori am şi imagini, scene în faţa ochiului minţii, care mă acompaniază – şi motivează – pe durata documentării.

Filmele sau cărţile care se limitează numai la o descriere care imită realitatea nu sunt de mine. Marele regizor Federico Fellini a spus, într-un interviu dat la bătrâneţe (cu titlul „Sunt un mare mincinos”), după ce crease atâtea capodopere, că filmul – în cazul nostru literatura – nu trebuie să încerce să copieze realitatea, ci să creeze o nouă viziune. În cazul lui, vorbea de realismul magic. Este şi cazul meu. O descriere prea crudă a acţiunii, situaţiei mă plictiseşte. Literatura nu este numai un plot, adică descrierea unei acţiuni, ba chiar eu cred că nu este aproape deloc acest lucru.

Cum îmi dau seama că un anume sâmbure de poveste se potriveşte mai degrabă cu proza scurtă nu-mi este nici mie foarte clar. Există aceeaşi vibraţie, dar simt că suflul poveştii este mai scurt. Şi, în definitiv, este şi o hotărîre, o intenţie de a plămădi un anume material într-o formă mai scurtă. Altfel, unele din povestiri ar fi putut foarte bine să devină romane.

Romanul a fost mai important pentru mine, pentru că pot arăta, cu un suflu epic mai mare, cum se succed generaţiile, cum fiecare val al istoriei vine şi se izbeşte de ţărmul civilizaţiei, cum fiecare fază a istoriei nu este decât o nouă variantă a eternei lupte între civilizaţie şi violenţă, iar omul trebuie să aibă grijă nu numai să supravieţuiască, dar şi să rămână uman.

Experienţa exilului poate fi considerată un declanşator al scrisului dvs.?

Greu de spus, pentru că nu va rămâne decât o speculaţie dacă aş fi scris, rămânând în ţară, trecând prin anii ’90, care au fost aşa de grei. Dar, în definitiv, de ce nu? Există un argument foarte clar pentru acest lucru, care mă face să cred că aş fi scris oricum. Eu nu scriu dintr-o traumă personală, pe care prin scris aş dori să o depăşesc sau să o comunic altora. Şi asta chiar dacă am început să scriu biografic şi tema emigraţiei este cam peste tot în romane şi povestiri. Totuşi, nu scriu din suferinţă şi durere, nici măcar atunci când descriu suferinţa şi durerea. Este mai degrabă o dorinţă genuină de a povesti existenţa. Văzut aşa, probabil că mă apucam de scris chiar şi rămânând în ţară. Ştiu şi eu, poate aş fi descris exilul interior al celor care nu au plecat, dar au trebuit să-şi clădeasca o nouă viaţă la ei acasă.

Ce relaţie aveţi cu comunismul (românesc)?

Nu pot avea faţă de comunismul din Europa de Est şi sistemul totalitar instaurat de acesta decât o respingere totală. Chiar dacă am trăit numai până la 15 ani în el, nu pot decât să îl găsesc abject. Documentându-mă acum pentru un nou roman în Bucureşti, am citit mult despre anii de oroare ai ţării, pentru că înaintea lui Ceauşescu au mai fost două personaje diabolice numite Dej şi Groza, iar în anii ’50 teroarea a fost maximă, cu vreo 250 de lagăre de muncă şi închisori politice în toată ţara. Am aflat că acea mare tăcere şi acel conformism în care m-am născut eu în 1967 nu sunt definitorii pentru cultura română – dupa principiul „Mămăliga nu explodează” sau „Capul plecat sabia nu-l taie”. Nu numai ungurii, cehoslovacii, polonezii au luptat, dar şi mulţi români din toate generaţiile şi provenienţele s-au opus chiar şi cu arma în mână în acei ani ’50. După care s-a aşternut tăcerea.

Ceea ce nu înseamnă că faţă de capitalismul exacerbat, consumist, materialist până în măduva oaselor nu aş avea exact aceeaşi reacţie de respingere, cum trebuie avut faţă de orice lucru care îţi atacă sufletul. Rămân însă un intelectual mai de stânga, pentru că îmi văd valorile mai bine conturate acolo. Dar dincolo de stânga sau dreapta, eu sunt un psiholog care provine din şcoala umanistă a acestei ramuri – mai precis din şcoala aşa-zisă de psihoterapie gestaltistă –, în care se amestecă existenţialismul european cu gândirea holistică a Asiei. Pe scurt: omul e văzut ca responsabil pentru sine şi pentru celălalt, este văzut ca un întreg între corp, emoţii şi comportamentul său, iar cel mai important este să-şi conştientizeze existenţa în prezentul imediat ca fiinţă întreagă şi responsabilă, care ştie să relaţioneze cu ceilalţi. După cum vedeţi, nu prea sună a politică, dar aplicată în şcoli, în pedagogie, în educaţia din familie, ar avea implicaţii sociale mari.

Având însă o biografie care a început în comunism – dar, din fericire, nu se termină tot acolo –, nu pot decât să mă refer la el în romanele şi povestirile mele ca la o variantă deosebit de cruntă în care se reflectă existenţa.

Cum vă „culegeţi” poveştile – în particular cele din volumul „În buricul pământului”? (pe lângă detaliile biografice, există aluzii la vise, de pildă, în „Ochii bătrânei”)

Câteva din aceste povestiri îşi au o fază preparatorie specială. Mă gândesc aici la cele două – „Ochii bătrânei” şi „Eşuaţii” – scrise în acelaşi an, 2012, pe care le văd ca nişte povestiri gemene. În acel an am fost invitat să locuiesc pentru perioade scurte în două hoteluri de lux, iar apoi să scriu despre această experienţă. Desigur, însă, că bogăţia din jurul meu m-a inspirat spre poveşti mult mai drastice decât se aşteptau ei. „Ochii bătrânei” se petrece în renumitul hotel Badrutts Palace din St. Moritz şi începe cu un fel de procesiune de la gară spre hotel, în care un camion duce mobilele unui rus bogat, care stă cocoţat sus de tot pe maldărul de mese şi scaune. Fluviul continuu de turişti si autohtoni care împânzeşte acest sat renumit se deschide în faţa lui şi îl lasă să treacă, minunându-se.

Trebuie spus că, odată intrat în acest hotel de lux, te simţi ca într-un loc al fericirii, în care nu ţi se mai poate întâmpla nimic rău. Iar proprietarii hotelului au colecţionat dintotdeauna obiecte de artă, în special statui de Madone. În povestirea mea, aceste Madone încep la un moment dat să plângă. Ceea ce se întâmplă după aceea, evenimentul care îi va bulversa pe toţi, rămâne să descopere cititorul.

Acelaşi lucru s-a întâmplat pe Insula Sylt din nordul Germaniei, o insulă aşa de scumpă şi selectă încât cei ce lucrează în hotelurile şi restaurantele de lux de acolo trebuie să ceară să o părăsească, neputându-şi permite să trăiască pe ea. Şi aici se întâmplă acelaşi lucru. La un moment dat, circulă zvonul că o Madonă dintr-o biserică singuratică de pe un deal a început să plângă şi toată insula se pune în mişcare ca să vadă minunea. În acelaşi timp, la orizontul mării apare o dâră neagră, ceva ce ameninţă insula şi liniştea ei.

Mai sunt două povestiri, care pentru mine sunt „speciale”. Una este „Ruleta rusească” şi se petrece la Torino, un oras în care mă întorc des cu mare plăcere. La limită între lumea bogată din centrul oraşului, cu buticurile si cafenelele sale istorice, şi cartierele sărace, în care trăiesc emigranţii săraci, se află Piazza della Repubblica. Este fermoarul, nodul, locul unde cele două lumi se întrepătrund. Şi chiar aici se întâlnesc în povestirea mea un „beluomo” italian de succes cu un hoţ magrebian. Trebuie spus că un astfel de hoţ mi-a furat din maşină – ziua, în amiaza mare, eu fiind lângă ea, cu o fentă simplă – geanta, în care aveam o cameră mică de filmat şi notiţele mele. Era perioada în care mă documentam în oraş, după ce cunoscusem în Asia un astfel de italian, tânăr şi la prima vedere de succes. Dar el îmi spusese şi care îi era slăbiciunea, călcâiul lui Ahile. Furtul m-a inspirat pentru un al doilea personaj, care, ştiind de această slăbiciune, îl va provoca pe italian.

Iar „Eu trebuie Germania” povesteşte întâlnirea pe fâşie, la graniţa dintre România şi Serbia, a unui grănicer român cu un sirian, care se pierduse în drumul său spre Germania. Amândoi au aceeaşi vârstă şi amândoi vor să ajungă în Vest. Aici intervine acel element de vis, despre care vorbeaţi. La sfârşitul textului, nu se va şti prea bine dacă e un vis sau realitate. Pentru restul textelor este valabil „realismul magic”. Folosesc elemente, scene, situaţii care par să vină de dincolo de realitate. Nu numai pentru că sunt foarte poetice, dar viziunea creatoare în sine trece dincolo de peretele realităţii şi încearcă să vadă mai mult. Viaţa îmi face anumite propuneri şi eu le transform într-o viziune proprie, asa cum spunea Fellini.

Ce tip de literatură preferaţi?

Redactorul meu de carte din Germania a spus odată: literatura este puternică, relevantă atunci când limbajul folosit este relevant, distinct. Iar Fellini a spus că singurul lucru care contează pentru el este dacă o operă de artă, un film, o carte sunt vitale. Iată un concept aproape de viaţă, dincolo de sferele academice: vitalitate. Eu aş spune „însufleţire”. Un text care contează are un suflet, e însufleţit, are o voce distinctă. Deseori, romanele care mă prind sunt foarte senzoriale. Dar mai mult decât atât: trebuie să aibă un suflu, o claritate. Există enorm de multă literatură care se vinde bine, câştigă premii, dar care nu e însufleţită, ci mai degrabă construită şi numai gândită.

Care credeţi că este rolul literaturii/culturii în societate şi mai ales în societatea actuală?

Trăim vremuri în care nici nu mai este clar ce reprezintă de fapt cultura, arta şi literatura. Relativismul cultural al timpurilor noastre, pierderea orientărilor într-un postmodernism exacerbat au condus la ideea că totul poate fi cultură, carte bună, artă importantă. Este o invazie de cultură care diluează de fapt acele părţi ale ei care contează cu adevărat. Şi este greu să mai găseşti – în spatele acestui miraj cultural, al acestei păduri de informaţie, de păreri, fenomene ale momentului – ceea ce are substanţă, valoare sau, cum ar spune Fellini, vitalitate. În vremuri consumiste există şi o cultură care hrăneşte consumismul, fără să adauge lumii nici o picătură de frumuseţe. Dar care se vinde bine şi are parte de multă vizibilitate.

Dacă însă rămânem la conceptul lui Fellini şi ne referim la cultura, literatura, muzica şi arta vitală, atunci ele au mai multe funcţii. Ne aduc mai aproape de noi înşine: prin empatia pe care trebuie să o folosim ca să înţelegem situaţia personajelor, prin emoţiile pe care le trăim şi gândurile pe care le avem, aşa încât se poate spune că ne descoperim pe noi înşine. Iar atunci când citim o carte, o citim într-un mod foarte personal, deci o transformăm în ceva care ne aseamănă. În acelaşi timp însă, opera de arta, cartea ne rămân şi străine, provin dintr-o sferă necunoscută, prezintă lumi diferite de a noastră, acţiuni şi personaje diferite de ceea ce suntem noi. O lume nouă ne apare în faţa ochilor, pe care trebuie să o acceptam şi să încercăm să o înţelegem, fără a putea să o asimilăm în totalitate. În cele din urmă, confruntarea cu arta este un exerciţiu în umanitate: ne regăsim în celălalt, dar îl lăsăm să fie aşa cum este.

Cultura vitală ne leagă de timpuri şi epoci dispărute şi creează o coeziune între noi, cei de acum, şi generaţiile trecute, aşa încât să existe o unitate şi o continuitate în timp. Ne arată că existenţa umană în alte epoci era poate la suprafaţă diferită, dar în profunzime aceeaşi.

Cultura vitală este şi un element de rezistenţă în faţa anihilării individualităţii în epoca Google, Amazon, Twitter, Facebook etc. Îţi trebuie timp, răgaz, interes, profunzime, răbdare ca să vizitezi o expoziţie, să citeşti un roman de 400 de pagini, să asculţi atent un concert. Toate acestea constituie părţi ale unei personalităţi într-adevăr mature şi sunt, din păcate, neglijate şi „sub asediu” în timpurile noastre. Rezistenţa prin cultură se adresează unui astfel de individ, care nu vrea să-şi petreacă viaţa cu „infuziile” din social-media. Care vrea să rămână însufleţit.

 

Cătălin Dorian Florescu (n. 27.08.1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist. A publicat romanele „Wunderzeit“ („Vremea minunilor“, 2001), „Der kurze Weg nach Hause“ („Scurtul drum spre casă“, 2002), „Der blinde Masseur“ („Maseurul orb“, 2006), „Zaira“ (2008), „Jacob beschließt zu lieben“ („Jacob se hotărăște să iubească“, 2011) și „Der Mann, der das Glück Bringt“ („Bărbatul care aduce fericirea“, 2016), apariții care s-au bucurat de o primire entuziastă în Elveția, Austria și Germania. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi. Semnează periodic articole și eseuri în presa de limbă germană. Este laureat al Premiului literar „Andreas Gryphius“ pentru întreaga operă (2018). Alte premii importante: Premiul „Anna Seghers“, 2002, Premiul „Cartea Anului“ în Elveţia, 2011, Premiul „Josef von Eichendorff“ pentru întreaga operă literară, 2012. Pe lângă aceste premii, autorului i-au mai fost acordate multe burse literare şi de trei ori Premiul „Un an plătit de viaţă“ al oraşului Zürich.În anul 2017, Preşedinţia României i-a acordat lui Cătălin Dorian Florescu Medalia de Cavaler pentru merite culturale.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.