S-au spus și s-au scris multe despre violențele la care sunt adesea supuse numeroase femei din India, iar jurnalele de știri prezintă nu o dată pe larg aspecte de acest fel, de la violuri, atacuri cu acid sau incendieri. Așa încât, cititorii romanului „Cântecul inimilor rebele” („Honor”) al lui Thrity Umrigar vor avea, cel puțin la început, impresia că se află în fața unui astfel de caz – cu atât mai mult, cu cât e bine cunoscută activitatea de jurnalistă a autoarei (actualmente profesor emerit de engleză la Universitatea Case Western Reserve din Cleveland).
Cartea aceasta, trebuie să o spunem de pe acum, nu e deloc o lectură ușoară – căci, de la cele mai diverse forme și manifestări ale disprețului la adresa femeilor la tulburătoare scene de umilire publică ori chiar de maltratare și tortură, găsim totul pe parcursul acestui text, care prezintă fără menajamente modul în care acționează încă, în India, forțe sociale terifiante, care amenință a-i marginaliza, iar, la nevoie, chiar a-i anihila (atât fizic, cât și psihic) pe cei vulnerabili. Desigur, mai ales pe femei. Astfel că, deși aparent avem de-a face doar cu o tragică poveste de viață (și de moarte) a zilelor noastre, vom descoperi pe parcurs, ca cititori din ce în ce mai implicați în acțiunile relatate, că romanul reprezintă și o meditație lucidă, profundă și gravă asupra sensurilor demnității, în contextul unei comunități ce se raportează încă la o serie de practici și așa-zise tradiții străvechi, dar care riscă, poate tocmai de aceea, a-și pierde sensul și umanitatea.
Thrity Umrigar și-a plasat numeroase scrieri anterioare în India zilelor noastre, o țară imensă și plină de contraste (unde găsim totul: de la mari corporații care concurează – nu o dată cu succes! – firmele americane de IT ori hoteluri și magazine de lux, până la cartiere insalubre, sărăcie extremă, cerșetorie infantilă de-a dreptul instituționalizată și așa mai departe) și tensiuni sociale mocnite, cum ar fi diviziunile de castă, fascinația încă atotprezentă a fundamentalismului și cele mai diverse tipuri de ciocniri culturale. Romanul ei, foarte bine primit de publicul cititor și de critică, „The Space Between Us”, a descris, cu o delicatețe remarcabilă, povestea prieteniei între două femei provenite din medii socio-culturale diferite. Cumva, „Cântecul inimilor rebele” continuă pe aceeași direcție, dar autoarea adaugă aici un element pe care nu-l abordase până acum: violența extremă la adresa femeilor. Umrigar se comportă, aici, nu doar ca o povestitoare talentată, ci și ca o jurnalistă neobosită și perspicace, fără îndoială fiind influențată de experiența sa anterioară. Iar cartea aceasta ne ajută să pătrundem în viețile și deopotrivă în sufletele și mințile unor personaje convingătoare și vii, arătându-ne caracteristicile lor, capacitatea de compasiune, și, în același timp, cruzimea care, nu o dată, nu mai poate fi controlată și care are efecte cumplite.
Stilul cu frecvente elemente jurnalistice al scriitoarei este cât se poate de potrivit subiectului, câtă vreme personajul central, Smita Agarwal, este ziaristă ea însăși. Născută în India, Smita s-a mutat în Statele Unite împreună cu familia, pe când era adolescentă. După douăzeci de ani, ea revine la Mumbai pentru a-și ajuta colega și prietena, pe Shannon, să-și revină după un accident stupid, dar grav. Însă, Shannon vrea ca ea să-i continue investigația la un caz aparte, vizând o crimă petrecută la Birwad, un sat situat la granița dintre Maharashtra și Gujarat: Meena, o hindusă, și Abdul, un musulman, s-au îndrăgostit și s-au căsătorit, neținând seama de interdicțiile cu privire la legăturile interconfesionale. Furioși, considerând că tânăra a adus rușinea asupra familiei lor, frații Meenei incendiază casa proaspeților soți, iar Abdul se stinge; doar Meena, însărcinată la acea vreme, supraviețuiește, deși e grav rănită. Ulterior, ea își dă frații în judecată, iar acum așteaptă verdictul instanței. Evident, aceste întâmplări evidențiază tot ceea ce nu-i place Smitei la țara sa natală, mai ales ignorarea libertății de acțiune și de alegere. Iar astfel, ea va porni într-o călătorie deloc lipsită de pericole, în regiunile îndepărtate ale Indiei, fiind evident pentru cititor că protagonista lui Umrigar poartă cu sine urme ale unor traume vechi și ale unor evenimente pe care, deși s-au petrecut cu ani în urmă, nu le poate uita (și care, în paranteză fie spus, au determinat plecarea familiei sale în Statele Unite). Evident, avem de-a face cu o complexă inițiere, drumul acesta conducând-o pe Smita nu doar departe de strălucirea marilor orașe, ci și adânc, în sine. Romanul ne conduce din Mumbaiul gălăgios și aglomerat, dar cosmopolit, colorat și plin de miresme, în lumea închisă din toate punctele de vedere din Birwad, autoarea subliniind prejudecățile sociale din India, precum și pretinsele valori patriarhale care, însă, nu fac altceva decât să distorsioneze datele realității… Căci a locui aici înseamnă a fi definitiv închis într-un cerc al violenței și resentimentelor (iar Rupal, conducătorul satului vecin, cel care i-a ajutat pe frații Meenei în odioasa lor răzbunare, întruchipează întru totul forțele răului).
În acest roman, în ciuda acțiunilor parcă desprinse din narațiunile de acțiune, nu avem de-a face cu vreun mister, nici cu vreun personaj negativ care să se ascundă pentru a nu fi prins. Frații Meenei și complicii lor au făcut totul aproape pe față, toată lumea știe ce s-a petrecut, dar toată lumea tace, așa cere onoarea. În realitate, avem de-a face mai degrabă cu oroarea, care constă în modul în care, de pildă, acești indivizi josnici se bucură de crima pe care au comis-o ca de o faptă de glorie.
Pe de altă parte, însă, amintirile atât de chinuitei Meena despre dragostea pentru soțul ei decedat, relatate în excelente fragmente la persoana întâi, au o profunzime și o tandrețe remarcabile. Iar odată ce Smita și Meena încep să discute, structura interviului gândit inițial de jurnalista (acum) americană începe să se dizolve, iar spațiul dintre ele se reconfigurează complet. Numai că violența reizbucnește imediat după pronunțarea sentinței, evenimentele teribile care urmează permițându-i scriitoarei să reevalueze toate sensurile onoarei, care nu mai e de găsit, într-o lume cum e India, în acte mărețe de eroism, ci în micile gesturi de demnitate și grijă pentru cei din jur. Sigur că „Honor” amintește și de romanul semnat de Megha Majumdar, „O ardere”, cu atât mai mult cu cât ambele texte descriu aceeași lume indiană, cu toate spaimele și urile ei străvechi, cu sărăcia, analfabetismul și corupția atât de profund înrădăcinate, și prezintă comportamentul oamenilor în fața unor circumstanțe extreme. Dar viziunea lui Umrigar este mai luminoasă, astfel că, până la sfârșitul romanului, Smita nu numai că găsește tovărășie, un scop în viață și puterea de a-și înfrunta vechile traume, ci învață până la capăt și ce înseamnă altruismul. Evident, prietenia sa și ulterioara afecțiune pe care o simte pentru Mohan, interpretul și ghidul său prin India, îndrăgostit de țara sa și decis să-i arate musafirei (și) partea frumoasă a acestei lumi orientale, sunt cruciale în construcția personajului, în evoluția sa, dar și în disponibilitatea finală a Smitei de a se deschide către tradiția filosofică orientală bazată pe dăruire de sine, ce poate ajunge chiar la sacrificiu. Căci, oricât de utopică ar părea, soluția pe care, pe alocuri, o sugerează Umrigar la numeroase probleme ale Indiei contemporane constă exact în redescoperirea semnificațiilor acestei tradiții, nu neapărat în principiile rigid aplicate ale individualismului occidental. Smita însăși dublează, simbolic, destinul Meenei – evident, cu o finalitate diferită, cele doua reprezentând fața și reversul feminității indiene. Iar dificilul drum întreprins prin India profundă de jurnalista aparent complet occidentalizată nu e altceva decât expresia în pln fizic a transfomării pe care o suferă ea de-a lungul zilelor petrecute la Mumbai și Birwad.
Sigur că simplul fapt de a aduce în prim plan spinoase probleme sociale dintr-o țară precum India este o sarcină dificilă pentru orice scriitor, mai ales deoarece situațiile prezentate și personajele implicate pot cădea suficient de ușor în așa numita pornografie a sărăciei, care face uneori deliciul pervers al unei anumite categorii de cititori occidentali privilegiați. În plus, istorisirea unei călătorii inițiatice a unei protagoniste (ea însăși făcând parte din categoria socială a celor privilegiați) poate dobândi accente cinice. Numai că Thrity Umrigar reușește să depășească aceste dificultăți structurale (și de formă) cu un real talent narativ și cu excelente intuiții în ceea ce privește psihologia personajelor sale. Asta nu înseamnă că romanul e cu totul lipsit de anumite accente didactic-sentimentale, însă acestea sunt întotdeauna depășite de profunda umanitate a autoarei, dublată permanent de cea a eroilor săi, cartea reușind să convingă și să ne convingă întru totul că a citi înseamnă a înțelege și a înțelege înseamnă a acționa.
Thrity Umrigar, „Cântecul inimilor rebele”, traducere și note de Adriana Bădescu, Editura Litera, București, 2025
Scrie un comentariu