Săptămîna trecută vorbisem despre prima frază a „Vestibulului” și așteptam cu oarecare îngrijorare să citesc romanul întreg. Ei bine, n-am fost decepționat nici de continuarea expoziției. „Vestibul” este un roman de idei dens, inteligent, concentrat, care amintește de „Porumbelul” lui Süskind. Dacă acolo micul roman pornește de la întîlnirea protagonistului cu un porumbel care îl așteaptă într-o zi în ușă, în cartea lui Alexandru Ivasiuc întîlnirea este mai „omenească” așa-zicînd, introspecția care urmează și mai ales pasivitatea sau comoditatea cu care doctorul Ilea nu face nimic, deși știe că se îndrăgostise, îl intrigă pe cititor și îl face curios, deopotrivă.
Textul îl convinge însă: un personaj descris așa cum este descris doctorul Ilea nu ar fi putut face nimic altceva. Ca un introvertit ce se află, Ilea acționase o singură dată în viața lui, și asta se petrecuse în copilărie, o perioadă în care nu ne-am definit încă. Adultul, „omul definit”, nu acționase nici cînd colonelul cutare și-a trimis oamenii la moarte sigură, nici cînd Siguranța îl chemase în cazul unui om pe care-l tortura, să-l aducă la viață. Întotdeauna știuse ce este adevărul și niciodată nu se apropiase de el.
Și chiar dacă îi găsim scuza deloc hilară că, în ambele situații, era sub ordinele altora, el nu vrea să acționeze nici acum, cînd tot ce ar trebui să facă este să-i declare dragostea fetei de care s-a îndrăgostit. Se teme de eșec în orice moment al existenței sale, existență deloc jalnică totuși, pentru că ea este țesută din gîndurile unui om foarte profund care se află însă mereu în antreu, în vestibul, niciodată în camera mare și, dacă rătăcește într-acolo, se sperie singur. Nu crede în soluții miraculoase pentru că niciodată n-a îndrăznit să-și încerce norocul.
Alexandru Ivasiuc mi-a devenit, peste noapte, unul dintre scriitorii mei preferați.
Lasă un răspuns