Mittelstadt Nr. 199

Proteza dentară a lui Petro Petroffski




Din satul Vîstreţ, raionul Verkhovyna, ca-n palmă vedeai orăşelul, şi gara, şi cele două peroane. Un tren sosea din Zytomir, altu’ pleca în Zytomir. Acolo şi-a făcut diacu’ Petroffski proteza cu dintele verde. Un stomatolog de lîngă tîrgu’ de vechituri, acolo avea cabinetu’, i-a lucrat-o. „Fă-mi în faţă un dinte din cela verde, cum ar fi-nvălit în iarbă tot timpu’, domnule Iacob”, i-a spus diacu’ Petroffski stomatologului. Acela nu l-o auzit, acela i-o făcut măsurătorile, l-o purtat trei săptămîni din Vîstreţ în Zytomir la probe. La ultima întîlnire i-o spus: „Îl vrei verde pă ăsta?” şi i-o arătat dintele lucrat în proteză. „Fă-l, fă-l”, o zis Petroffski, diacu’ din Vîstreţ. „N-a putè nimeni să-l fure şi nici proteza cu iel. Îs asigurat că l-or cunoaşte tăţi din Vîstreţ, că-i mic satu’, şi-ăia din Verkhovyna ori Colomeea s-or învăţa cu iel.”

„Vîstreţ avè 360 de locuitori şi-n secolu’ treişpe, şi azi îi la fel. Să-nmulţau între iei, da’ nu ridicau număru’ oamenilor. Vîstreţ atîţia putè hrăni pîn pădurile lui, atîţia avè. Cînd apăreau molimele, apăreau copiii care completau la număr populaţia. Pînă creşteau, iera mai greu pîntru vînătorii satului”, zicea diacu’ Petroffski, potrivindu-şi lucrarea dentară în gură. Cînd zîmbea, în Vîstreţ, toţi îi vedeau dintele ca de iarbă. Tăceau din gură. Erau la mîna lui, a cîrsnicului şi a popii. În ţintirim primeai loc în centru ori mai la margine.

„Din Vîstreţ, pă cărări de munte, ajungeai în Colomeea, în Pocuţia, ori în Iaremcea, ori în Rahiv, ori în Repedea, ori în Poienile de sub Munte. Numa’ ăia care-o fo’-n războaie ştièu cărările”, mai zicea diacu’. „Cum îi cîrsnicu’ Vasil Vasilievici şi încă doi ca iel”, continua diacu’.

„Aci-i graniţa de unde-ncepe Transkarpatia, aci-s huţulii, rusinii, aci-i altă lume, c-aşè o fo’ de cînd să ştie”, mai mormăia diacu’ Petroffski în timp ce trenu’ intra în gara din Verkhovyna. Putea merge la berărie. Avea o oglindă mare pe terasa localului ca să-şi vadă dintele verde din proteză. Şi s-a dus.

***

În Vîstreţul ascuns de munţi, nimeni nu le purta grija. În Colomeea ori Verkhovyna, administraţiile se schimbau. În Vîstreţ rămîneau: diacul, cîrsnicul, popa şi 360 de huţuli.

Ori cîrsnicul ori diacul veneau în sat, adunau oamenii şi le spuneau: „În Colomeea au venit austriecii şi ungurii, măi, amu’-i imperiu şi regat, ori au venit polonezii, măi, s-a schimbat administraţia, ori Colomeea e plină de cehi, de ruşi, de ucraineni prin birouri”. Oamenii din Vîstreţ ziceau: „Bine! E treaba lor! Iei le au pe-ale lor, noi pe-ale noastre!”.

***

Vasil Vasilievici, mortul casei, e așezat de ai săi pe scaunul lui, la masă, ca să-și ia rămas bun de la ei, și ei de la el, înainte de a-l duce la groapă.

Pălagă Vasilievici: Cincizăci de ai o fo’ cîrsnic, ai fo cîrsnic la biserica de pe vîrfu’ dealului din Vîstreţ-Verkhovyna, o adus, ai adus colacii la-nmormîntări.

Copiii cîrsnicului Petrov – o fată, Maria, și un băiat, Igor: Tu ai dus colacii la-nmormîntări. C-ai fo’ cîrsnic, cîrsnic ai fo’, Vasil Vasilievici. Acum nu ieşti cîrsnic aci, da’ cincizăci de ai ai fo’… la-nmormîntări, ai dus… Acum duce tata Petrov, Vasil Vasilievici, c-aşè-i lumea…

Pălagă Vasilievici: Tăt iel o adus la cimitir aşè cum să făcè prohodu’, tăt iel o făcut paos după părinţi, soţii ori soţi. Cu straiţa aducè colacii.

Copiii: Cu straiţa-i duceai, Vasil Vasilievici. Amu’-i gata. Nu mai duci, nu mai aduci nemica.

Pălagă Vasilievici: Că nu ierau… n-o fo’ jenţi p-atuncea, nici plăsuri. Numa’ pînză ţăsută de femei, de noi, că să puneau în tiară şi ierau cusute. Le lua de-a umăr şi zînè ori merè cu colacii preotului, a diacului şi-a lui. Şi colacii lui.

Copiii: Şi-ai tăi, Vasil Vasilievici. C-aşè iera portu’ tău atuncea, cu straiţele tale.

Pălagă Vasilievici: Şi pancove şi ce-o mai avut pîntru-nmormîntări, şi horincă, dac-o fo’, şi-o fo’. Le aşternea pă pămînt, p-o făţoaie, acolo-n ţintirim, unde punè doi colaci a cîrsnicului, doi a diacului şi doi a popii, plus o sticlă de vin, că să făcè din struguri, care-aşè-i pisau muierile pîn’ să storcè vinul cela cu colacii împletiţi în două şi-adunate laolaltă împletiturile, şi să coceau în cuptior.

Copiii: În două să-mpleteau, Vasil Vasilievici. Doi ai tăi erau, din ţintirim de pă făţoaie, doi la diac şi doi la popă. Tu lucrai în ţintirim, le dădeai şi lor, Vasil Vasilievici. Amu’ s-o gătat.

Mărie Vasilievici: Aşè-i, mămucă Pălăguţă Vasilievici, da’ cînd să punè-ntr-o bărbînţă cu gaură jos cenuşă şi apă-n iè şi haine la muiet, Pălăguţă, pîn’ le ducem la prănecat. Amu’ nu mai pune nimeni, amu’ nici nu s-o mai auzît de prănecat.

Copiii: Prănecat, Vasil Vasilievici… nu să mai aude nimic de prănecat. Ieşti rece şi-ai uitat tăt, nu mai ieşti Vasil Vasilievici. Atunci ierai, cînd să prăneca. Amu’ nici cu sania-n pădure nu ti-i mai duce, că iarna a mere Pălăguţa Vasilievici, Măria Vasilievici s-a duce, iarna cu sania, a luneca la pădure după lemne, cu cioarecii tăi, că nu-ţi mai trebe, Vasil Vasilievici. Nici la săpat nu-i mai mere. Amu’ a hi bine şi fără tine, c-am uitat şi uităm tăt. Că-i maşină de spălat, că-i apă, că-s detergenţi, Vasil Vasilievici, fără tine, că tu nu mai ieşti, amu’-i bine şi hodină.

Pălagă Vasilievici: Şi cînd te-ai dus de tînăr, Vasil Vasilievici, cine mai iera ca tine-n Verkhovyna, la Viana te-ai dus la război că-ţi puteai pierde picioru’ stîng, Vasil Vasilievici, da’ ai avut cunoştinţă la spital, la Sighet, că ierai cîrsnic şi lumea te ştiè. Şi te-o scăpat. Pînă-amu’ la nouăzăci şi şapte de ai, cînd o prins a supura iară picioru’, o pornit boliciunea adunată-n tinereţe, iară tu ai prins a te văita, a dormita, a slăbi, Vasil Vasilievici.

Copiii: Amu’ aşè o fo’, că ierai cîrsnic şi te-o făcut bine pîntru şaizăci de ai doftorii ceia de la Sighet, şi nici aşè n-o’ fo bine. Că slăbeai, strigai la doftori, da’ nu mai ierau… nici tu nu mai ieşti. Mai bine de şaizăci de ai ţi-o dat doftorii ăia, să meri şi să vii din ţintirim cu colacii, cu zinu’ şi horinca. Nici „mulţam” n-ai zîs, apoi ai suferit şi-ai prins a-i probozî pe doftorii de-atunci care nu mai ierau. Vasil Vasilievici, amu’ eşti liniştit, nu mai probozăşti pă nimeni. Amu’ ai învăţat să te linişteşti. Atuncea ai scăpat, amu’ nu mai ieşti, Vasil Vasilievici. Şăzi la masă, nu ieşti, da’ stai în mijlocu’ nost’ de parc-ai fi Vasil Vasilievici. Parc-ai fi. Parc-ai fi. Da’ nu ieşti. Că-i alt cîrsnic, care-i tătuca Petrov în locu’ tău, alt diac, alt popă. Ţintirimu’-i acolo, groapa te-aşteaptă. Îi altă făţoaie, alţi colaci, altă horincă şi-alt zin. Vasil Vasilievici din Vîstreţ de lîngă Verkhovyna, de la poale, că tu te uitai din munte înspre Valea Verkhovynei, Vasil Vasilievici…

Lectură din volumul „Crema de gălbenele și curcubeul. Povestiri maramureșene” de Marian Ilea

***

Se făcea că apa curgea la vale cu unde verzui printre bolovani rotunjiţi, plini cu spumă, de cîte ori lovea apa aia de munte.

Cîteva stînci din mijloc de vale păreau a fi culisele unui spectacol sătesc. Vasil Vasilievici numărase trei văi pe care le străbătuse cu piciorul în zonele lor de jos, mai în urcuş nu aveai cum merge, pantele abrupte pline de doborîturi din cauza vînturilor.

Zona de izvor era lungă, trei kilometri într-o pădure deasă. Culmile văilor se însoţeau cu culmile abrupte în dreapta şi-n stînga. Molizii uriaşi nu lăsau ochii să vadă lumina.

Vasil Vasilievici era în război într-o trupă cu oameni obişnuiţi cu muntele. Altfel n-ar fi rezistat. Vasil Vasilievici iubea muntele lui, la poale Verkhovyna, de acolo pornea în fiecare lună pînă la Zytomir cu trenul. Era excursia lui. Ajungea în gară. Se ducea în tîrgul Zytomir-ului. O cinzeacă, două, trei, cîteva lucruşoare de vînzare pentru gospodine, de la vechituri. Înapoi în gară, tren, Verkhovyna şi pe drumul de întoarcere două ceasuri pînă-n satu’ lui, Vîstreţu’ lui.

Vasil Vasilievici era în război, se făcea că găsea mijloace şi căi de uşurătate pentru viaţa trupelor din care făcea parte. N-a existat o singură zi de luptă mare, cum erau zile întregi de bătălie în locurile unde şedeau trupele de deal ori de cîmpie.

Nervi zguduiţi de ploi de gloanţe, nori de gaz care stricau aerul cel proaspăt de munte. Trupa lui Vasil Vasilievici era invidiată de alte trupe dintr-un teatru de război.

Se făcea că aveau şi ei două unităţi de mitraliere, un escadron, o artilerie slabă în munţii inaccesibili. O iarnă lungă a stat Vasil Vasilievici avînd deasupra capului pădurile ocrotitoare.

Din 20 în 20 de metri cîte un om, pe-o lungime de 10 kilometri. Zi şi noapte în post, fără înlocuitor, fără rezerve, lui Vasil Vasilievici i s-a acrit de singurătatea şi frumuseţea locului. Pînă s-a împuşcat în piciorul stîng, din greşeală, pînă l-au descoperit camarazii lui, pînă l-au pus pe targă şi l-au dus, pînă şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a trezit la spitalul din Sighet.

În şase luni era cu piciorul la loc, cu urme de glonţ rămase, ca un trunchi de molid înfipt în pămînt şi lovit de gloanţe la întîmplare.

În alte şase luni, se făcea că era acasă, cîrsnic în sat. Că-şi luase atribuţiile, că pîndea proteza roz a diacului, care avea un dinte de plastic în faţă, din material verde. Treizeci şi cinci de ani a pîndit proteza aia. Pînă diacu’ a trecut în lumea aialaltă. S-a apropiat de coşciug, pe întuneric, l-a lăsat ştirb, l-a lăsat diac ştirb, s-a dus în Zytomir la un stomatolog, unu’ Iacob, de şi-a curăţat gura de cioturi de dinţi, s-a vindecat, şi-a pus proteza diacului şi a plecat cu dintele verde la vedere, că ziceau consătenii că în satul lor apar în gura cîrsnicului dinţii diacului. Aşa era. O proteză care l-a ajutat să mestece tot ce gătea.

Pălagă Vasilievici, nevastă-sa, zicea către babele satului: „O proteză dentară pe care o s-o ducă-n mormîntu’ lui cînd a fi de mărs. Cu dintele verde cu tăt”.

„Cîrsnic ştirb dus la groapă nu să cade”, zicea Vasil Vasilievici, care uitase de unde avea proteza. Parcă aşa se născuse.

Se făcea că-n sicriu’ lui, Vasil Vasilievici era cu proteza, se făcea că erau puse alea şapte lopeţi în sus, în loc de lumînări, în jurul copîrşăului.

Se făcea că la masa lui, în casa lui, în curtea lui, Vasil Vasilievici, mort şi cărat la masă, cum îl puneau, aşa stătea. Toţi vorbeau. Numai Vasil Vasilievici tăcea, strîngea fălcile, să nu piardă proteza dentară a diacului.

***

La masa lui, din casa lui, Vasil Vasilievici, aşezat pe scaunu’ lui vechi, într-o rînă. În juru-i mesenii cîntau, povesteau, se învîrteau într-o horă cu jocuri, ţopăiau, treceau pe lîngă fostu’ cîrsnic, îl ciupeau, îl mîngîiau, tinerele îl doreau la dans.

Pălagă Vasilievici: Cincizăci de ai am drămuit banii, m-am îmbrăcat în zdrenţăle făcute de mîna mè, tăt aşè am fo’ ca alea care veneau din Verkhovyna cu bulendre faine şi multe, şi-n căşi iera jale, şi-n gospodării la fel. Alea puneau în curu’ cloştilor pene de pui, aşè iera nelcoşagu’ la noi, aşè a rămas şi azi. Tăt la fel ieşti nealcoşă şi cu zdrenţăle tale, nu-i diferenţă. În bărbînţa aia găurită puneam cenuşa şi zdrănţele la muiet, că să spălau la prance la rîu. Astea noi, hainele aduse din Verkhovyna, nu să pot spăla numa’ la maşină specială pîntru aşa ceva, cu detergent anume ales, nu cu cenuşă. O fo’ plăcut Vasil Vasilievici, cincizăci de ai o trecut de cînd te plimbai nealcoş de la Sighet pă munţii ăştia pîn Repedea pîn’ la noi în sat, de unde vezi Verkhovyna. Ori poate şaizăci ori şaptezăci de ai, că nu i-am numărat. Ierai nealcoş, tîrai picioru’ da’ ierai sosit din bătaie şi iera criză de bărbaţi în lume, de-aia te-o luat şi bine-o făcut. Cincizăci de ai, ce ţi-am pus pă masă, aia ai mîncat. O fo’ greu cu banii, o fo’ şi mai uşor, da’ rău de tăt n-o fo’ veci. De mîncat ţi-am dat ca la bărbat, că vineau ăia plecaţi din sat cu pruncii lor şi ziceau: „Pălăguţă Vasilievici, fă-le la prunci sarmale, fă-le cîrnaţ cu sos, cum să face la noi, să vadă şi să cunoască gustu’ mîncărilor”. Aşè făceam şi pruncii mîncau şi tăte mi să păreau uşoare, aşè o fo’ pînă azi, cînd stai la masă şi nu mai guşti mîncarea, nu te mai uiţi nicăieri, Vasil Vasilievici, unde te-ai dus, că ieşti aşa cum ieşti? Iară noi petrecem şi te-om duce la hodinit, şi nu te-om mai vedea nealcoş, ori supărat, da’ ne-om aminti de tine, Vasil Vasilievici, şi de ultima ta petrecere.

Maria Vasilievici: Măi tată, măi Vasil Vasilievici, cîrsnice care-ai fo’ şi nu mai ieşti, aci am stat şi stăm, în locu’ ăsta din Carpatia Verkhovynei, cătră munţi, cărări, cătră Repedea ori Poieni. Cu odraslele lui Petrov, cîrsnicu’ ăla nou, copiii lui s-o-mbrăcat pîntru petrecerea ta-n halube vechi, ţi-o jucat de doliu şi de distracţie, aci unde bărbaţii îs duşi din Zytomir în Kiev ori Moscova păste vară şi vin la iernat acasă. Ai lopeţile ridicate-n sicriu ca lumînările, iară unchiu’ Petrov cel nou, ca un cîrsnic, citeşte psalmii, iară odraslele cîrsnicului îs îmbrăcate de bunic şi bunică, îşi strivesc feţele de cenuşa strînsă de mama Pălagă din bărbînţa unde să pun hainele de prănicat. Adică îi aşè ca obiceiurile noastre rămase-n locu’ ăsta şi numa’ aci. Adică moartea şi mormîntarea ta îs ca pă vremuri şi numa’ aci să ştiu.

Copiii: Adică, Vasil Vasilievici, ieşti în rolu’ de cadavru şi-n jur îi viaţa ta de familie normală. Tăt satu-i adunat aci, iară noi ne distrăm de tine, Vasil Vasilievici, cum te-ai distrat tu cincizăci de ai de strămoşii noşti şi bine-ai făcut, şi bine facem că nu uităm. Asta-i distracţia pîntru sufletu’ tău, că pîntru trup nu-i, ca să poţi pleca-n rai, Vasil Vasilievici, acolo unde durerea din lumea asta goală şi plină, plină-goală de doliu nu-i. Ca să poţi pleca aşè cum i-ai dus şi tu pă strămoşii noşti şi bine-ai făcut. În vale îi Verkhovyna, în deal îs munţii pă care nu mai vrei să-i vezi, Vasil Vasilievici. Pă care i-ai trăit şi-amu’ ti-i putea duce-n drumeţii în ţintirim, la locu’ cîrsnicilor cu groapa săpată, cu colacii, cu horinca, cu zinu’ şi cu cîrsnicu’ cel nou.

Citește și Călătoria lui Anton Joseph la Nürnberg în vreme de COVID

***

Vasil Vasilievici e în ţintirim. Se făcea că stă la hodină printre cîrsnici, peste drum de aleea diecilor. În casa lui e linişte, e noapte. Pălăguţa Vasilievici doarme, Maria Vasilievici e trează, din patu-i vede lîngă piciorul de scaun vechi al cîrsnicului Vasil Vasilievici proteza cu dintele cel verde, peste care o trecut prin fereastră raza de lumină a lunii mari, rotunde, cum numa’ la ei e luna.

Maria Vasilievici s-a ridicat din pat, s-a aplecat după proteză. S-a îmbrăcat. A luat-o către ţintirim. La groapa proaspătă a lui Vasil Vasilievici. Avea cu ea o lopată. Ţinea într-o mînă proteza cu dintele verde. Două ceasuri a săpat o gropiţă în mormînt. A împins proteza lui Vasil Vasilievici cu coada de la lopată. A aranjat mormîntu’ la loc. S-a dus să se culce.

În ţintirim, Vasil Vasilievici îşi căpătase liniştea. Altfel putea ieşi să-şi caute proteza cu dintele cel verde. Maria Vasilievici tomnise treburile, căzînd într-un somn adînc pînă către prînz, cînd Pălagă Vasilievici o strigase din curte: „Hai, Mărie, că-i sus soarele. Mergem pîn’ la cîrsnic, în ţintirim. Apoi avem de lucru, că timpu’ nost’ nu ne-aşteaptă, timpu’ cîrsnicului îi de-amu’ altu’”.

***

„Cînd am luat proteza în mînă, pă-ntunericu’ din cameră, am văzut că-i pleznită tătă, din iè s-o desprins dintele cela verde, de parcă tata cîrsnicu’, Vasil Vasilievici, o vrut să mi-l lase mie. Aşè am gîndit. L-am pus sub perina din pat. L-oi ţine, că poate-mi zice c-oi fa’ alt Vasil Vasilievici coptil, că încă-s tînără.”

 

Un autor, o carte – „Acei minunați ani” de Marian Ilea

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.