Atelier

Poveste de Crăciun

Mă uitam la Știrile ProTV și mă amuzam că greșiseră burtiera: la o știre despre nu știu ce mai declarase Madonna, a apărut scris: „A murit în brațele lui Moș Crăciun”. Ha-ha! a murit de plăcere. O madonă platinată, cu ochii dați peste cap de extaz, în brațele moșului ei cu barbă albă, totul luminat de luminițele unui glob cu oglinzi, ca-n discotecile din anii ’80 – ce instalație simpatică!
Apoi a venit știrea căreia îi aparținea, de fapt, burtiera: americanul Eric Schmitt-Matzen, care obișnuiește să joace rolul lui Moș Crăciun, a fost chemat într-un spital din Tennessee de părinții unui copil de cinci ani, aflat pe moarte. Tipul, care părea că e chiar Moș Crăciun, fără nimic fake (cu o barbă albă și niște mustăți impresionante), povestea el însuși toată întâmplarea, într-o înregistrare postată pe Youtube. Iar cei de la Știrile ProTV au lăsat să curgă toată înregistrarea.
Omul spunea că a fost sunat acasă de o asistentă de la spital, care i-a zis că trebuie să ajungă de urgență, fiindcă băiatul nu va mai avea mult. Pe holul spitalului, părinții îl așteptau cu un cadou împachetat frumos, pe care el l-a băgat în sacul roșu adus de-acasă. „I-am spus familiei că ar fi mai bine să nu intre cu mine la copil, fiindcă, dacă izbucnește cineva în plâns, o să încep să plâng şi eu, şi nu o să pot să-mi mai fac treaba.” Părinții au rămas să se uite dincolo de un geam, iar Moșul a intrat. „Stătea cu spatele la fereastra unde erau ai lui. Când am ajuns lângă el, mi-am luat vocea aceea voioasă, știți, de Moș Crăciun: «Ce am auzit? Că-ți va lipsi Crăciunul anul ăsta?» Și el mi-a spus: «O să mor.» «Îți zic eu că nu vei rata Crăciunul. Am deja cadoul pentru tine, știu că ți-l dorești de mult.» «Daaa?» «Sigur! Ia uite-l!» Și am scos cadoul din sac. Era atât de slăbit, încât nu a putut să desfacă singur cadoul, așa că l-am ajutat să rupă hârtia. Când a văzut ce era înăuntru, un cățel din PAW Patrol, a zâmbit și s-a lăsat pe pernă. Apoi i-a dispărut zâmbetul și mi-a zis: «Știi, sunt pe moarte». Se uita la mine ca și cum nu înțelegea de fapt ce înseamnă asta. Mă cam lăsase și pe mine fără cuvinte, dar am improvizat ceva pe loc. «Poți să-mi faci o favoare?», i-am zis.«Desigur!» «Când ajungi la Porțile Raiului, spune-le că ești elful meu numărul unu.» «Chiar sunt?» (Bărbatul de pe ecran a făcut o pauză, să încerce să-și stăpânească plânsul.) «Sigur că ești! Sunt convins că te vor lăsa să intri imediat.» (Lacrimile îi curgeau deja pe față.) «Da?» Și s-a ridicat și m-a îmbrățișat. Apoi s-a uitat la mine și m-a întrebat: «Moș Crăciun, poți să mă ajuți?» (Moșul s-a oprit să-și șteargă lacrimile cu un șervețel, câteva secunde lungi, și a continuat după câteva ezitări.) Și… și-a dat ultima suflare. Nu mi-am dat seama imediat, m-am uitat la el și apoi m-am uitat la fereastra unde erau ai lui. Mama lui a început sa țipe: «Nu, nu încă!». Au venit repede înăuntru, le-am dat fiul în brațe și am fugit de-acolo.” Omul cu barba albă își ștergea cu șervețelul lacrimile care-i șiroiau pe pomeți. A spus, privind în jos, parcă rușinat, „Scuze!”, și și-a dat jos ochelarii cu ramă aurie, să-și șteargă și ochii. Apoi a oftat din rărunchi și a adăugat:”Trei zile după aceea nu am mai fost om”.
Jurnalul a continuat cu o altă știre, dar eu nu mai auzeam nimic, eram ca scufundat într-o apă tulbure. Simțeam cum toată povestea mă apasă și că mă duc încet la fund. Plângeam, desigur, dar asta nu m-a ajutat să mă eliberez, iar povestea m-a obsedat ore întregi. În cele din urmă, târziu în noapte, după ce încercasem în zadar să adorm, m-am așezat la computer, ca pe divanul psihanalistului, și-am început să scriu. Chestia asta funcționase și alte dăți.

Povestea din povestea de Crăciun

Mama mi-a spus că trebuie să fiu pregătit să mă întâlnesc cu Dumnezeu. „Hmm!… Unde mă întâlnesc eu cu Dumnezeu?” „Oamenii, când mor, se întâlnesc cu Dumnezeu, dragul meu!” „Și adică eu o să mor?” „Da, dragul meu, toți vom muri.” „Și tu?” „Și eu.” „Deci când o să mor eu o să mori și tu cu mine?” „Din păcate, nu.” „Cum adică nu?” „Nu putem muri când vrem.” „Și-ai să mă lași singur?” „Nu vei fi singur. Va fi îngerul tău păzitor cu tine, îți va arăta drumul până la Dumnezeu.” „Unde e îngerul păzitor?” ”Va veni când vei avea nevoie de el.” „Păi am nevoie de el și-acum, de ce nu vine?” „Acum te veghează de undeva… nu-l vedem.” „Ce înseamnă veghează?” „Adică are grijă să nu ți se întâmple ceva rău.” „Păi nu mi s-a întâmplat? Cum a avut grijă?” „A avut grijă, mereu are.” „Și atunci de ce m-am îmbolnăvit așa de rău?” „Ăsta e planul lui Dumnezeu. Dumnezeu are un plan măreț cu tine.” „Să mă-mbolnăvesc?” „Să te cheme la el. Dumnezeu îi cheamă la el mai repede pe cei la care ține cel mai mult.” „Atunci de ce nu m-a chemat mai repede și m-a lăsat să mă chinui atât?” „Ăsta e planul lui Dumnezeu, nu putem ști de ce.” „De ce nu putem ști?” „Pentru că mintea noastră de oameni nu poate să înțeleagă tot ce gândește Dumnezeu, în înțelepciunea sa.” „Nici tu nu poți să înțelegi?” „Nici eu.” „Nici tati?” „Nici tati.” „Nici bunicu’ Willie?” „Nici bunicul Willie.” „El știe multe lucruri.” „Știe multe lucruri, dar tot e puțin față de știința lui Dumnezeu.” „Când o să mă-ntâlnesc cu Dumnezeu, o să-mi spună care-i planul?” „Sigur că da!” „După aia o să vă spun și vouă. Și lu’ bunicu’ Willie.” „O să ne spui când vom veni și noi acolo.” „Veniți repede?” „Venim repede, dragul meu, vom fi din nou împreună acolo sus… Va fi iarăși bine.” „Atunci de ce plângi, dacă va fi bine?” „Nu știu de ce plâng, dragul meu… va fi bine…”

Până una-alta, bine era în brațele mamei. De fapt, acolo era mai bine ca oriunde. Mă acoperea cu îmbrățișarea ei, iar eu stăteam la adăpost, mic și neștiut de nimeni. Ce bine e să stai ascuns, să nu știe nimeni de tine! O lacrimă de-a ei mi-a picat pe buză. Mi-am șters-o cu limba și i-am simțit gustul bun, sărat. Era ca apa oceanului, dar calmă, lipsită de orice val. Apa oceanului mă înconjura și mă primea ca într-un pat moale și călduț. Mă puteam mișca ușor, nu mai aveam mâinile și picioarele grele, ca până atunci, dar n-aveam chef să mă agit, era prea bine să stau așa și să mă odihnesc. Coboram încet către adâncuri, ca și cum aș fi planat în zbor. De departe, din fundul oceanului, se auzea o bătaie groasă, ca inima unui monstru blând și leneș. Mi-ar fi plăcut să-l văd, dar era undeva departe și nu-mi ardea acum de expediții. Oricum, eram liniștit că-l știam acolo. Și că are grijă de mine, că ve… cum îi zicea?… – că veghează. El era îngerul meu păzitor și nu mă-ndoiam că, la un moment dat, urma să-l și văd.

Când am deschis ochii, l-am văzut pe Dumnezeu că intră în camera mea. Avea o barbă incredibil de albă și mă privea zâmbind pe sub mustață. Gata? Asta e întâlnirea de care zicea mama? Nici n-am simțit că am murit!… Am încercat să mă ridic de pe pernă, dar corpul devenise mai greu ca oricând. Dumnezeu s-a așezat pe marginea patului și mi-a luat o mână în mâinile lui cu mănuși albe. Foarte albe, și ele. Dar stai! că ăsta nu e Dumnezeu! E Moș Crăciun. Era cel adevărat, nu din ăia cu barba prinsă cu elastic. Barba aia albă era chiar a lui – se vedea asta clar! Nici cu Moș Crăciun nu mă mai întâlnisem niciodată. Ce cool! Mâna mea se odihnea în palmele lui mari, care o înveleau cu păturica albă a mănușilor. Îi ziceau „acum stai cuminte aici și faci nani” și-i dădeau un pupic de noapte bună. Ea mai voia o poveste, dar mâinile Moșului îi spuneau că nu e cazul să tragă de timp, că e deja târziu și că trebuie să închidă ochii. Nu voia să-și coboare pleoapele, dar, când a făcut-o în sfârșit, a simțit acea moleșeală plăcută, care-ți spune că e mult mai bine cu ochii închiși decât cu ei deschiși.

Cred că ațipisem, când m-a trezit Moșul cu vocea lui puternică: „Ho-ho-ho! Am auzit că nu mai prinzi Crăciunul anul ăsta.” „Da, Moșule, așa mi-au spus și mie, că o să mor.” „La chestia cu muritul nu mă bag, că nu e de competența mea, dar cu Crăciunul pot aranja ceva special pentru tine.” „Adică ce?” „Adică să-l mut. Îl fac să fie chiar acum.” Moș Crăciun a bătut din palme, dar mâinile lui înmănușate au scos un zgomot moale. „Ta-naaam! După cum vezi, a venit deja Crăciunul, am venit și eu și – hooopaaa! ce-avem noi aici? – uite și cadoul tău!” A scos o cutie lunguiață, învelită frumos într-o hârtie desenată ca steagul nostru, cu stele și dungi. Am încercat s-o dezlipesc ușor pe la margini, că nu voiam să rup steagul, dar nu am reușit mare lucru. A vrut să mă ajute și Moșul, dar, cum avea mănuși, nu i-a ieșit nici lui treaba cu dezlipitul, așa că, până la urmă, a rupt hârtia. Înăuntru, prin fereastra de plastic a cutiei, l-am văzut pe Rubble culcat pe spate. Rubble, preferatul meu din gașca PAW Patrol! El poate oricând să repare ceva, să sape o groapă și să schimbe o țeavă spartă sau să ridice un baraj care să stăvilească apele năvalnice. Cu casca lui galbenă, de constructor, și cu rucsăcelul în spate, Rubble a sărit din cutie imediat ce Moșul a desfăcut-o și a venit bucuros la mine, dând din coadă. „Rubble, băiatule, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine!” El mi-a făcut cu ochiul și apoi a luat poziție de drepți. „La datorie, Ryder! Nu există misiune pe care cățelușii să n-o poată înfrunta!” Mi-am cercetat cadranul de la încheietura mâinii și am văzut că un nou mister se cerea rezolvat pe insula Căpitanului Turbot. Am apăsat butonul de alertă și am auzit binecunoscutele voci reunite: „PAW Patrol – ready for action!”. Ce bine e să ai asemenea ajutoare, când te afli la ananghie! „Ne vedem pe Seal Island!”, i-am spus lui Rubble și am început să înot. Apa oceanului era tot ce poate fi mai plăcut și mai bun pe lumea asta, mă simțeam atât de bine și aș fi stat să lenevesc în ea tot timpul, dar acum trebuia să ajung pe plajă și să rezolv misterul. Oricum, îmi plăcea foarte mult să înot. Atât de mult, încât mi-am permis să mă și joc puțin. Am început să mă zbenguiesc în stânga și-n dreapta, trupul mă asculta perfect și nu trebuia decât sã zvâcnesc pentru a mă îndrepta în orice direcție doream. La un moment dat, am făcut chiar și niște tumbe – săream cât puteam deasupra apei, plonjam, pentru a sări apoi și mai sus. Dar gata cu joaca! Misterul Căpitanului Turbot trebuia rezolvat, așa că am început să înot spre țărm. Mai repede, tot mai repede. Cred că prinsesem viteza unei torpile. Vedeam plaja, o vedeam cum se face tot mai mare. Nisipul se apropia vertiginos și, la un moment dat, am simțit cum mă zgârie tare pe burtă. Din cauza vitezei, ieșisem cu totul afară din apă și mă târâsem o bună bucată pe plaja aceea fierbinte. Era groaznic. Mă sufocam și am început să mă zbat, să ajung înapoi în apă. Dar nu aveam nicio șansă. Atunci l-am văzut pe Rubble că se apropie. Slavă Domnului! Șenilele buldozerului său au frânat exact lângă mine, iar el mi-a strigat de sus: „Sunt mereu la datorie, Ryder!”. Cu ultimele puteri, i-am zis să sape între mine și apă, să poată să ajungă valurile la mine. Rubble și-a scos brațul de excavator din rucsac și s-a pus imediat pe treabă. Dar, oricât de repede se mișca, îmi dădeam seama că nu are cum să sape atât, în scurtul timp pe care-l mai aveam.

M-am trezit cu o uscăciune teribilă în gât și respirând foarte greu. Deși dormisem, cu siguranță, mult timp, Moș Crăciun era tot lângă mine. I-am zis că mă simt foarte rău și că nu voi mai rezista mult. Așa vine moartea, nu? Moșul nu mi-a răspuns, dar m-a rugat să-i fac o favoare. Nu știu ce înseamnă „favoare”, dar, oricum, mă tem că, în starea în care eram, mi-era imposibil să mai fac ceva. Dar poate-l rugăm pe Rubble să ne ajute… Până să-i zic de Rubble, mi-a zis Moșul altceva: „Când ajungi la Porțile Raiului, spune-le că ești elful meu numărul unu”. Cum așa? Mă face elf? Și mă și pune șef peste ceilalți? Wow!… Dar stai așa!… Asta ar însemna să mă ia cu el, în casa lui din Laponia, or el zice să mă duc la Porțile Raiului. Nu cred că în Laponia sunt și Porțile Raiului, așa că sigur nu mă face elf. Atunci de ce să le zic celor de acolo că sunt elful lui numărul unu? Adică Moșul mă-ndeamnă să-i mint? Nu cred că le-ar plăcea asta. Aaa, ia stai! Poate că asta-i o parolă. Sigur e o parolă, că uite ce zice și el: „Dacă le spui asta, te vor lăsa să intri imediat”. Ce tare! Știam eu că Moș Crăciun e un superspion! Cu siguranță, el mă poate ajuta să dezleg și misterul de pe insula Căpitanului Turbot. L-am întrebat dacă mă ajută, iar el a dat din cap și m-a îmbrățișat. M-am întors pe plajă, iar acolo Rubble făcuse o treabă pe cinste. Nu numai că săpase un mic estuar până la ocean, cum îi spusesem eu, dar montase și niște șine, numai bune pentru lansarea la apă. De-acum, problema era rezolvată.

La câteva zile după ce știrea cu băiatul de cinci ani mort în brațele lui Moș Crăciun a devenit virală, mai multe publicații, printre care USA Today, au ridicat serioase semne de întrebare asupra veridicității poveștii. Dar asta deja nu mai conta.

Despre autor

Cezar Paul Bădescu

Cezar Paul Bădescu

Este jurnalist, scriitor și scenarist. A debutat în volumul colectiv „Tablou de familie”, iar volumul său individual de debut, „Tinerețile lui Daniel Abagiu”, a deschis Colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom. Romanul său, „Luminița, mon amour”, apărut tot la Polirom, a fost adaptat cinematografic în filmul „Ana, mon amour”, regizat de Călin Peter Netzer, unde Cezar Paul-Bădescu este și coscenarist. Filmul a fost selecționat în competiția oficială a Berlinalei de anul acesta (9-18 februarie) și va fi în cinematografele din România începând cu 3 martie. În mass-media, Cezar Paul-Bădescu activează de 22 de ani, timp în care a fost angajat la mai multe instituții de presă. A fost redactor la revista „Dilema” (și apoi „Dilema veche”) vreme de 15 ani, a fost redactorul-șef al suplimentului „Adevărul literar și artistic”, a condus secția de cultură a ziarului „Adevărul” sau a realizat emisiunea TV „Cartea cea de toate zilele”, la TVR 2. Din activitatea jurnalistică au rezultat volumul de eseuri „Umbre pe ecranul tranziției” (Editura Humanitas) și coordonarea volumului „Cazul Eminescu” (Editura Paralela 45).

Scrie un comentariu