Poezie

Poeme de Stéphane Mallarmé

În imagine: Portretul lui Stéphane Mallarmé de Édouard Manet

Nenorocul

Cu mult deasupra gloatei şi-a tot ce e impur
Trec prin lumini, sălbatici, cu coamele iabraşe
Şi talpa-n drumul nostru, cei ce cerşesc azur

În timp ce, precum steaguri, reci vânturi nărăvaşe
Tot biciuiesc amarnic eternul lor colind
Săpându-le în carne, adânc, nişte făgaşe.

Să întâlnească marea mereu nădăjduind,
Ei umblă fără pâine, toiege, fără urne,
Muşcându-şi doar idealul amar cu mare jind.

Mulţi horcăie agonic prin trecători nocturne
Privindu-şi propriul sânge cum curge, parcă beţi
O, moarte, sărut unic pe buze taciturne!

Şi-s biruiţi cu toţii de îngerul măreţ,
Vădit de spada-i goală, ce străjuieşte-n zare.
Pe pieptul lor se-ncheagă o purpură de preţ.

Sug ca pe-un sân durerea şi-aşa şi din visare
Şi-atunci când merg în ritmuri de plânset voluptuos
E în genunchi poporul, iar mama-le-n picioare.

Sunt împăcaţi aceştia şi umblă majestuos
Dar calcă peste semeni plătiţi doar cu ocară,
Martiri ai întâmplării ce se târăsc pe jos.

Li-i pârjolit obrazul de-o lacrimă amară,
Cenuşa le e hrană şi-o mistuie mereu,
Iar soarta care-i mână e bufă sau vulgară.

Întocmai ca o tobă, puteau stârni din greu,
Compătimirea gloatei, cu vocea ei cea ternă,
Deşi lipsiţi de vultur, egali cu Prometeu.

Nu, josnici, prin deşerturi lipsite de cisternă,
Ei sunt mânaţi cu biciul de’un Domn cu mâna grea,
De Nenorocul care, cu râsu-i, îi prosternă.

Amanţi, la jocul vostru el parte vrea să ia!
Apoi, trecut torentul, în mlaştină vă cară,
Iar cuplul alb mai lasă doar mâl în urma sa.

Prin el, când unul suflă-n bucina lui bizară,
Un roi de plozi, ducându-şi un deget la şezut,
Imită-n băşcălie solemna lui fanfară.

Prin el, când alta-şi pune pe sânul ei trecut
Vreo roză ce l-ar face să pară iaraşi june,
Buchetul ei cu bale din gros e aşternut.

Şi-acest pitic scheletic, gătit pe cap cu plume,
Cu viermi la subţioară, crescuţi în loc de păr,
Le pare infinită şi grea amărăciune.

Vexaţi, se tem perversul să-l ia la provocări,
Iar spada lor tocită se mişcă după luna
Ce-l ninge pe carcasă şi trece în răspăr.

Lipsiţi de-acel orgoliu ce-l naşte infortuna,
Ca să-şi răzbune osul de lovituri de cioc,
Râvnesc cu sete ura şi izgonesc ranchiuna.

Pentru scripcari sunt numai prilejuri de batjoc’,
Pentru mucoşi, putane şi calicimea toată
Ce, când stacana-i goală, dispusă-i pentru joc.

Iar poeţimea pizmei, pomenilor dedată,
Ignoră suferinţa acestor zei sleiţi,
Anoşti îi socoteşte şi fără judecată.

,, Ei pot fugi, de fapte de glorii sastisiţi
Cum umblă calu-n spume prin iureşul furtunii,
Şi la galop să plece, în platoşe leiţi

Noi tămâiem pe-aleşii de seamă ai fortunii,
Dar toţi circarii-aceştia cuvine-se-mbrăcaţi
În zdrenţuite purpuri, cum au pe ei nebunii.”

Şi-atunci când sunt, cu ură, dispreţuiţi, scuipaţi,
Tot implorând în şoaptă un trăznet să-i doboare,
Aceşti eroi de gloata infamă excedaţi

Se spânzură, ridicoli, de nişte felinare.

Apariţie

Se întristase luna. Serafii plângători
Visând, cu-arcuşu-n mână, prin calmul unor flori
De abur, dând târcoale murindelor viole,
Iscau suspine albe pe-azurul din corole.
– Era a sărutării-ţi dintâi slăvită zi.
Visarea mea, deprinsă a mă mucenici,
Cu-aromele tristeţii prinsese să se-mbete,
Cum lasă, fără silă şi fără de regrete,
În cel care-l culege culesul unui Vis.
Păşeam deci pe pavaje tocite indecis,
Când, având foc de soare în părul tău, în stradă
Şi-n seară, râzătoare tu-mi apăruşi deodată
Şi am crezut că-i zâna ce-n visu-mi de copil,
Cu raze-ncununată se arăta tiptil
Lasând din mâini pesemne nu bine încleştate
Să-i ningă, pal, buchete de stele parfumate.

Petiţiune futilă

Pizmaş pe-acele Hebe ce-apar pe ceaşca ta,
Prinţesă, sărutate de gura-ţi voluptuoasă,
În van îmi mistui focul, abate-s doar abia,
Şi nu-mi apare nudul pictat pe nicio tasă.

Cum nu sunt nici căţelul ceştii a-l răsfăţa
Nici rujul, nici pastila ce-o mesteci, pisicoasă,
Şi cum te ştiu cu ochiul ţintit asupra mea,
O blondă ce orfevrii cu artă o coafează

Numeşte-mă… cu râsu-ţi de fragi, cu râsu-ţi ce-i
Întocmai ca o turmă zburdalnică de miei
Ce pasc numai dorinţe şi behăie-n turbare,

Amor să mă picteze, distrându-se enorm,
Cu fluierul în mână, cum turma-ţi o adorm,
Numeşte-mă… păstorul surâsurilor tale.

Circarul pedepsit

Ochi, lacuri cu beţia-mi de-a deveni deodată
Un altul, nu bufonul, nu jalnicul circar
Drept pene-având funingea sleită pe-un fanar,
Tăiai fereastră-n zidul de pânză dintr-o dată.

Ca unul ce cu braţul purificat înoată
În salturi, renegându-l de tot pe-acel hilar
Hamlet, îmi sap în unde lăcaşul funerar
În care fecioria mea zace îngropată.

Bufaur de cimbale ce dă cu pumnul crud,
Brusc soarele izbeşte cu sete trupu-mi nud
Ce răspândeşte-n juru-i nişte răcori de nacru

O, noapte grea a pielii ce asupra mea apari!
Fără să ştii, ingrato, că tot ce mai am sacru
E fardul scurs în apa perfizilor gheţari.

Traducere de Octavian Soviany

Despre autor

Octavian Soviany

Octavian Soviany

Născut in 1954, la Brașov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri „Ucenicia bătrânului alchimist”.
Scrie poezie, romane, piese de teatru și lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri „Dilecta” (2006) și „Călcâiul lui Magellan” (2014), precum și romanele „Arhivele de la Monte Negro” (2011), „Viața lui Kostas Venetis” (2011), „Moartea lui Siegfried” (2015), „Năluca” (2016).

Scrie un comentariu