Floribunda

Părți de cărți

Cineva îmi zice că din carte i-a plăcut cel mai mult partea x. A doua zi altcineva îmi zice că i-a plăcut tocmai cealaltă, y. Altcineva îmi scrie că zona z e o bijuterie și sugerează că w putea să și lipsească. Dar exact partea w îl entuziasmează pe-un altul! Și totul se reia iar și iar, în fel și fel de combinații, din vară până-n iarnă… Dar mai există și cineva care mi-a scris, de la bun început, despre modelul pe care l-am țesut din toate părțile astea și atunci am fost fericită – l-a văzut; s-a văzut; nu-i doar închipuirea unui nebun. O bună prietenă îmi spune că așa se întâmplă când scrii cărți alcătuite din părți atât de diferite, au pățit-o și alții – fiecare cititor simte nevoia să-și aleagă partea preferată (nu-i rău!) și astfel să cam dea deoparte ceea ce pentru el devine „restul” (ups, e rău).

Eu cred că dacă scrii o carte în care împletești un fir verde cu unul negru important e tocmai modelul, chiar țesătura. Felul în care verdele se ivește și se sprijină pe negru, felul în care negrul se prăbușește spre verde, mai-mai să-l înghită. Contrastele. Muzica și vitezele. Punțile.

Și, iată, poate că de-asta nu mă vântur niciodată cu manuscrisul pe la amici, fiindcă A. o să te sfătuiască să tai exact ce-o să îi placă lui B., iar eu țin mult și la dragul de B., chiar dacă lui n-o să-i trebuiască tocmai partea preferată a scumpului C.! Go ahead în nebunia ta, strângând manuscrisul la piept, ah, ce animal viu e o carte, cu mâini și picioare și inimi și păr și ochi și intestine și mucoase și piele – go ahead, de unul singur, altă cale nu este. După, ah, după e cu totul altă poveste.

Însă, pe bucățele sau nu, n-ai cum să nu fii recunoscător pentru toate reacțiile, oricât te-ar nedumeri uneori, căci ele te ajută să vezi din afară ceea ce cunoști dinăuntru. Și nu e puțin lucru ca păpușarul să șadă la capăt de reprezentație în sală, ascultând spectatorii la aprinsul luminilor – cu toată tristețea, cu toată uimirea. Posibil, îmi zic în după-amiaza prea scurtă de iarnă, ca împărțirea asta a unei cărți pe părți preferate să fie și-o pedeapsă pentru faptul că, adesea, când mi-e mai greu și mai greu, ascult doar Adagietto-ul din Simfonia a 5-a a lui Mahler.

Despre autor

Veronica D. Niculescu

Veronica D. Niculescu

Este scriitor și traducător. A publicat trei volume de proză scurtă: „Adeb”, „Orchestra portocalie” şi „Roşu, roşu, catifea”; cărțile-pereche „Simfonia animalieră” și „Hibernalia”; „Basmul Prințesei Repede-Repede” și „Cad castane din castani” (în colaborare cu Emil Brumaru); și romanul„ Spre văi de jad și sălbăție”. A tradus peste douăzeci și cinci de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier. Locuiește în București împreună cu soțul ei, o mulțime de flori adevărate și câteva animale imaginare.

Scrie un comentariu