Verba Woland [Remix]

Pre numele său vechi Ulixes

Pre numele său vechi Ulixes, el rătăcea pe mările umflate şi spăimoase. Nici Moirele nu aveau cum să îl ajute ori să-i stea-mpotrivă, fiindcă zeul bărbos şi rege peste peşti zvonea să-l piardă pe Ulixes. Prinoase de-aducea ăst corăbier bezmetic, mai-marii cei din cer nu se-osteneau să le primească. Doar Bufniţoasa zisă Buha ori Cucuveaua chibzuise cum să-l aline pe prădalnicul Ulixes. Pe insule, aezii scorneau deja la kitharis povestea-i tristă de rătăcitor. La casa lui din Ithaca, cei slujitori lucrau la kenotaphion, mormântul gol al basileului plecat la Ilion şi niciodată-ntors. Din cetatea troiană, pe vifor de mări furioase, scăpat-a Ulixes şi-ai săi, iar puţinul noroc îl făcu s-ajungă în preajma Cytherei. Dar de aici Austrul îi surpă corăbiile, purtându-le spre-ndepărtata Cretă, insula cea mare. Chiar dac-aheii nu călcară pe pământ cretan, ei poposiră făr’ să vrea în alte ţinuturi pierdute şi rătăcite. Aşa fu ţara lotofagilor, unde uitarea era procletă. Căci mâncătorii cei de lotus nu mai ştiau nimic de astă lume, ci doar mâncarea lor din flori râvneau s-o-mbie.

Apoi cei călători opriră, aşa le fu destinul, la ciclopii c-un ochi în frunte şi peşteroşi. Aceştia-s nişte bărbătoi, dar ce folos, căci nici o seminţie de femeie nu-i doreşte şi nu-i spală şi nu le-aşterne pat pentru oscioarele-obosite. În ostroavele negre doar caprele şi oile regesc, s-ar spune că acestea le sunt muieri, de nu ar fi dihănii chiar de ciclopi crescute. Izvoare şi limanuri sparg bezna din adâncuri şi-astfel ajunse-Ulixes în peştera lui Polifem. Ce mai zdrahon cu glas de tunător! Dar doar atât erau însemnele de bărbătoi, căci făr’ de minte el era şi mare mâncător sălbatic. Ulixes îl orbi pe Polifem cel băutor şi înfulecător, şi, năruindu-i ochiul cel din frunte, îi pângări chiar bărbăţia, sfredelind-o. Clocot de ape şi bolboroseli de stânci tălăzui spre-ahei ciclopul cu ochi stins, dar corăbierii izbutiră să iasă din încleştare şi să înşele marea foşnitoare. Apoi urmă Eolia unde un basileu prea înţelept îi strânse lui Ulixes mugetul de vânt într-un burduf, lăsându-i ca însoţitor blajin numai Zefirul cel mângâietor. Şi după ce corăbierii hălăduiră zile bune, atunci fu că Ulixes şi soţii săi zăriră coapsele Ithacăi şi-aproape că le-atinseră cu poftă, de n-ar fi fost prostia şi invidia să năruiască acel întors acasă. Căci pe când basileul căzu în aţipeală, aheii dezumflară burduful plin cu vuiete şi soarta rea-i purtă-napoi, înfricoşându-i. Iar ţara lestrigonilor le fu ursită şi-aici pieriră alţi corăbieri din care se-nfruptară un puhoi de mâncători de oameni.

Apoi urmă la rând ostrovul Kirkei zisă Pasărea de pradă, vrăjitoreasă iscusită şi femeie-amarnică în frumuseţe şi ispite. Lăcaşul ei era plin de dihănii schiloade de pe urma farmecelor. Pe soţii lui Ulixes ea-i preschimbă în porci şi, vai, chiar basileului aşa i-ar fi venit de hac, de n-ar fi prins-o el, bărbatul, pe femeiuşca asta-n mreje. Căci pe când dânsa-l îmbia la pat cu drăgosteli, Ulixes o puse să se juruiască de nefarmece şi-abia apoi se-nduplecă să fie mângâiat de cea vrăjitoreasă. Iar în iatacul Pasărei de pradă el se desfătă pe îndelete. Slujnicele îl spălară şi-l unseră c-uleiuri mult înmiresmate, apoi vrăjitoreasa i se dărui cu drag. Ulixes se hârjoni destul în ăste dulci ţărmuri ale Afroditei până când iar sosi sorocul de plecare. Dar Kirke-l sfătui ca înainte de-a porni din nou pe mare, să se sălăşluiască o vreme în ţara lui Haidos şi-acolo să afle sfat ocrotitor pentru călătoria lui deşartă pân-acum. Nu pe picioarele-i, nici în corabie cu soţii săi, ci într-o luntre, Ulixes ajunse singur în ţinuturile zeului de smoală. Dar înainte trecu prin patria cimerienilor, cu ţărmuri aburoase şi ceţoase, supuse de-ntuneric. El mai întâi se jurui morţilor, purtând prinoase, şi-apoi înjunghie berbeci şi boi pentru-a putea să treacă de cumplita beznă. De Persefona se rugă ca unei maici, apoi ca de-o iubită. Iar zeiţa îl îngână primitoare. Lângă ea, Haidos sceptrul de fier îl înfipse în tina tenebrelor. Tebanul Tiresias i se-arătă atunci cu orbirea-i ştiută, făcând să se zguduie aerul din Erebos, apoi profetul îi grăi ceea ce-avea de spus. Cu morţi-n trup şi-n suflet, Ulixes se-ncovoie de-aşa povară, dar vuietul cel negru îi fu cale către-ntors acasă. Cum, după ce ieşi din lumile subpământene, vrăjitoreasa Kirke îl şcoli cu sfaturi iar, Ulixes ştia acum ce va să vină.

Deci, iată că atunci când zgripţorii-sirene îl ameţiră cu-al lor glas, corăbierul ghici în ele nişte femei zălude şi netrebnice care se ospătau cu carne omenească. Din cel catarg de pe corabie îşi făcu pat şi lespede atunci, legat cu frânghii şi strâns bine, ca să nu-şi risipească bărbăţia şi oscioarele să-i putrezească prin cotloane neştiute. Iar ceara moale din urechi cu gându-l duse către Penelopa cea cu trup fierbinte, astfel că basileul simţi-n catargul care-l ţintuia chiar chibzuinţa sa. Apoi căzură să-l omoare pe el şi soţii săi două sfârtecători cărora li se dusese buhul: una era Căţeaua, celălalt Vârtejul, dihănii trăind în văgăuni şi lacome de carne de-orice fel. Erau iazme înghiţitoare şi dinţate, cu limbi biciuitoare, băloase tare, ce marea o vânzoleau, scuipând-o. Tălăzuiau în clocot, dar Ulixes le întrecu până la urmă. Ajunseră apoi la boii soarelui pe care corăbierii îi mâncară, călcând a zeilor poruncă, şi astfel mâniară cerul. Dar ce să faci cu prostovani şi lacomi care nu ştiu de sfaturile-n tihnă date şi nu-şi pot domoli nici sinea lor bărbată! Când marea îi primi pe-ahei în burta ei, mai-marele de peste zei îi potopi cu nouri grei, înviforând corabia pe care-o prăbuşi în apele coborâtoare. Scăpă numai Ulixes, călare pe catarg, care orbecăi pe mare până alunecă-n ostrovul lui Calypso.

Prea zăvorât în cuşca-iubăreaţă-a lui Calypso, Ulixes nu mai simţea miresme, nici zburătoarele nu le mai auzi, singur cu sine însuşi mereu spre insula lui albă pritocea. Degeaba-l îmbia zeiţa bălaie cu vin şi boi fripţi la jăratic. Atunci Calypso-l slobozi şi vajnicul bărbat începu iar bejenia apoasă. Adevărat, genunea mărilor nu-i era nici acum prielnică, dar încai ăst Ulixes voia să o răzbească pân’ la capăt. Căci marea îl hărţuia şi-l ispitea ca pe un adulmecător. Femeia-aceasta-a mării îl trăgea de chiton, se strecura în pielea-i şi acolo îl amuşina ca o căţea. El însuşi îşi zidise corabia cea nouă, vegheat de prea genoasa zână. Tăiase corpul acelei femeiuşti de lemn şi-l şlefuise până când corabia îşi înălţase coarnele şi dusă fu. Catargul mândru-l înfipse Ulixes în măruntaiele de lemn, ca un pirat învingător şi, gata, pe mări îşi pironeşte ochii, căci trupul i se uscase de-atâta aşteptare şi primenit voia să fie. Dar încă nu-i fu dat ca să-şi urzească-ntoarcerea, căci zeul cu tridenţi îl pedepsi cu-asupra de măsură, năpustind talazuri şi vânturi muşcătoare, fărmând corabia şi pe grozavul basileu silindu-l să înoate ca un peşte zbuciumat. Chircit de apele năvălitoare, Ulixes se gândea la Penelopa lui ispititoare, căci nimica alta nu poţi să-mpotriveşti furtunii şi izvodirilor apoase decât trupul femeii tale să-l închipui în afundul mării. Aşa şi el, chiar şi atunci când zeul care-l urgisea struni asupra lui spumegături de valuri care-l vânzoleau, ba răsucindu-l, ba cufundându-l.

Trei zile se zbătu astfel sub biciul zeului bărbos şi încruntat. Apoi, când marea-l slobozi din gura ei băloasă, Ulixes zări o insulă cu stânci vânjoase şi crestate, care ca foarfecele aşteptau să-l taie. Era ţara feacilor. ‘Nainte, însă, era să moară înecat, căci sarea-i podidise ochi, nas, gură şi urechi. Iar gemetele din afund i se lipiseră de piele ca o zale. Şi el, biet muritor, se războia să nu-l înghită tăvălugul mării. Copila Nausicaa-l zări de cum păşi pe insulă şi patimă făcu. Cât despre-Ulixes, nu-i vorbă că marea-l lepădase gol, făr’ de chiton, ci numai cu bărbăţia-i pământească. Ferice de copila Nausicaa, deoarece ea-l unse cu uleiuri şi-l izbăvi de clonţul mării. Şi mult i-ar fi plăcut copilei să se îndese-n pielea-i de bărbat. Dar ăst Ulixes o visa numai pe soaţa lui cu nuri, cea zisă Penelopa-catifeaua. O, mult ar fi râvnit copila Nausicaa să aibă aşa bărbat. Căci se zvonea despre Ulixes că-i ca un strugure copt bine şi zemos, cu aburi pe pieliţa-i cea straşnică. Mândreţe de bărbat, viclean nevoie mare, bine legat, dar nu atât de curajos pe cât cântatu-l-au aezii. Dar iubăreţ şi-alunecos, pe cît mărturisea Calypso.

Pe insula feacilor, Ulixes fu dăruit cu o corabie smolită ca să se-ntoarcă-acasă. Era tot o femeie, o arăpoaică, şi urgisitul o mângâie întâi, apoi vâslaşilor le porunci ca s-o urnească. Ţinând catargul, Ulixes se simţea stăpân şi falnic tare, şi astfel călători din nou pe marea cea atotporuncitoare. Căci pântecoasa Ithacă, deşi pietroasă, îi făcea dorul arzător şi-mpătimit. Pe dedesubtul mărilor îi fu dat lui Ulixes să zărească zidul fortificat al vieţii şi al morţii. Iar în spatele acestuia, albă şi rodnică, se afla Ithaca. Plecat de la feaci, Ulixes ca vântul zbură cu smolita corabie, tăind apele-n două. Marea îi fu prielnică şi primitoare cu pântecele ei răscopt, purtându-l spre Ithaca. El cunoscu din vreme peştera naiadelor, în care văgăună jertfea şi se ruga pe când era stăpân al insulei. Mai cunoscu apoi măslinii şi luncile frunzoase şi vesel se tăvăli-n pământul râvnitei ţărâni. Întâi se odihni-ntr-o peşteră ascunsă, apoi purcese să-şi caute nevasta şi să o-ncerce, preadalba Penelopă, ce-l aştepta de ani îndelungaţi. Dar astă poveste nu-i în calea noastră, ci doar aceea a mării pe care Ulixes o stăvili până la urmă, cu spume şi cu nărăveli cu tot. Deci dac-am spus-o, tăcerea să ne fie sălaş de-acu-‘nainte.

(În imagine: Odiseu ademenit de cântecul sirenelor)

Despre autor

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2016). Este, de asemenea, redactor-șef al revistei de cultură „Steaua”. A publicat 8 cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: „Oceanul Schizoidian” (1998, 2006); „Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (2002, 2016); „Kore-Persefona” (2004); „Coma” (2008); „California (pe Someș)” (2014). A publicat 2 cărți experimentale de poezie, la patru mâini, alături de Andrei Codrescu („Submarinul iertat”, 2007) și Marius Conkan („Ținutul Celălalt”, 2011). Ca prozatoare a publicat 7 cărți, cele mai cunoscute fiind: „Tricephalos” (Editura Dacia, 2002); „Nebulon” (Editura Polirom, 2005); „Naşterea dorinţelor lichide” (Editura Cartea Românească, 2007); „Angelus” (Editura Humanitas, 2010) și „Un singur cer deasupra lor” (Editura Polirom, 2013, 2015). Ca eseistă, Ruxandra Cesereanu a publicat 8 cărți și a coordonat tot atâtea.

Scrie un comentariu