Citiri cu coada ochiului

Cînd mergea cu trăsura, bunica mea citea în latinește

La noi, ultimul critic și istoric literar care nota formatul (mărimea) cărților recenzate a fost Șerban Cioculescu. Astăzi nimeni nu pare să mai dea importanță acestui detaliu, cu excepția bibliotecarilor în vîrstă. Nici în publicațiile străine nu l-am găsit. Ca și cum cartea nu ar fi, înainte de orice, un lucru material. Cînd aproape toată lumea citește pe ecran „texte, texte, texte” și mai puțin (sau deloc) „cărți”, cine mai are habar (de) ce poate însemna un folio, sau un quarto sau un octavo? Nimeni. Absolut nimeni. Din păcate.

Doar bibliografii de modă veche notau astfel de amănunte de acuma perfect inutile: specia de hîrtie pe care se tipărea cartea (papier vergé de Hollande, papier Whatman extra-fort, papier de Chine, papier de Japon etc.), numărul de exemplare nepuse în comerț (hors commerce), numerotate cu cifre romane, de la I la L, și semnate de ilustrul autor cu cerneală violet, materialul folosit pentru copertă. În edițiile vechi, toate acestea se menționau într-un „colophon”, alături de tirajul real și de data intrării la tipar.

Măcar atît să reținem, deocamdată, că formatul cel mai mare era in folio. Iată mărimea paginilor în centimetri: 38.2 × 30.5. Am citit astfel de volume cîndva, erau îndeosebi studii și albume de artă medievală, cu planșe, fotografii, reproduceri și textul dispus pe două coloane, o frumusețe. Din păcate, nu dețin nici unul în biblioteca personală, le-am împrumutat de la BCU, transportul lor era un infern. În schimb, dacă aveți în casă „Dicționarul latin-român” al lui Gheorghe Guțu, ediția din 1983, vă puteți face o imagine de ce înseamnă un quarto (30.5 × 24.15). Este mai accesibil.

În treacăt fie zis, nu mi-a plăcut niciodată formatul (prea) mare. În mintea tuturor (deci și în mintea mea, nu fac excepție), o carte de format mare trebuie să fie neapărat ceva pedagogic, academic, sobru, extrem de grav, riguros: o enciclopedie, un lexicon, un dicționar, un tratat despre circulația sîngelui și despre viscere, un manual de filosofie sau de gramatică etc. Formatul mic era asociat în vechime cărților de devoțiune, acum îl practică numai bibliofilii: bunica mea dinspre tată mi-a lăsat moștenire o astfel de carte nu mai mare decît o palmă, cu titluri, rugăciuni și sfaturi/indicații cu privire la ceea ce trebuia să facă participanții în timpul unei liturghii catolice, la fiecare verset rostit de preot, la zgomotul clopoțeilor, toate în limba latină și cu o traducere sumară în oglindă. Cred că este un vingesimo-quarto (9.9 × 7.1 cm). Am răsfoit adesea cărticica bunicii. Pot recita și astăzi, fără să mă poticnesc, „Salve Regina”. (Considerați că v-o recit la ureche.)

Las la o parte această amintire din copilărie și observ că, în timpul de față, formatul mic trimite la cărțile de amuzament și frisoane, precum acelea, de odinioară, din colecția „Enigma”. O carte polițistă nu poate avea un format in folio. Mărimea paginii ar fi în contradicție cu frivolitatea poveștii și cu ritmul lecturii. Ți-ar lua cel puțin jumătate de ceas ca să întorci pagina și ai muri de curiozitate. Pentru romanele de dragoste frenetică și narațiunile polițiste s-a inventat, în consecință, așa-numita „carte de buzunar”, poche, pocket book. Le poți citi și în metrou, în avionul spre Atena, așa cum bunica mea putea răsfoi cărțulia ei, cînd călătorea cu trenul sau cu trăsura, din Piața Gării și pînă în mahalaua copilăriei, situată în șesul Bahluiului.

Voi lăsa prin testament ca la o eventuală reeditare a „Poruncii lui rabbi Akiba” și a „Breviarului sceptic” să fie folosit neapărat formatul duodecimo, mai omenesc (și, cu siguranță, mai modest). Dar pînă îmi voi redacta testamentul (care, oricum, în România nu are nici o putere juridică!), mai am multe de văzut (și de făcut) în lumea subselenară.

Să termin, de pildă, cartea la care lucrez. Iată, s-au făcut trei ani de cînd scriu la ea. A durat prea mult…

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu