Cartea săptămânii

Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes

„Journal de deuil” (26 octobre 1977-15 septembre 1979) de Roland Barthes, Éd. du Seuil/IMEC (Institut Mémoires de l’Édition Contemporaine), text stabilit şi adnotat de Nathalie Léger (cu colaborarea lui Bernard Comment şi Éric Marty, ultimul fiind cel care a îngrijit seria de „Opere complete” ale lui Roland Barthes, ediţia din 2002, Seuil, în cinci volume) a apărut în 2009, nu fără un mic scandal la apariţie, legat de scoaterea la lumină a unor însemnări intime (în acelaşi an a apărut şi „Carnets du voyage en Chine”, Christian Bourgois Éditeur/IMEC). E vorba de o carte ce adună laolaltă 330 de fişe (majoritatea datate) cu notaţii aproape zilnice, care consemnează în varii moduri durerea (le chagrin) şi doliul (le deuil) provocate de moartea mamei, pe 25 octombrie 1977.

Notaţiile sînt simptomatice pentru ceea ce devine scriitura lui Barthes în timp, mai ales după moartea mamei (de care îl leagă o viaţă în comun), în clipa în care existenţa ca scris/scriitură e erodată de biografie şi confruntată cu limita ei: moartea (moartea mamei, moartea proprie). „Moartea autorului” proclamată de Barthes în anii structuralismului/telquelismului triumfător, refuzul jurnalului ca gen confesiv, toate puse sub semnul scriiturii, al stilului se reîntorc cumva împotriva lui însuşi, în solitudinea şi confruntarea cu moartea din ultimii ani (după moartea mamei), care-i pun în dificultate existenţa ca scriitură, ca dorinţă, ca impuls vital. Acest „doliu”, această moarte a mamei se scriu cu greu, ele par mai degrabă un impas al scriiturii, un rest care pune în dificultate scriitura.

Seria ineditelor barthesiene începe cu „Incidents“ (Seuil, 1987, editată de François Wahl), care publica mici notaţii de jurnal din 1968-1969 din Maroc (Tanger şi Rabat) şi din sud-vestul Franţei (regiunea copilăriei sale), ca şi o serie de „Soirées de Paris“ din perioada 24 august-17 septembrie 1979. Ultimele sînt o încercare explicită de a ţine jurnal, căci – notează editorul – ele urmează unui text scris pentru Tel Quel, „Délibération“, în care Roland Barthes se întreabă asupra posibilităţii de a ţine jurnal. Însemnările sale se întind cam pe douăzeci de zile, încercarea părînd a nu-i reuşi. François Wahl citează concluzia la care ajunge Barthes în „Délibération“: „Justificarea unui Jurnal intim (ca operă) n-ar putea fi decît literară (s.a.), în sensul absolut, chiar dacă nostalgic, al cuvîntului“. Iată şi cele patru motive invocate: poetic, pentru „a oferi un text colorat de individualitatea unei scriituri, de un «stil» (am fi zis altădată), de un idiolect propriu autorului“; istoric – notaţii ce conservă „urmele unei epoci cu grandorile şi micimile ei“; utopic – constituirea autorului în „obiect al dorinţei“; în fine, un motiv „amoureux“ (îndrăgostit) – a constitui un „atelier… nu de fraze «frumoase», ci de fraze juste; a rafina fără încetare justeţea enunţării… urmînd un elan (emportement)… care seamănă mult cu pasiunea”.

Ei bine, jurnalul intim ca jurnal de doliu tinde adesea să reducă scriitura la gradul zero, să oculteze justificarea literară pentru a da glas durerii şi solitudinii de dincolo de scriitură, şi prin aceasta să pună în dificultate „justeţea enunţării“ de care vorbeşte Barthes. În cazul notaţiilor de doliu – un doliu indepasabil, deşi de o „emotivitate“ (cuvîntul e al lui Barthes) intermitentă –, ceea ce Barthes numeşte „le travail de l’écriture“ e cu atît mai chinuitor cu cît nu mai ţinteşte justeţea unei enunţări, ci un adevăr „definitiv” (termenul „definitiv” apare adesea în acest jurnal, în legătură cu dispariţia mamei): „«Sufăr de moartea mamei» (drumul parcurs pentru a ajunge la literă)“* (însemnare din 3 aprilie 1978). Scriitura/l’écriture nu mai e totul, ea e depăşită de une quête de vérité, ba chiar mai mult, de un adevăr „definitiv” cum este acela al morţii. Scriitura confruntată cu moartea…

Încă o fişă/o însemnare la aceeaşi dată: „Disperare: cuvîntul e prea teatral, face parte din limbaj. O piatră”. Un pasionat al limbajului, al scriiturii îşi arată, aici, disperarea de dincolo de cuvinte, neîncrederea în propria-i scriitură. Barthes antimodernul, aşa cum e văzut de Antoine Compagnon în „Antimodernii” (care se opreşte asupra cursurilor despre „Le Neutre”/ „Neutrul” şi „La Préparation du roman”/ „Pregătirea romanului”), e, în aceste notaţii concomitente cursurilor pomenite mai sus, un autor succint, preocupat de memorie, de perisabilitate vs „monument” (torturat de ideea că amintirea mamei sale va dispărea odată cu el, preocupat de a-i fixa imaginea/memoria într-o carte), traversat uneori de impulsuri vitale (vezi proiectul „Vita Nova”), încercînd din răsputeri să „integreze” doliul în scriitură.

Viaţa de seară (v. „Soirées de Paris“), aventurile amoroase, homosexualitatea, ca şi activitatea literară propriu-zisă au fost ţinute deoparte de existenţa alături de mama sa (o scindare, dar şi o armonie, în fond, al cărei echilibru e spulberat pe 25 octombrie 1977): „Solitudinea în care mă lasă moartea mamei mă lasă singur în domenii cu care ea nu avea legătură: în domeniile legate de munca mea” (10 mai 1978). Doliul însă îl determină să caute urmele mamei chiar în scrisul său, şi le găseşte în „ideea Binelui suveran” din textele sale… Figura mamei e una a generozităţii, a inocenţei, a iubirii – „spaţiu lipsit de agresiune, de meschinărie”. Altădată, cînd pleca în voiaj, Barthes regăsea o libertate pe care acum, după moartea mamei, n-o mai simte. Serile pariziene – notaţii din toamna lui ’79 – înregistrează şi un recul al dorinţei erotice, iar spre final ating accente acute de deprimare, provocate de eşecul avansurilor sale amoroase. Dacă în „Incidents” ceea ce ar fi putut stîrni controverse în privinţa publicării era tocmai referinţa la această „viaţă de seară“ şi la aventurile sale homosexuale, în „Journal de deuil” vulnerabilitatea e dată de această exhibare pură a durerii, a singurătăţii, de dezechilibrul existenţei ca scriitură. În privinţa riscului „etic“ pe care l-ar putea comporta serile pariziene, editorul scria foarte clar la sfîrşitul notei introductive: „Roland Barthes nu era dintre cei care dădeau înapoi în faţa riscului unei enunţări din clipa în care scriitura i se părea fondată, din clipa în care ea i se părea fondată în scriitură (s.a.): iată de ce paginile acestea sînt exemplare şi din punct de vedere etic“.

Paginile „Jurnalului de doliu”, pe lîngă faptul că luminează anumite texte cu care e contemporan, surprind o erodare simptomatică a enunţării (dificultatea de a „enunţa”, de a prinde în limbaj/scriitură durerea, doliul), ca şi efortul contrar, dorinţa de reîntoarcere la scriitură: „Nerăbdarea pe care o am (neîncetat verificată de săptămîni bune) de a regăsi libertatea (debarasat de întîrzieri) de a mă consacra cărţii despre Fotografie, adică de a-mi integra durerea unei scriituri”, scrie Barthes pe 23 martie 1978, cu „credinţa” verificată că: „scriitura transformă în mine «stazele» afectului, dialectizează «crizele»”. Impulsul vital se luptă cu neconsolarea, durerea, doliul. În vara lui 1979, Barthes va redacta, sub titlul de „Vita Nova” (făcînd trimitere la Dante), un proiect văzut ca „gest radical”, care ar putea urma „două căi contradictorii”: „1. Libertate, Duritate, Adevăr (a inversa ceea ce eram); 2. Laxism, Caritate (a accentua ceea ce eram)”.

„Journal de deuil” e, în fond, doar ecoul acestei încercări a scriiturii în ultimii ani ai vieţii: în timp ce scrie cele 330 de fişe, Barthes pregăteşte cursul despre „Le Neutre”/ „Neutrul” (februarie-iunie 1978), scrie textul conferinţei „Longtemps, je me suis couché de bonne heure” (decembrie 1978), publică articole, scrie „La Chambre claire”/ „Camera luminoasă” (aprilie-iunie 1979), redactează proiectul „Vita Nova” (vara 1979), pregăteşte cursul despre „La Préparation du roman”/ „Pregătirea romanului” (decembrie 1978-februarie 1980) (v. nota introductivă a lui Nathalie Léger). Existenţa-scriitură nu e lipsită de falii, iar acest jurnal se situează chiar la marginea ei, la confiniile morţii: un jurnal impresionant în concizia lui lingvistică, analitică, prin fulguranţa – resimţită dramatic – a expresiei şi durerea profundă, destabilizatoare, de dincolo de cuvinte. Un jurnal la capătul căruia nu va mai rămîne decît moartea propriului său autor.

* „«Je souffre de la mort de mam.» (Cheminement pour arriver à la lettre)” (traducerile citatelor îmi aparţin, A.D.).

Roland Barthes, „Journal de deuil (26 octobre 1977-15 septembre 1979)”, texte établi et annoté par Nathalie Léger, Seuil/Imec, Collection „Fiction & Cie”, Paris, 2009, 276 p.

Traducerea românească: Roland Barthes, „Jurnal de doliu. 26 octombrie 1977 -15 septembrie 1979”, traducere de Em. Galaicu-Paun, Editura Cartier, 2009, 268 p.

Foto: Roland Barthes, Paris 1979 – François Lagarde

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu