Pucă show #100. Poetica ilustrației și imaginarul oniric: Florin Pucă interpret al imaginarului dimovian

Poate nu întâmplător numărul 400 al revistei Literomania coincide cu publicarea episodului 100 din rubrica „Pucă Show”, dedicată unuia dintre cei mai originali graficieni ai literaturii române, Florin Pucă (1932-1990). Această dublă aniversare îmi oferă ocazia de a pune sub reflector o colaborare mai mult decât interesantă, cea dintre Florin Pucă și poetul oniric Leonid Dimov (1926–1987), concretizată în volumele „Cartea de vise” (1969), „Eleusis” (1970) (volum care conține 33 de poezii și 41 de desene), „ABC” (1973) și „Spectacol” (1979). Așa cum am scris și în introducerea rubricii „Pucă show” (începută în 2022), Florin Pucă a ilustrat volume semnate și de alți scriitori importanți ai literaturii române, ca Mircea Ivănescu, Teodor Pâcă, Nichita Stănescu, Petre Stoica sau Ion Băieșu, dar probabil cea mai importantă colaborare a sa a fost cea cu Leonid Dimov. În acest ultim caz, desenele lui Pucă nu trebuie, cred eu, privite ca simple ilustrații de carte, ci ca interpretări vizuale autonome, capabile să traducă în limbaj grafic imaginarul sofisticat al poeziei dimoviene. De altfel, ambii au cultivat libertatea imaginației, logica visului și refuzul realismului convențional. Și mai important: Pucă nu doar a ilustrat poezia dimoviană, ci a interpretat-o într-un mod original, propriu. Linia aparent fragilă, personajele deformate, mecanismele fantastice și umorul subtil transformă fiecare desen într-o mică narațiune vizuală. Privite astăzi, ilustrațiile lui Florin Pucă la poezia lui Leonid Dimov rămân printre cele mai reușite exemple de dialog între desen și poezie din literatura română. Ele demonstrează că ilustrația de carte poate deveni o formă de interpretare critică și nu doar un acompaniament vizual. Pentru a confirma cele de mai sus, am ales, pentru acest număr al Literomaniei, câteva ilustrații de Florin Pucă din volumul „Spectacol” de Leonid Dimov, volum apărut în 1979, la Editura Cartea Românească. De asemenea, pentru că este vorba de un duo, voi relua și argumentul dimovian în favoarea poeziei într-o lume care, de cele mai multe ori, desconsideră poezia și pe poeți, argument apărut în același volum din 1979.

În peisajul graficii românești din a doua jumătate a secolului XX, Florin Pucă rămâne o prezență singulară, un artist al imaginației libere, situat la granița dintre desen, poezie și vis, care a reușit să transforme ilustrația de carte într-o formă de expresie autonomă, în care fantezia, ironia și absurdul se întâlnesc într-un limbaj vizual imediat recognoscibil. Discret și atipic, rămâne unul dintre acei artiști care au creat mai degrabă o operă cult decât una spectaculoasă, dar a cărui originalitate devine tot mai evidentă odată cu trecerea timpului.

Rubrica Pucă Show a devenit o veritabilă arhivă digitală dedicată operei grafice a lui Florin Pucă. Ajunsă, prin bunăvoința editorilor Literomaniei, la episodul 100, această serie cu desene din doar două publicații din anii 1980, „Album literar gastronomic (editat de revista literară Viața Românească)” (1983) și „Almanahul pădurii (editat de revista literară Viața Românească)” (1985), reprezintă probabil cea mai amplă recuperare online a câtorva dintre desenele semnate de Florin Pucă, desene risipite cu generozitate de-a lungul timpului prin diverse publicații. (Bozz)

Florin Pucă (stânga), Leonid Dimov (dreapta)

Ilustrație de Florin Pucă din volumul „Spectacol” de Leonid Dimov (Editura Cartea Românească, 1979)

Leonid DIMOV

Argument

(din vol. „Spectacol”, Cartea Românească, 1979)

Fiinţă cu precădere sensibilă, menită a sonda negurile prenumenale, poetul joacă rolul de bumerang al spiritului. Zvârlit în tenebrele neştiutului, el se întoarce înapoi în lume, dar nu aşa cum a plecat: pe curbura gândului său urmează a scânteia zgrăbunțele smulse din invincibilul lucru în sine.

Poetul trăieşte precum orice altă ființă gânditoare. Mai mult decât atât, lumea are pentru el o dublă însemnătate: aceea de a-l menține în relație și aceea de a-i alimenta primordiile de obsesie ori viziune. Între poet şi lume există de aceea o legătură de două ori mai trainică decât între lume şi nepoet (cu excepția poetului cizmar Jacob Boehme, de pildă). Fiecare poate avea stări de visare, stări poetice, deci fiecare poate fi, pentru o clipă sau mai mult, poet. Numai poetul ca atare însă este silit de tainice puteri să facă un nobil aliaj între poezie și viață, între poezie şi lume. El devine astfel bufonul unui împărat. Nobilul măscărici al Totalității. Renunțarea la lume înseamnă pentru poet renunţarea la viață, la Totalitate (în care moartea – ştim prea bine – reprezintă un singur moment), renunțarea la poezie.

Interdicţia renunțării la viață nu este numai de resortul bisericii. Ea este postulată în principiul însuşi al poeziei. Tăcerea, ca scop ultim al poeziei, este un paradox grosolan, deşi se bucură de circulație în esteticile moderne. Mai puțin severă însă decât biserica, poezia nu interzice renunțarea la orice fel de viață, nu postulează existenţa cu orice preţ, pe un metru de pisc, chiar dacă toţi şi toate au dispărut. În acest sens, al exigenței absolute a poetului faţă de lume, putem spune că el se află neîncetat „in articulo mortis”. Mereu gata a-şi da viața pentru poezie, el nu depăşeşte decât cu primejdii de moarte zona în care eticul se confundă cu esteticul. Iar atunci când este scos cu forța din această zonă, când nedreptatea alterează poezia, el piere virtual în clipa în care nedreptatea devine funciară, adică nu mai poate fi reparată. Ne aflăm în faţa unei fragilități, a unei mărginiri. Dar a unei fragilități în duritate, a unei mărginiri în nemărginire. Michael Kohlhaas răzbună în aparență o nedreptate neînsemnată, pe care geambaşul o ridică însă la rangul de principiu. Când i se aduce sentința, el spumegă de mânie nu numai pentru că îi pare rău de cai: în definitiv, aceştia îi erau restituiți, iar câteva banițe de ovăz, spre a-i reîngrășa, nu însemnau mai nimic pentru un negustor cu stare. Nedreptatea care i s-a făcut este accentuată de o jignire pur estetică: folosirea la munca brută și lipsa de îngrijire a unor cai de calitate. Iată unde se află insulta de moarte. Nu spolierea, ci nesocotirca calității bunului său. Una din învăţăturile pe care sinucigașul Kleist ni le oferă cu acest prilej poate fi astfel formulată: a face dintr-un vas, cizelat de Cellini, troacă – este un păcat de moarte.

Lumea, realitatea şi visele, bunurile care o alcătuiesc, fie ele gratuite, reprezintă un vas de preț. Când vasul e umplut cu borhot, rațiunea lui de a exista încetează. Iată fragilitatea şi măreția lui Kleist. Iată însă şi mărginirea sa, după cum mărginire se află și în campania lui Kohlhaas împotriva nedreptății.

Există însă un mod prea puțin cartezian de a privi lucrurile, specific poetului. În închipuirea sa, el poate sări etapele nefavorabile până cînd ajunge să evolueze liber, într-o lume, chipurile, a lui. Ce-au fost marii utopişti? Tocmai ascmenca poeți constrânşi a ființa într-o lume care nu-i satisfăcca. Este vorba deci de a anticipa (cu toate transfigurările implicate) o lume ulterioară, optimizată.

Dacă o astfel de producţie poetică are şi o funcție de cunoaştere, dacă lumea închipuită de poet presupune o structură explicativă faţă de lumea în care trăiește acesta, iată o chestiune a cărei rezolvare îi depăşeşte prerogativele. Rolul fast al invadării viitorului prin poezie (nu mă gândesc la viitorul tehnic a cărui anticipare rămâne pe seama producțiilor științifico-fantastice, ci la viitorul estetic, adică la axiomele unei lumi benefice în raport cu frumosul artistic) este însă dublu: în primul rând îl salvează pe poet, oferindu-i paleativul unei închipuiri împlinitoare, în al doilea rând – şi acesta este cel mai important – oferă cititorului putința de a înveli „lucrurile” degradate de cotidian într-o pojghiță conectivă, menită a emite legături atât pe axa absciselor, cât şi pe aceea a ordonatelor, atât dincolo, cât şi dincoace de zero. Poezia îşi recapătă astfel rolul demiurgic și, cine ştie, relația poet-totalitate (bufon-împărat) devine, poate, reciprocă.