Trofim Ivanovici şi Sofia, soţia sa, îşi doresc atât de mult să aibă un copil, încât, cu timpul, pentru că acesta se încăpăţânează să nu apară, cei doi ajung să se înstrăineze din ce în ce mai clar. Coincidenţa face ca, tocmai în perioada crizei celei mai acute din căsnicia lor, o adolescentă din vecini să rămână orfană, iar Sofia, gândindu-se că fata ar fi putut fi, după vârstă, chiar fiica ei, decide să-l convingă pe Trofim Ivanovici s-o aducă pe Ganka să trăiască în casa lor, copil de suflet în locul celui mult visat. Iar de aici începe, practic, năvala – a dorinţei, a suspiciunii, a geloziei. Dar şi a apelor, căci acţiunea se petrece parcă pe un alt tărâm: „în jurul insulei Vasilievski, departe, peste apa mării.” Iar „dincolo de ape se întinde lumea.” Cel puţin aşa stau lucrurile în cartea lui Evgheni Zamiatin, „Năvala apelor”. O carte care, în ciuda numărului redus de pagini, reprezintă una dintre marile reuşite ale prozatorului rus, dar care, poate tocmai din cauza acestui volum redus, a fost cel mai adesea trecută cu vederea – nu doar de publicul cititor, ci şi de critică. Explicaţiile acestei stări de lucruri sunt numeroase. Iar o parte din ele ţin, fără îndoială, de faima dobândită de Zamiatin în calitate de autor al celebrului roman distopic „Noi”, definitivat încă din anul 1920, apărut mai întâi în limba engleză, la New York, în 1924, apoi la Praga (1927) şi la Paris (1929), dar care nu va fi niciodată publicat în Rusia sovietică, fapt de natură a confirma – chiar dacă doar temporar (din fericire!) – una din frazele celebre ale autorului: „Mi-e teamă ca literatura rusă să nu aibă decât un viitor: trecutul ei!”
Pornind de la felul în care Jean Baudrillard se folosea de modelul consacrat impus de Moebius pentru a explica alăturarea specifică a elementelor ce determină depărtarea şi apropierea, ce caracterizează exteriorul şi interiorul, subiectul şi obiectul în cadrul aceluiaşi tot unitar, putem interpreta şi conceptele preferate ale lui Zamiatin, „erezia perpetuă” şi „neorealismul”, drept forme ale unui joc superior, pus la cale de autor cu scopul evident – enunţat, de altfel, nu o dată, de scriitorul însuşi în diferite eseuri critice – de a-şi atrage cititorul într-o lume aparte, în care toate legile şi regulile lumii reale încetează să mai funcţioneze în conformitate cu modelele consacrate. Astfel, dacă avem în vedere definiţia dată de Zamiatin însuşi, erezia perpetuă are darul de a ajuta artistul să încerce mereu să transforme lumea înconjurătoare într-un loc mai bun, dar pe de altă parte îl face conştient şi de faptul că această tentativă este, în cele din urmă, sortită eşecului, făcând loc, tocmai de aceea, acţiunii înnoitoare a revoluţiei necesare. Iar neorealismul, aşa cum apare el teoretizat în eseurile autorului rus, de la „Prezentiştii” la „Despre literatură, revoluţie şi altele”, este singura mişcare capabilă să combine eficient şi viabil din punct de vedere estetic ideile realismului (considerat de Zamiatin deja consumat în mare parte), cu cele ale simbolismului, cu scopul final de a descrie în cel mai adecvat mod cu putinţă sentimentele complexe ale omului, dar şi de a înfăţişa adevărata esenţă a spiritului omenesc.
Plasându-şi întotdeauna scrisul sub marele semn tutelar al lui Dostoievski, „maestrul intimidant”, după cum îl va numi el însuşi nu o dată, Zamiatin se înscrie, în numeroase din textele sale şi cumva în ciuda teoretizărilor proprii, în linia realismului psihologic, în sensul în care autorul „Demonilor” îl înţelesese şi practicase la rândul său. Faptul este evident, de exemplu, în „Năvala apelor”, unde se vede extrem de clar modul în care autorul a preluat de la Dostoievski tendinţa foarte bine marcată de a prezenta conflictul în plan psihologic, individualizându-se, însă, prin problematizarea conflictului moral, situându-l preponderent la nivelul raportului dintre erou şi societate sau natură. Cu toate acestea, nu se poate nega nici conflictul interior ca atare, cel din planul intim al trăirilor, cazul Sofiei şi al crimei sale asupra Gankăi marcând, deopotrivă, la nivelul strategiei narative a scriitorului, o evidentă psihologizare a conflictului moral. În plus, Evgheni Zamiatin reprezintă un caz aparte şi în ceea ce priveşte structura polifonică a romanului, textul de faţă fiind construit, nu o dată, pe baza principiului dialogic, atât de bine analizat de Mihail Bahtin pornind de la opera aceluiaşi Dostoievski. Căci, nu o dată, dezvăluirea caracterului unui personaj – în speţă, Ganka – se face tocmai prin intermediul gândurilor şi vorbelor altor personaje – Sofia şi Trofim Ivanovici. Dar mai ales Sofia, căci iată cum se structurează de la bun început strania relaţie dintre cele două: „Câteodată numai, ochii verzi îi alunecau încet şi, dând de Sofia, o privea ţintă; era limpede că-i trece prin gând ceva în legătură cu ea, dar ce anume? Aşa privesc numai pisicile, te ţintuiesc cu ochii, gândindu-se la ceva numai de ele ştiut – şi ţi se face deodată groaznic de frică de ochii lor verzi, de gândul lor parşiv.” Astfel, structura narativă din „Năvala apelor” nu se reduce doar la vocea (sau, eventual, vocile) unui povestitor în sensul consacrat al termenului, ci îmbină, fără însă a le contopi, „o pluralitate de conştiinţe, egale în drepturi, cu universurile lor”, ca să repetăm cunoscuta sintagmă a lui Bahtin. De aici şi una din marile reuşite ale acestei cărţi: extraordinara capacitate de a cuprinde totul într-un soi de interacţiune reciprocă, scriitorul reuşind astfel să surprindă dintr-o dată „aspecte numeroase şi variate, ţelul către care trebuie să tindă orice artist”, după cum se va exprima la un moment dat el însuşi.
Universul ficţional al lui Zamiatin este realizat, prin urmare, din elemente complexe şi totodată contradictorii, care se situează în acelaşi plan, dar care, cu toate astea, nu se contopesc şi nici nu-şi pierd contururile şi individualitatea. Pentru că scriitorul se dovedeşte, la o analiză atentă, a fi, asemenea lui Dostoievski, dar într-un sens sensibil diferit, adeptul principiului simultaneităţii. Pentru el, a înţelege lumea şi personajele înseamnă a considera toate conţinuturile ca simultane şi a le distinge mereu corelaţiile în secţiunea precisă unui moment bine definit în cadrul general al textului. Doar în felul acesta, povestea straniului triunghi conjugal care se va forma pe nesimţite, reuşeşte să evite convenţiile consacrate, dar şi stereotipiile, altfel, inerente, care ar fi transformat „Năvala apelor” într-o banală povestire poliţistă. În plus, la Zamiatin, nu doar devenirea este importantă, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în opera atâtor mari autori anteriori, ci deopotrivă, toate etapele, privite mereu în simultaneitate. De aceea totul se şi întâmplă doar în prezent. Se pare că pentru Trofim şi Sofia, la fel ca şi pentru Ganka nu există, în sens strict, nici trecut, şi nici viitor. Senzaţia cititorului este, tocmai de aceea, că ei nici nu au amintiri proprii, după cum autorul nu le construieşte nici biografii în sensul unei existenţe trăite şi asumate. Cu toţii reţin din trecut doar ceea ce n-a încetat nici o clipă să fie prezent (mai exact, lipsa copilului din cuplul Trofim – Sofia) sau ceea ce poate fi considerat, după un anumit punct al economiei narative, ca prezent: păcatul necunoscut – şi, pentru început, nerecunoscut. Adică incredibila crimă (aproape) perfectă comisă de blânda Sofia asupra Gankăi, la puţin timp după ce speranţa ei ca fata rivală să moară într-o neverosimilă revărsare a apelor se prăbuşeşte. Evident, spre deosebire de marele model din „Crimă şi pedeapsă”, Sofia nu-şi propune – şi, în fond, nici nu vrea – să schimbe lumea în numele vreunui ideal al libertăţii totale sau al unei puteri absolute prin care să-şi aroge dreptul de viaţă şi de moarte asupra celorlalţi, ea neconsiderându-se, precum Raskolnikov, cel aplecat spre permanenta teoretizare, mai presus de ceilalţi. Intenţia ei e, în termenii proprii, „să facă dreptate” în cadrul familiei sale şi, în acest fel, să-şi recâştige bărbatul, atras de nurii mai tinerei Ganka. Cu toate acestea, scopul propus se transformă, treptat, într-o adevărată idee-pasiune ce va provoca, chiar fără ca personajul să urmărească deliberat acest lucru, răsturnarea completă a normei, dar şi a modului de viaţă preexistent. Numai că tocmai în acest fel, Sofia va pierde, după comiterea crimei sale perfecte – de care, în paranteză fie spus, nu este suspectată nici o clipă – legătura cu realitatea şi va începe să trăiască aproape exclusiv în lumea propriilor sale fantasme şi temeri: fără îndoială, cea mai grea pedeapsă. Semnificativ, acest lucru se întâmplă exact după ce descoperă că, la nivel exterior, totul merge bine: Trofim Ivanovici se întoarce, de voie, de nevoie, la ea, în scurt timp rămâne însărcinată iar soţul o copleşeşte cu atenţii şi îngrijiri vinovat-tandre.
Devine evident, din acest punct, faptul că unele idei din „Cugetările” lui Pascal pot fi regăsite, parcă în filigran, în cartea lui Zamiatin. Astfel, Pascal spunea că uneori se naşte, în fiinţa umană, un anumit principiu ce refuză să mai ţină seama de ceilalţi şi de existenţa lor, tocmai acesta fiind cel care ar determina voinţa irepresibilă de supremaţie. Omul va încerca, astfel, să se postuleze pe sine drept centru nu doar pentru el, ci şi pentru cei din jur – nimic altceva decât ceea ce încearcă să întreprindă nefericita Sofia. Numai că, treptat, după uşurarea iniţială, în sufletul Sofiei va începe să se ducă lupta cea mai grea, nu cu gelozia, nici cu vreo înspăimântătoare năvală a apelor, ci cu duşmanul cel mai de temut: propria conştiinţă. Şi tot de aici doza necesară de tragism pe care, excelent plasat, îl include Zamiatin în textul cărţii sale. Întrucâtva asemenea lui Raskolnikov, Sofia înţelege, după ce aduce pe lume mult visatul copil, că odioasa crimă asupra rivalei nu numai că nu i-a adus fericirea şi împlinirea, ci dimpotrivă, a cufundat-o în abisul propriei conştiinţe, drum marcat de starea de frământare chinuitoare, punctată de stări de delir şi de obsesii sumbre. Tragic este, mai cu seamă, momentul când ea ajunge să se cunoască pe sine şi să conştientizeze pe deplin că, în fond, n-a ucis-o doar pe Ganka, ci, deşi nu şi la nivel fizic, s-a distrus în primul rând pe ea însăşi. „Pedeapsa primită din partea instanţei judiciare”, după cum spunea Dostoievski, „îl sperie mult mai puţin pe criminal decât o cred legiuitorii, parţial şi din cauza faptului că el însuşi simte, moral, nevoia ei.” Afirmaţia este confirmată şi de atitudinea Sofiei, cea care mărturiseşte singură tot adevărul despre întâmplările petrecute în casa ei şi despre fapta sa. Ca pentru a da consistenţă, o dată în plus, convingerii enunţate de Lev Şestov în „Revelaţiile morţii”: „Acolo unde este crimă este şi pedeapsă. Ea înseamnă restabilirea justiţiei străvechi, a echilibrului, a principiului, a vechiului principiu de stabilitate conform căruia 2 + 2 = 4”.
Evgheni Zamiatin, „Năvala apelor”, traducere de Gabriela Russo, Editura Polirom, Iași, 2023
Sumar Literomania nr. 400 (2026)
Scrie un comentariu