Radu R. Șerban despre poezia lui James Joyce

Sunt sigur că puțini dintre cititorii români sunt familiarizați cu poezia lui James Joyce, pe care-l cunoaștem mai degrabă în postura de prozator, și nu de eseist sau poet. Iată o ocazie bună de a vă propune un scurt eseu semnat de poetul, traducătorul și eseistul Radu R. Șerban despre poezia lui Joyce, pe care o compară cu cea a lui William Blake. Despre Radu R. Șerban s-a mai scris în Literomania, așa că voi cita, ca scurtă prezentare a acestuia, câteva rânduri din cronica semnată de Raul Popescu, apărută în Literomania nr. 125: „Destinul nu a fost nici el de partea poetului, care a publicat, înainte de moartea sa timpurie din 1991, la numai 38 de ani, un singur volum: „Lumina și uitarea” (Cartea Românească, 1989). În 2006, la Editura Paralela 45, sub îngrijirea Monicăi Pillat, a apărut antologia „Înmiresmatele prăpăstii”, alcătuită din trei cicluri poetice: „Troienii”, „Lumina și uitarea” și „Măștile de sticlă” (postume). Și de această dată, poezia lui Radu R. Șerban a trecut neobservată. Iată că, în 2018, la Editura Baroque Books & Arts, a apărut cea de a doua antologie (o reluare, în mare parte, a antologiei din 2006) a poeziei lui Radu R. Șerban, „Puterea neștiută. Opera poetică 1985-1991”, îngrijită de Monica Pillat și cu un consistent studiu introductiv semnat de Valeriu Stoica, prieten din tinerețe al poetului.” (Raul Popescu, „Radu R. Șerban – un trubadur optzecist”) Eseul „Portretul artistului ca poet” de Radu R. Șerban a apărut în revista „Secolul 20” nr. 256 din 1982, număr dedicat „Centenarului James Joyce”. (Bozz)

RADU R. ȘERBAN

Portretul artistului ca poet

Ființa lui Joyce este în chip fatal divizată: un mare profesionalism îl caracterizează, pe de o parte, iar pe de alta, dorința integrării, percepției directe, trăirii nemijlocite. El face parte din speța condamnaților la viață, la experiența totală: cultural, cît și vital, prin opoziție cu tipul de intelectual ce se dedică rațiunii, fie ea sterilă sau constructivă, dar fără nici un gînd de a-și apropia lucrurile, relațiile umane directe, gestul necrispat, natura. Prin falsă pedanterie și prin imitație Joyce poate încerca satira, sau chiar farsa scrisului, dar acestea nu-l reprezintă în adevărul său fundamental.

Ca personalitate sfîșiată atît de sine însăși cît și de rigori exterioare, nu are altă soluție decît permanentul compromis, singura cale ce îi poate oferi totodată și permanenta înălțare. Compromisul este în egală măsură și rezultat al contradicției dintre sine și condiția social-etnică pe care a încercat mereu să o depășească. De aceea el adesea a adoptat poziția ironică dată de mediul irlandez pe care totuși îl avea în sînge. El încearcă mereu să se sustragă acestui mediu, să fie un ins al globului, Irlanda și catolicismul rămînîndu-i însă mereu aproape, împotriva voinței sałe. Luptînd cu ele, el le confirmă și se confirmă pe sine ca irlandez și ca om legat de prejudecățile și de frumusețea austeră a Irlandei.

Joyce regăsește Irlanda oricînd și este mereu regăsit de ea. Mărețul blestem îl nimicește, îl construiește necontenit, îi marchează existența permanent și pretutindeni: la Pola, la Trieste, la Zurich, la Paris.

Contradicția lui Joyce, căreia poezia îi dă, poate, cea mai limpede formulă, se rezumă, în fapt, la opoziția între chemarea mitică a popoarelor vechi, cu spirit de rezistență, de auto-conservare prin izolare culturală, și cu aspirația către universalizare, spre jocul liber al formelor și ideilor, spre detașarea și ironia specifice acelor națiuni care s-au impus de mult în circuitul mondial. De aici ˗ surprinzătorul (însă, în ultimă instanță, perfect explicabilul) recurs la simplitatea contactului primar cu lumea, a înțelegerii directe, înfricoșate și pline de speranță, cu lucrurile prezente dar și cu amintirile fabuloase ale neamului. Această fațetă a poeziei lui Joyce se opune obișnuitei imagini a extremei elaborări și livrescului din scrisul său.

Desigur, Joyce adesea exersează, sau chiar „se joacă” în alcătuiri de o clasicitate rece. În poemul „The Holy Office”, de pildă, practică satira înțesată de aluzii la lucruri și oameni înlăturați cu ușurință de memoria culturală a lumii, sau chiar la mari personalități (Yeats, Shakespeare, Toma ďAquino: „old Aquinas”) identificabile însă doar pe cale erudită, sau la nume și denumiri biblice și de civilizație indică (Mammon, Leviathan, Mahamanvantara).

În „Though I Thy Mithridates Were” adoptă eleganța, paradoxul, referința culturală și orfevreria verbală specifice sonetului clasic, poezia avînd însă, prin modificarea parțială a canonului prozodic și stilistic 12 versuri ordonate în două strofe a cîte șase, în schema ritmică a b a b c c, distihul final fiind la ambele strofe asonant):

„Though I thy Mithridates were,
Framed to defy the poison dart
Yet must thou fold me unaware
To know the ropture of thy heart
And I but render and confess
The malice of thy tenderness.

For elegant ond antique phrase,
Dearest, my lips wax all too wise;
Nor have I known a love whose praise
Our piping poets solemnize,
Neither a love where may not be
Ever so little falsity.”

Asemănarea destinului poetic al lui Joyce cu cel al lui Blake (deși mult mai modest decît al acestuia și cu mențiunea că nu ne interesează aici cronologia) este frapantă. În poemele amintite mai sus se vădește acea dorință a maestrului de se dovedi și „bun meseriaș”, cum o face Blake în „Poetical Sketches”, dar în altele ˗ de a urma chemarea lucrurilor imediate, încărcate de realitate și magism. Nașterea unui copil, conexată cu moartea tatălui scriitorului, poate căpăta (ca și în poezia lui Blake „Infant Sorrow”), dimensiunea unei drame și unei bucurii ce cuprind în sine semnul unei întregi istorii a ființării:

„Of the dark past
A child is born
With grief and joy
My heart is torn.”
(„Ecce Puer”)

Ființarea se petrece, însă, și ca relație nouă între ființă și obiect, ca reciprocă însuflețire, obiectul fiind totodată transparență prin care se străvede viața ca mișcare perpetuă, în care nașterea este doar un moment:

„Young life is breathed on the glass;
The world that was not comes to pass.”

Este interesant să identificăm o directă corespondență culturală poate ignorată de Joyce. Acest mod de percepere directă a fundamentalului în accidental și această funcție a obiectelor: de mediere, dar și de participare directă la ființă le aflăm cel mai intens reprezentate în haiku. Iată, de pildă, un astfel de micro-poem aparținînd niponului Yosa Buson, un clasic al genului, poem unde versurile răspund strofei joyciene nu numai în spirit, dar și prin raportul ce se stabilește în text între obiect, ființă și un principiu al existenței:

„Cineva trăiește acolo:
prin perete se prefiră fum
în ploaia de primăvară.” 1

Fumul din colibă, aburul respirației de copil, pe de o parte, apoi mișcarea lumii, explicit formulată la Joyce și doar sugerată la Buson prin numirea unor lucruri repetabile: anotimpul și ploaia, dovedesc, credem, acea caracteristică despre care am vorbi, în legătură cu vechile comunități, relativ izolate, de a sesiza permanent eternitatea, prin mitul lucrurilor imediate (pentru că un haiku investește întotdeauna lucrul sau faptul mărunt cu un sens mitic), de a vedea atît principiul cît și manifestarea lui oarecare, ca deplină unitate. Nu numai zeii pot naște mit, ci și piatra, respirația ˗ sînt înfățișări zeiești.

Este de asemenea interesant că un cercetător al haiku-ului ˗ R.H. Blyth, încerca să identifice haiku-uri în poezia engleză, în special la Blake. Operația este desigur riscantă, pentu că într-un poem de dimensiuni „normale” cum am zice noi, europenii, versul își stabilește raporturi complexe cu întreg textul liric și deci, o dată extras din context își modifică inevitabil menirea.

Dar încercarea este în orice caz demnă de luat în seamă, pentru că astfel se explică încă o dată sufletul magic al lui Blake, acel suflet greu de asimilat într-o Anglie în care mitul, legenda erau doar cele din cărțile de școală, unde în bună măsură se transformau în literă moartă, în povești pilduitoare despre personaje ale antichității eleno-latine sau despre regele Arthur și ai lui.

În timp ce la Joyce și la poetul nipon cunoașterea nemijlocită, prin mitizarea adhoc, ține de însăși natura lor, Blake a trebuit să o regăsească, iar aplecarea dintîi către opera celui de-al doilea se explică, desigur, prin acest teren comun, pe care unul s-a născut (cu toată neîncrederea lui în poetul „născut iar nu făcut”) și pe care celălalt l-a dobîndit.

Cei doi împărtășesc un destin interior ce aparține barzilor primordiali, sufletului de poet păgîn, marcat de „primejdie” și de „iubire” ˗ Ares și Afrodita ˗ cum spunea Borges într-o scurtă proză al cărei unic personaj este Homer; acolo, orbirea poetului, ca scut împotriva unei diversități înșelătoare face mai acută percepția, respectiv mai puternică revelarea în fiecare lucru a acestor două principii, și abia atunci poetul aude în jurul său „un cor de hexametri”, „corul Odiseelor și Iliadelor”, zgomotul armelor și „corăbiile negre colindînd mările în căutarea unei insule dragi”. (cit. Borges ˗ „The Maker”,/ „El Hacedor”). Iubirea și sentimentul primejdiei îi urmăresc și pe cei doi britanici, aduse de voci iscate dintr-o lume sălbatică, dar a trăirilor majore. Tonul tandru, delicatețea spunerii și a gîndului precum și profetismui sumbru al lui Blake se regăsesc (la altă scară, desigur), și la Joyce. În poeme ca „Ecce puer” sau în „A Flower Given to my Daughter” („Frail the white rose and frail are/ Her hands that gave/ Whose soul is sere and paler/ Than time’s wan wave”) se regăsesc „Cîntecele nevinovăției”, iar într-un poem ca „I Hear an Army Charging upon the Land”, agresiunea originarului, a gintelor străvechi, văzute în chip de oaste fantastică, venită din străfundul mării, amintesc „Profețiile”. Poemul se poate scanda, însă acest lucru nu indică neapărat dorința de clasicizare, ci mai degrabă, întoarcerea spre forme vechi, pietrificate; iar parafraza evanghelică din ultimul vers se integrează ca strigăt spontan al propriei ființe efectiv bîntuite de mit și independent de legenda cunoscută, livrescul fiind astfel înlăturat:

„They come shaking in triumph their long, green hair:
They come out of the sea and run shouting by the shore
My heart, have you won no wisdom thus to despair ?
My love, my love, my love, why have you left me alone ?”

1. Trad. Dan Constantinescu, ed. Albatros 1974

Sursă foto aici

Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere

Anul acesta, pe 17 mai, s-au împlinit 105 ani de la nașterea poetului Geo Dumitrescu (1920-2004), ocazie cu care reiau ...

RADU R. ȘERBAN

Portretul artistului ca poet

Susține jurnalismul cultural independent

Despre autor

Bozz

Alte articole

Scrie un comentariu X

Newsletter