„Raţă puturoasă” de Martín Gil

Un vânător de ocazie, observator şi filozof din fire, cu spirit analitic şi perspicace, la care eu ţineam foarte mult, ucise în cursul hoinărelilor sale cinegetice una din acele raţe negre, cu trupul turtit şi cap de şarpe, ce se văd îndeobşte ca lipite de pietrele mari de prin pâraiele noastre, şi pe care toată lumea le lasă-n pace fiindcă-s „raţa puturoasă”.

Când omul nostru se înapoie cu raţa lui la casa primitoare unde era găzduit, fu întâmpinat cu o ilaritate zgomotoasă: oamenii râdeau în hohote, câte unul mai scuza eroarea vânătorului, dar femeile, mai ales, îşi astupau nasul şi se uitau în toate părţile, gata parcă s-o ia la fugă.

– Puah, raţa puturoasă!

– Numai dumitale-ţi poate da prin minte să ucizi o raţă puturoasă!

– Dumnezeule, ce neghiobie!

– Şi de ce-ai adus-o?

– Ca s-o mâncăm la prânz – zise vânătorul.

Toate mâinile se-ndreptară spre el, şi o exclamaţie, amestec de groază şi silă, cutremură văzduhul.

– Apăi, doamnelor şi domnilor, spuneţi-mi pe şleau: aţi gustat vreodată dintr-o raţă puturoasă?

– Noi? Doar n-om fi nebune de legat!

– Dar domniile-voastre, domnii mei?

– Nu, fugi de-aci! Cum ai vrea să…?

– Păi atunci, ia s-o gustăm, şi la o adică preparaţi-o pentru mine: să facem o experienţă – zise vânătorul.

Bucătăreasa luă raţa în stăpânire.

Când, în toiul prânzului, apăru slujnica, aducând sărmana lighioană aşternută cu spinarea-n sus pe un platou mare de porţelan înflorat, garnisită cu salată verde lucioasă, cu feliuţe de roşii şi rondele de ouă, cu fluierele picioarelor întinse şi învelite în hârtie ajurată, imitând nişte pantalonaşi, cu gâtul ca un semn de-ntrebare, cu aripile zgârcite şi ţepene, o linişte adâncă domni în sufragerie. Însă pe toate chipurile scăpărau râsete ascunse, înăbuşite, gata să explodeze ca nişte bombe la prima atingere.

– Ia să vedem, aduceţi încoa’ lighioana! – spuse respectivul, frecând viguros furculiţa de cuţitul de servit. Cine se-ncumetă să mănânce dintr-însa, să se anunţe – adăugă, şi lama scânteietoare a cuţitului se împlântă fără zgomot în trupul raţei, căutându-i cu sârg încheieturile.

– Adevăru-i că nu se simte nici un fel de miros urât – replică doamna stăpâna casei, cu oarece şovăială, dar întinzând totuşi farfuria ca să fie servită.

Fie din spirit de imitaţie, ori din ce veţi vrea, fapt e că toţi urmară pilda curajoasei cucoane şi gustară din raţă.

– Delicios! – exclamă doamna, luptând vajnic cu o coapsă.

– Minunat! Excelent! – spuseră toţi în cor.

– Da’ cine-o fi fost dobitocul căruia i-a dat prin minte s-o cheme raţă puturoasă? – bombăni bătrânul bunic, sugând cu poftă dintr-o aripă şi plescăind din gura-i căzută, unsă de grăsime. Vedeţi care-s urmările unei prejudecăţi? – mai zise. De n-ar fi fost lighioana de colo, şi nu vorbesc despre raţă, nu m-aş fi apucat eu în ruptul capului să gust din delicatesa asta taman la şaptezeci de ani, când un strănut e-n stare să-mi zboare şi puţinii dinţi care mai dansează un dans macabru în gura mea. Ah, prejudecăţile! – urmă bunicul, clătinând din cap şi plimbându-şi pe buze aripa raţei în chip de fluier.

– Prejudecăţile, cu toate variantele şi corolarele lor – adăugă un comesean – au făcut şi fac omenirii mai mult rău decât toate tiraniile. Ele înfăşoară omul într-o mreajă aproape nevăzută, dar atât de trainică, încât face cu neputinţă orice mişcare, orice gând, orice acţiune. Pe drumul vieţii, ele produc efectul săpunului pe calea ferată: locomotiva soseşte făcând să se cutremure pământul, pufăind şi scuipând de-a valma foc, aburi şi fum; un impuls plutonic o însufleţeşte; nimic nu-i poate sta în cale; dar dintr-odată o vedeţi şovăind, ca înspăimântată; marile ei roţi motoare se-nvârtesc pe loc, fără să mai înainteze cu o palmă; pistoanele-i lungi şi sclipitoare se agită disperate, precum braţele unui naufragiat; trâmbe de abur deschid şuierând supapele şi se azvârlu în văzduh, sfredelind aerul cu pâlniile lor albe. Monstrul geme, învăluit într-un nour. Se-aude izbitura seacă şi repetată a vagoanelor ce tot sosesc: trenul s-a oprit. Care-i pricina? Pur şi simplu, olecuţă de săpun curs peste şine.

Îngrijorările fără temei, prejudecăţile, adică raţele puturoase, sunt săpunul ce opreşte mersul acelui tren căruia hai să-i zicem progres.

În heleşteul cel mare, mai mult sau mai puţin tulbure, numit societate, omul nu poate înainta un pas fără să-şi ia zborul, în cârduri, raţele puturoase.

– L-ai citit pe autorul cutare?

– Eu? Păi, amice, ăla-i nebun rău!

(Ori îl poate face idiot, păgân, fanatic, după insul pe care-l iscodeşti.)

– Nebun, zici dumneata?

– Da, întocmai.

– Ce operă cunoşti dumneata de nebunul ăla?

– Eu? Nici una.

– Păi atunci…?

– Ei şi ce, toată lumea zice că-i nebun.

Raţă puturoasă.

– Dacă te duci cumva la munte, bagă bine de seamă la salamandre; muşcătura lor îi groaznică, te previn: de-o mie de ori mai rea, ştii dumneata, decât aia de viperă: întreabă pe oricine şi-o să vezi.

– Dar dacă, din întâmplare, am întrebat pe fiece muntean întâlnit cu mutră de om serios, şi toţi mi-au spus la fel ca dumneata? totuşi, nu văzuseră niciodată „cu ochii lor” un om ori o lighioană înveninată de vreo salamandră, ceea ce nu-i împiedică să tremure-n nădragi. Şi apoi, dumneata ştii că, după naturalişti, nu există lighioană cu patru picioare şi coadă care să fie veninoasă.

– Nu mă-ndoiesc, amice, da’ bagă bine de seamă: trebuie pesemne să fie tare otrăvite.

Altă raţă puturoasă. Şi astfel, după acelaşi calapod, vom vedea raţe zburând în toate părţile, întunecând văzduhul cu aripile lor negre.

În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „Pato hediondo” (din volumul„Modos de ver”)