„Franz e mort” de Adelheid Duvanel

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă (de tip flash fiction) „Franz e mort” de Adelheid Duvanel, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”.

Adelheid Duvanel

Franz e mort

Autobuzul mare, verde, e majestuos, mașinile din urma lui se opresc, cu capetele plecate, atunci când el frânează în dreptul cimitirului. Ziarul e umed, dimineața, în cutia cu scrisori. Clanța ușii e umedă, zăpada îmi place, e o îmbrățișare plină de dragoste. Nu mă machiez, pentru că plâng mult. Franz e mort. Tatăl său se interesează după înmormântare: „Ce fel de jale te încearcă?” Mama lui mă întreabă: „Cum o să te arăți la înmormântare?” (Dorea să afle cât de adânc m-a lovit moartea lui Franz. Nu putea rosti cuvântul „moarte”) Întrebările reținute și grosoloane ale acestei perechi îmi făceau inima să bată puternic; întotdeauna, când sunt revoltată, îmi transform revolta într-o tulburare a minții și-apoi mă mustru.

Dorește autobuzul la cimitir, atunci trebuie să treacă pe sub două poduri: un pod pentru trenuri și un pod pentru autostradă. Dacă se stă sub unul dintre poduri, munții de zăpadă nu mai sunt vizibili, aceia care-și vâră capetele unul într-altul și șușotesc. Probabil că vorbesc despre mine, se întreabă de ce după moartea lui Franz dorm într-un ghiveci de flori pe frunza unei plante.

Zăpada e vărsată peste oraș ca din mari lopeți. Copacii nu mai au aripi, nu pot înțelege cum reușesc să supraviețuiască atât de săraci și de pleșuvi. Un bărbat într-un hanorac galben traversează piața din fața casei mele cu o rachetă de tenis în mână. Am căzut, împreună cu viața mea, într-o gaură. Franz a murit. Țipam unul la altul în fiecare zi, mai ales în taxi. Acum mă rog continuu la Dumnezeu, nu mai fac un pas fără a mă ruga: „Nu-l lăsa pe Franz să cadă în foc și nici pe gheață”. Stau închisă pe frunza mea din ghiveciul cu flori atâtea nopți până ce zăpada va deveni neagră iar copilul meu va devasta, acasă, locuința.

Adelheid Duvanel s-a născut la Basel în 1936. S-a dedicat literaturii cu o discreție de-a dreptul periculoasă. Autoare a (doar) câteva volume de proză scurtă, Duvanel s-a aplecat, în general, asupra unei singure teme: cea a singurătății fundamentale. Personajele sale trăiesc într-o lume (sunt obligate s-o facă) în care totul începe foarte bine și sfârșește, inevitabil, dramatic. Opera ei poartă masca celor neîmpliniți. A scris numai proze scurte, extrem de concentrate, care în ultimii ani au cucerit un public din ce în ce mai larg. Autoarea s-a sinucis în 1996. (Radu Țuculescu)