Mittelstadt Nr. 138

Acei minunaţi ani (II)

II

În fiecare an, toamna împrăştie frunzele nucului prin curtea cartierului. După ce se gălbejesc la margini şi sunt atinse de uscăciune, frunzele se lasă smulse de câte o pală de vânt. Pornesc într-un fel de călătorie ce se sfârşeşte în gropile curţii.

Nea Arghire şi-a scos, din garajul de P.F.L., mobra. E îmbrăcat în hainele din piele neagră. Sub braţul arcuit, are casca portocalie, cu dungi albastre. În lumina soarelui, hainele par foarte grele. Nea Arghire e suplu. De câte ori îl vedem în curte, ştim că trebuie să ne astupăm urechile. Ţine în mâini coarnele motoretei, apasă pe un fel de pedală şi face zgomot. Motorul bârâie ce bârâie, apoi se opreşte de parcă ar fi o tuse de om. Capul lui nea Arghire seamănă cu o portocală prea coaptă. Ochelarii îi sunt ca oglinda. Minute lungi se pregăteşte de drum, apasă pe pedală, îşi trece piciorul stâng peste scaun, se aşează comod, maşinăria tuşeşte din ce în ce mai rar şi se opreşte. Saltă ca un cal nărăvaş şi îşi dă sufletul.

Când nu-şi începe călătoria, nea Arghire demontează mobra piesă cu piesă. Întinsă pe o pătură unsuroasă, maşinăria seamănă cu o grămadă de fiare vechi, şuruburi şi tăblărie.

Nevasta lui nea Arghire lucrează la munte, la o cabană turistică.

Până mai sus de coate se unge tatăl Luşului cu vaselină. Şuruburile, tăblăria şi celelalte piese, curăţate de murdărie, strălucesc în lumina soarelui, cârpele s-au înnegrit, nea Arghire îşi şterge untura de pe braţe: seamănă cu un măcelar. Cu migală se apucă să-şi construiască mobra. Maxilarele strânse, ochii aţintiţi pe şuruburi, mâinile sigure. De fiecare dată, motoreta se naşte ascultătoare. Ţipătul dintâi e ascuţit şi prelung.

Noaptea, în curte, sunt doar umbre, pete întunecate. Dimineaţa e ca lumina pe care o întrezăreşti printre pleoapele grele. Gene subţiri ce se îngroaşă tot mai mult.

Garajul e mejdaş cu terenul pavat cu piatră cubică.

Întâia dimineaţă a călătoriei are întotdeauna cerul senin. Negru până la gât, nea Arghire ţine de coarne nou-născutul, apasă pe pedală, o dată, de două ori, şi nărăvaşa porneşte. Motorul toarce ca o pisică sătulă, zgomotul seamănă cu un vas: o muzică văluroasă, în ritmul căreia nea Arghire îşi conduce vehicolul.

Tot cartierul ştie că nea Arghire nu poate ieşi cu Săgeata – aşa îi spunem maşinăriei – din teritoriul curţii, din imperiul cuprins între pârâu, nuc şi cele două blocuri.

Nea Arghire nu are permis de conducere.

Ioji, miliţianul cu cască albă, l-a învăţat pe Margasoiu să dirijeze circulaţia pe porţiunea de asfalt din faţa şcolii. I-a dat un băţ vărgat ce avea puterea de a opri maşinile. De câte ori conducea elevii de pe o parte a şoselei pe aialaltă, o făcea cu încetinitorul, încercând să-i convingă pe şoferi de marea putere cu care fusese investit. De obicei aceia se enervau.

Nea Arghire o să-l facă pe Luşu şofer.

Burta lui Ioji seamănă cu o lubeniţă.

„Ce faci cu bucata aia de placaj, Năduşitule?”

„Un scut, Margasoiule, un scut pentru apărare.”

„De cine, mă? Nu vezi că aici nu te atacă nimeni?”

„Îi bine totuşi să-l ai la o adică.”

„De unde l-ai luat? Are o formă ciudată.”

„Îi acoperiş de budă. Îl am de la spital. Stătea aruncat în rumeguşul din dreptul camerei cazanelor. Nu le mai trebuie. Acum au din plastic.”

„Şi mai sunt acolo capace din astea?”

„Câte vrei, Margasoiule, eu l-am ales pe cel mai frumos, da’ mai sunt.”

O singură dată, nea Arghire a pornit mobra, de-adevăratelea. Luşu era de-o şchioapă, Năduşitu şi Strâmbătură nu erau.

Nea Arghire fugise din armată. A trecut pe la nea Vicente şi i-a cerut de-ale gurii. A stat ascuns sub podul de beton de peste pârâu. Două nopţi şi două zile. Vara. Ziua zăpuşeală, seara frig. Nea Arghire era tânăr şi fără de minte. Venise să-l vadă pe Luşu. L-au căutat cu armata, miliţia şi câinii. L-au aşteptat în casa scărilor. I-a văzut, ştia că nu are scăpare. Dacă n-ar fi fost şi diavolii de câini. A fugit la garajul din P.F.L., cu mâini tremurânde a descuiat lacătul, şi-a scos mobra şi a apăsat pe pedală. Motoreta a pornit ascultătoare, a trecut ca o Săgeată peste pârâu: nea Vicente se jură că a sărit călăreşte de parcă ar fi trecut un obstacol, rămânând în urmă-i o dâră de fum vişinie.

L-au prins într-o vineri pe la amiază, lângă cabana din munte. Îşi demontase motoreta, piesă cu piesă. N-a mai putut fugi. Miliţienii l-au îmbrâncit, câinii au dat să-l apuce de pantaloni… Când au vrut să-i pună cătuşele, nea Arghire s-a rugat de ei să-l lase să-şi monteze odrasla. A avut noroc cu Ioji miliţianul. După aceea, s-a dus de bună voie la ocnă.

Nea Vicente ştia să povestească frumos, îl ascultam de fiecare dată şi vedeam aievea lucrurile povestite. Mai târziu, numai Margasoiu se învăţase cu povestitul.

Două zile pe an mâncam nuci. Nea Vicente ni le arunca din înaltul cerului.

„Aia din dreapta. Mai sus, şi mai sus, nea Vicente.”

„Care, mă Margasoiule?”

„Aia.”

„Care, mă?”

„Uită-te că stă să cadă din coajă, dă-o jos.”

„Prinde-o. Fii atent. Asta-i a ta.”

„Am prins-o.”

În curte, cupele şi cojile lemnoase se adunau stivă. Pielea mâinilor ni se înnegrea. O spălam, cu nisip şi cu pietricele, în apa pârâului. Se duceau mai multe rânduri de piele, dar ne rămânea încă multă vreme. Până într-o zi, ne uitam la pielea ce se albise şi nu ştiam cu precizie ziua.

Nea Vicente ieşea cu măturoiul făcut în primăvară, din mlădiţe fragede. Frunzele săltau dintr-un loc într-altul, nea Vicente le aduna grămadă, părea că le lipeşte unele de altele într-o construcţie de durată. Grămezile semănau cu nişte căpiţe de fân, împrăştiate pe un teren pietros. Năduşitu, Strâmbătură, Luşu, Cătană şi Margasoiu le cărau cu roaba, până la pârâu. Curtea strălucea de curăţenie. Aerul era ca după o ploaie scurtă şi repezită.

Apoi a venit circul.

Năduşitu, Luşu, Strâmbătură şi Margasoiu se jucau de-a cavalerii. Aveau săbii şi scuturi. Loveau cu scutul, scutul adversarului. Margasoiu şi Năduşitu erau caii, Luşu şi Strâmbătură cavalerii.

Cătană era supraveghetorul.

Nea Vicente ieşea îmbrăcat în salopeta lui peticită. S-a oprit la o poveste cu Ioji, miliţianul. L-a strigat pe Margasoiu. Acesta tocmai pregătea o lovitură secretă, încercând să anihileze forţa calului adversarului. N-a auzit chemarea lui nea Vicente. Margasoiu era pe câmpul de luptă.

Nea Vicente s-a uitat în ochii noştri, ne-a prins privirile, înmănuchindu-ni-le, şi cu faţa radiind de o fericire ascunsă, nu ne-a spus decât atât:

„Mă băieţi, mă, a venit circul la noi în oraş.”

Margasoiu a fost primul care s-a oprit. Tocmai se cabrase, toţi muşchii încordaţi, gata de atac, s-au fleşcăit, pe măsură ce cuvintele lui nea Vicente i se desluşeau.

CIRCUL!

Cal şi călăreţ s-au prăbuşit cu încetinitorul. Strâmbătură s-a dat peste cap. Li s-au julit genunchii. Aveau capete de piele albă, în zemuiala roşie. Năduşitu s-a aplecat ascultător, lăsându-l pe Luşu să coboare din şa.

Năduşitu şi-a luat puloverul de după gât. I-a rămas o dungă roşie pe piele. S-a şters de sudoare. Luşu a scos din buzunarul cămăşii patru lame subţiri de chewing gum. Au văzut cu toţii frăguţele de pe etichetă. Li s-au umplut gurile cu mirosul pădurii, în bucăţile ca de cauciuc, existau seve ascunse.

Margasoiu mesteca până „cauciucul” se făcea brânză şi îi amăra gura. Luşu, Strâmbătură, Cătană şi Năduşitu îl scuipau atunci cu scârbă. Margasoiu îl înghiţea. Ar fi mestecat până nu şi-ar mai fi simţit fălcile. Avea maxilare de rumegător.

Circul s-a oprit la marginea oraşului, pe maidanul din dreptul ştrandului. În apropiere erau pilcurile de brazi. Vagoanele erau vopsite ţipător. Nu te puteai apropia decât sărind peste gardul de sârmă. Cortul se înălţase peste noapte, şi avea scris, cu beculeţe de multe culori, numele circului. Vagoanele aveau roţi de cauciuc. Margasoiu ar fi vrut să vadă animalele. Avea înaintea lui o săptămână întreagă.

Nea Arghire iese din casa scărilor, îmbrăcat în hainele din piele neagră. Sub braţ îşi ţine casca portocalie şi ochelarii. Scoate din garaj mobra.

E un soare de toamnă, ce-ţi scaldă ochii, dealurile din jur s-au colorat.

Nea Arghire îşi începe călătoria zilnică. Drumul lui duce până sub cupola circului. Ochii lui nea Arghire sunt închişi în spatele oglinzii. În ochelari, se vede curtea, răsturnată. Nea Arghire ambalează motorul, vremea se duce, vine amiaza.

Prin curte trece nea Vicente.

„Mă Vicente, stai un moment.”

Motorul Săgeţii se opreşte. În curte e o linişte nefirească. Nea Arghire se lasă să cadă pe scaunul moale. Îşi scoate ochelarii şi casca. Părul i s-a umezit, o şuviţă îi stă lipită de frunte, seamănă cu un actor de cinema. Margasoiu nu-i ştie numele, dar l-a văzut în multe filme. Nea Vicente s-a oprit în mijlocul curţii, se întoarce spre nea Arghire:

„Ce vrei, mă Arghire?”

„Tu ştii mai bine, Vicente: ce-i cu circul ăsta, că de ieri Luşu mă bolunzeşte la cap.”

„Ce să fie, mă? Du-te deseară să vezi. Îi fain şi altu’ cine ştie când o să mai ai ocazia”.

„Mă duc, Vicente, să ştii că mă duc, da’… oare au şi Zidul Morţii, n-ai văzut?”

„Ce să aibă, mă Arghire?”

Nea Vicente se răsteşte la nea Arghire.

„Zidul Morţii, Vicente. Adică un om cu o motoretă, ce se învârteşte într-un glob uriaş, de crezi că umblă cu roţile pe tavan. Şi are o viteză că ameţeşti. Şi n-are frâne, Vicente. Eu l-am văzut mai demult, la Giurgiu. Eram soldat. Are şi Zidul Morţii, Vicente?”

„Ăsta-i circ, Arghire, nu-i bâlci ori balamuc: du-te şi uită-te.”

„Carevasăzică n-are Zidul Morţii.”

Nea Arghire pare că s-a supărat, îşi pune casca pe cap, îşi trage ochelarii peste ochi şi porneşte maşinăria. Nea Vicente dă din mână a lehamite şi pleacă.

Nea Arghire închide ochii, are fălcile încleştate, călătoreşte prin locuri periculoase, îi curg broboane de sudoare, şopteşte cuvinte bolovănoase numai de el auzite:

„Deci n-au adus şi Zidul Morţii, noi nu-l merităm. Ticăloşii!”

Margasoiu, Năduşitu, Cătană şi Strâmbătură cunosc fiecare ochi din gardul de sârmă. În noapte, luminile circului seamănă cu Veneţia.

Margasoiu are o ilustrată tocmai de pe acele meleaguri şi cu imaginea aceea aseamănă el luminile circului. S-a învăţat să viseze cu ochii deschişi. Îşi opreşte privirea pe un ochi al plasei de sârmă. Spărtura mică nu lasă să treacă decât albuşul ochiului. Sub intensitatea privirii, sârma se înroşeşte, se dilată şi se rupe. Spărtura se lărgeşte. Margasoiu îşi poate strecura de-acuma capul. Ochiul Margasoiului e ca aparatul de sudură. În jurul lui, lumina albastră fulgeră în toate direcţiile. Năduşitu, Strâmbătură şi Cătană îşi duc mâinile la ochi. Culorile circului s-au îmblânzit. Clovnul îmbrăcat în verde, vişiniu şi galben ţine în mână un castron plin cu lichid. O să mănânce supa cu braţul ăla lung pe care tocmai îl îndreaptă spre vas. Margasoiu râde. Se uită la Năduşitu, la Cătană şi la Strâmbătură, le arată cu degetul vagonul.

Ca să ajungă la capătul băţului, clovnul îşi aduce o scară. Margasoiu aplaudă. Din vasul plin ochi cu ciorbă, ies baloane de săpun. Peste tot baloane de săpun. Obrajii clovnului se umflă. Margasoiu râde şi-i face semn cu mâna. Cum de nu l-a recunoscut mai repede? Clovnul e nea Vicente. Baloanele se dau peste cap, se rotesc, se răsucesc, seamănă cu balerinele. Apele din pereţii lor sunt de culoarea benzinei.

Nea Vicente îi face semn să se apropie. Se porneşte vântoasa. O să cadă scara. Când deschide ochii, pe treptele vagonului nu mai e nimeni.

Prin spărtura gardului, Margasoiu trece cu uşurinţă. Baloanele colorate i se lipesc de faţă şi dispar. De câte ori pielea Margasoiului omoară câte un balon, se aude un glas subţire:

„Sunt Luiza. Sunt Luiza. Margasoiule, sunt Luiza.”

Baloanele încep să pocnească în jurul lui. Stârnesc praful curţii de parcă ar fi alice de omorât vrăbii.

„Sunt Luiza, Margasoiule, sunt Luiza.”

Năduşitu, Cătană şi Strâmbătură au scornit că Margasoiu se-nvârte în jurul gardului şi vorbeşte de unul singur.

„De ce taci, Margasoiule? De ce te-ai speriat?”

„Eu nu tac niciodată.”

„Ba da, taci. Acuma minţi. De ce minţi că nu taci? Îţi transpiră mâinile în buzunarele pantalonilor. De ce ţii banii în podul palmei?”

„Nea Arghire şi-o fi cumpărat bilet?”

„Urâciosul din rândul patru. Capul ţuguiat ce scuipă şi comentează. Acrocefalul.”

„De unde ştii cuvinte grele, Luiza?”

„Dicţionarul explicativ. Îmi place să le învăţ. Mâine seară să-mi aduci un buchet de-adormiţele. Florile strivite sunt altfel decât cele din grădină, te ajută să visezi.

„Adormiţele, Luiza? Flori de adormit copiii?”

„Unele ce au capetele albastre, ca o pălărie ferfeniţată, altele roz. Fragile. Cu tulpina ca firul de aţă. Să pui şi două gălbinele, în buchetul de seară. Să nu-mi aduci volbură, Margasoiule.”

„Auzi aplauzele? Oamenii bat din pălmi şi dau din picioare. O să dărâme cortul, de atâta râs.”

„Aşa se întâmplă în fiecare oraş. Dacă am clădi un cort din piatră şi mortar, pe roţi mari cât un stat de om, l-am putea căra din loc în loc, fără teamă că se va dărâma ori că va putrezi pânza.”

„Ar fi biserică, Luiza. Două turnuri, un ceas, altarul, firidele, băncile de lemn.”

„Oamenii ar veni ca la un ritual.”

„Unul al tăcerii şi al rugăciunilor, în fiecare duminică, mama şi cu mine ne chinuim două ceasuri stând pe băncile de lemn lăcuit, ridicându-ne ori îngenunchind. Şi mişcăm buzele după buzele diacului Benea. Hai să sărim în întuneric, Luiza.”

„Nu trec dincolo de gard.”

„Nu-ţi fie frică, n-ai de ce te feri, dincolo de gard ne aşteaptă Năduşitu, Cătană şi Strâmbătură.”

„Hai lângă roata vagonului. Apleacă-te. O să iasă oamenii în pauză. Să ne ascundem.”

„Circul seamănă cu un oraş. Străzi, case, felinare. Cum se numeşte oraşul în care te-ai născut?”

„M-am născut la circ. Pe strada Animalelor, acolo am scâncit pentru întâia oară.”

“Şi nea Vicente lucra la circ, atunci?”

„Ce Vicente? Eşti scornitor, Margasoiule?”

„Îi cunosc pe mulţi din ăia care se-nghesuie la cuşcă.”

„Se uită la maimuţe. Aşa-s oamenii de peste tot, le place să râdă de cei asemănători lor.”

„O să ne uităm şi noi la ele, şi n-o să râdem.”

„Îţi place reprezentaţia, Margasoiule?”

„Nu ştiu încă, e curent aici lângă roată, suflă vântul şi îmi chinuie măselele.”

„Artiştii sunt oameni şi ei, au beteşuguri, dureri de şale, ori de măsele. Da’… ştii că asta nu trebuie să se vadă?”

„Aşa spune şi nea Vicente.”

„Eu joc pe scenă înainte de a fi învăţat rostirea. Din scutece. Sunt un exemplar rar, născut în captivitate. Ştii că tigroaica noastră – o avem de şase ani – încă nu a născut.”

„De ce ţi-e frică să treci dincolo de gard: Nu e decât o biată sârmă ţesută.”

„Cred că din neştiinţă. Tata e clovn, Margasoiule, asta aşa, ca să ştii. Îi face pe oameni să râdă. Ar vrea să mă facă ingineră, să mă scape, zice el.”

„De ce nu te dă la şcoală?”

„Învăţ singură şi dau examene. Nu ne putem despărţi. Crezi că sunt proastă, Margasoiule, sau că n-am învăţat destul?”

„Este internat, Luiza. Stai şi înveţi de una singură.”

„Peste tot sunt numai oameni răi care râd de tine.”

„Nu-i adevărat. Nea Vicente nu-i rău. Năduşitu, Strâmbătură, Cătană şi Luşu sunt prietenii mei. Nici nea Arghire nu-i rău.”

„Cine?”

„Ăla, cum i-ai zis, Acrocefalul.”

Se sparg şi ultimele baloane de săpun. Pocnesc de parcă ar fi alice de omorât vrăbii.

„Sunt Luiza, Margasoiule, sunt Luiza.”

Orchestra cântă un marş ce-ţi sparge timpanele. Spectacolul se încheie. Lumea iese sporovăind. Un singur nemulţumit are reprezentaţia în fiecare seară. S-au învăţat să-i spună Acrocefalul. Omul nu iese din cort decât împins de la spate.

„O să vin şi mâine, şi poimâine, până când o să arătaţi şi ştiţi voi ce… ”

Nu-l înţelege nimeni. Acrocefalul se pierde în întuneric. Nu se mai aud decât paşii ce înfioară noaptea.

Margasoiu îl urmăreşte. Se ascunde după o stivă de lemne, îşi pipăie călcâiele. Îl dor. Oasele lui simt toate gropile drumului.

În garajul de P.F.L., nea Arghire accelerează motorul Săgeţii. Aprinde farul. Semnalizează cu becul roşu. Ia un viraj periculos. Închide ochii. Nu-l vede nimeni. Ochelarii stau agăţaţi într-un cui ruginit. Margasoiu ascultă. Întunericul e ca o pânză neagră, şi numai buhele i-ar putea deconspira.

Apa din ştrand albastră-aurie îl atrage pe Margasoiu în zilele lungi ale verii. Locul de plajă e plin de cetină. Nisip şi ace. Margasoiu intră în apă până la tăblia avertizoare pe care scrie: Atenţie patru metri. Căldura de afară, răcoarea apei, soarele ce-ţi ameţeşte ochii, toate la un loc îi plac şi-l sperie în acelaşi timp. Frica de apă mare, de bazinul unde ar putea muri înecat, îl face să trăiască tot timpul în stare de alarmă.

Pe cerul albastru trec avioane cu reacţie. Rămâne o dâră de albeaţă ce seamănă cu un nor lung şi subţire înspre linia orizontului. Cerul se albeşte, norul se împrăştie în albăstrime, se diluează şi dispare. Avionul seamănă cu o muscă, se mişcă, dar nu bâzâie.

Margasoiu a uitat să mai doarmă. Smocurile de iarbă pârjolită îl fac să se-mpiedice. O ia pe Luiza de mână şi se duc să vadă animalele. Margasoiu se crede undeva în vestul îndepărtat. Mâna Luizei e subţire şi osoasă. Tigrii seamănă cu pisicile cartierului. Aceeaşi aşezare, cu coada pe lângă trup, aceeaşi blană şi acelaşi obicei de a o spăla tot timpul, cu o limbă roz-albicioasă. Lui îi plac elefanţii şi caii. Îi trăzneşte prin cap ideea de a se angaja la circ.

O să fugă de-acasă, o să fie mai întâi rândaş la cai şi cum o creşte mare… artist-dresor. În toată vremea asta, la dreapta lui va sta Luiza. N-o s-o necăjească, n-o s-o bată, nu se va îmbăta niciodată şi o va lua ca femeie a lui.

Luizei îi place să-l ţină de mână. Margasoiu făureşte planuri.

Ultima seară. Circul îşi ia rămas bun. Artiştii sunt trişti. Spectatorii sunt tăcuţi. Năduşitu, Cătană şi Strâmbătură au intrat fără bilet. În cort e mai mult loc decât într-o biserică. Margasoiu tace. Lumea aplaudă. Luiza şi clovnul sunt pe scenă. Se caută şi nu reuşesc să se găsească. Hohotele de râs se aud până dincolo de brazii înalţi. Margasoiu se simte ca în apa ştrandului.

Nea Arghire nu zâmbeşte. O grimasă, pe care s-a obişnuit s-o poarte ca pe o mască, îi urâţeşte faţa. Acrocefalul.

Lângă cuşca maimuţelor, o mogâldeaţă se agaţă de gâtul Margasoiului. O să curgă lacrimi amare. Pământul uscat o să se înmoaie. Tigrii îşi spală blănile. Plescăie. Maimuţele urlă ameninţătoare.

„Pleci, Luiza?”

„Plecăm, Margasoiule.”

„Florile astea cresc şi în ghivece?”

„Le-am găsit dincolo de gardul de sârmă. Se sălbăticiseră. O să fie pustiu locul. Rămâne ca întotdeauna.”

„Umbră ce se înalţă din iarba pârjolită, ăsta e circul, Margasoiule. Azi m-am uitat toată ziua în oglindă. Am învăţat să mă cunosc. Pielea catifelată, ochii căprui, gâtul lung, picioarele subţiri. O să adunăm toată noaptea calabalâcul. O noapte de insomnie: când vezi graniţa dintre lumină şi întuneric.”

„O să mă gândesc. Oare o să mă pot gândi?”

„Nu-ţi fură nimeni gândurile.”

„Şi când îmbrăţişezi aerul?”

„Din aer poţi construi toate formele pe care le gândeşti, Margasoiule.”

„Aici o să începeţi reprezentaţia în fiecare seară. Cum o să-ţi treci vremea, Luiza.”

„Învăţ de ingineră, Margasoiule. Ţi-am spus, ca să ştii.”

„Noaptea asta poate ţine cât zece la un loc…”

„Trebuie să adunăm calabalâcul, Margasoiule. Dincolo de gardul de sârmă nu pot trece.”

Reprezentaţia s-a terminat de mult. Margasoiu a învăţat fiecare ochi al gardului de sârmă. Luminile circului ard fantomatic.

O să-l certe ai lui de cum va ajunge acasă.

S-a dus şi întunericul. Fluturii lovesc aerul dimineţii. Aripile sunt ca lopeţile caiacelor. Plescăie. Cap de mort. Spaimă a nopţii. Dimineaţa circul e gata de drum. De la el din clasă, Margasoiu pândeşte vehicolele. Clovnul salută oraşul matinal. Străzile sunt umede. Spectatorii sunt rânduiţi în faţa intrărilor în magazine. Lăzile cu lapte sunt în şosea. Se descarcă pâinea. Vagonul Luizei. La fereastră, o umbră îi face semn cu mâna. În stradă miroase a grâu copt şi a uger de vacă.

Circul atacă serpentinele drumului de munte. Baloanele de săpun lovesc ferestrele sălilor de clasă.

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: