Actualitate Nr. 144

Revista presei internaționale – „The New Yorker” (ianuarie 2020)

Înființat în 1925, „The New Yorker” a cunoscut, de-a lungul timpului, câteva transformări majore, ajungând în prezent una dintre cele mai incisive publicații de investigație. Prin urmare, diverse cazuri sociale, portrete de oameni politici, articole lungi și documentate despre temele arzătoare ale zilei ocupă cea mai mare parte a fiecărui număr din „The New Yorker”. Cu toate acestea, literatura, muzica și filmul au și ele locul lor asigurat în sumar. De obicei, în fiecare număr, „The New Yorker” găzduiește un fragment generos de proză (aici au fost publicați autori ca Ernest Hemingway, John Cheever, Roald Dahl, Truman Capote, J.D. Salinger, Philip Roth etc.), dar și cronici literare. De asemenea, poezia este și ea prezentă. De remarcat că poemele sunt inserate pe diverse pagini, rupând deseori blocuri masive de text – text împărțit pe trei coloane, marca distinctivă a lui „The New Yorker” (ca și, de altfel, tipul de font folosit pentru titluri, imitat de diverse publicații, mai ales din mediul online).

Cele mai gustate de public, însă, sunt desenele umoristice. Să nu uităm că „The New Yorker” a început ca un săptămânal de umor – sau cel puțin care miza pe un umor ceva mai sofisticat, mai classy, încercând, astfel, să se distingă de alte publicații de gen. Ar mai fi de spus că revista găzduiește și un foarte simpatic concurs de texte pentru un desen umoristic („The New Yorker Cartoon Caption Contest”).

Începând cu numărul de față, Literomania vă propune – pe parcursul acestui an – o privire rapidă asupra celor mai interesante articole din „The New Yorker”, așa cum v-am obișnuit și cu prezentările revistei franceze (lunare) „Le Nouveau Magazine Littéraire”. Nu putem decât să sperăm că selecția făcută de noi va fi una relevantă.

Numărul din 13 ianuarie 2020

2019 – „anul în care întreaga lume a conștientizat criza climatică”

La rubrica „The talk of the town”, numărul din 13 ianuarie 2020 (al doilea număr al revistei pe 2020) publică un articol semnat de Elizabeth Kolbert pe tema incendiilor devastatoare din Australia, de la începutul lunii ianuarie. Incendiile provocate de schimbările climatice (coloanele de fum, aflăm, au declanșat, la rândul lor, schimbări atmosferice care au dus la noi incendii) au înregistrat – pe lângă pierderea de vieți omenești – moartea a sute de milioane de animale, printre care un mare număr de urși koala. În acest context, peste 250.000 de persoane au semnat o petiție cerând guvernului australian să renunțe la focurile de artificii tradiționale de Anul Nou de la Sidney, însă ele au avut totuși loc, la insistența primului ministru australian, Scott Morrison, „a Donald Trump-like figure”, care a fost în vacanță cu familia în Hawaii cu o lună în urmă, când în New South Wales se declara starea de urgență – scrie jurnalista americană.

Într-o manieră „dantescă” – notează Elizabeth Kolbert – infernul incendiilor australiene (din sezonul de vacanță) vine să confirme ampla mișcare (mondială) climate change din 2019 – „anul în care întreaga lume a conștientizat criza climatică”. Numai câteva exemple: în India, în vara anului trecut, un val de căldură a ucis peste o sută de persoane în Bihar (în nord-estul țării), iar în Japonia, o lună mai târziu, un nou val de căldură a provocat spitalizarea a aproape 18.000 de oameni. Recorduri de temperatură au fost înregistrate în Franța și Germania, în iunie, respectiv iulie 2019 ș.a.m.d.

Articolul se încheie nu numai cu o serioasă avertizare asupra pericolului climatic iminent, ci și cu un îndemn hotărât la acțiune, parafrazând declarația autorităților asutraliene din statul Victoria: „The world is in danger, and we need to act immediately to survive”.

Închei cu un pasaj (pe care îl citez în engleză) care descrie concret transformările climatice (care au crescut exponențial în deceniile trecute) ce riscă să se producă în perioada 2020-2030, dacă nu se iau măsuri: „Every decade is consequential in its own way, but the twenty-twenties will be consequential in a more or less permanent way. Global CO2 emissions are now so high – in 2019, they hit a new record of forty-three billion metric tons – that ten more years of the same will be nothing short of cataclysmic. Unless emissions are reduced, and radically, a rise of two degrees Celsius (3.6 degrees Fahrenheit) will be pretty much unavoidable by 2030. This will make the demise of the world’s coral reefs, the inundation of most low-lying island nations, incessant heat waves and fires and misery for millions – perhaps billions – of people equally unavoidable”. Elizabeth Kolbert scrie la „The New Yorker” din 1999 și în 2015 a câștigat Premiul Pulitzer pentru nonfiction cu volumul „The Sixth Extinction: An Unnatural History”.

*

Semnalez, de asemenea, un amplu reportaj (întins pe mai bine de 10 pagini, pp. 32-45) – extrem de documentat și de interesant – despre lupta pentru supremație mondială care se duce actualmente între America și China. Articolul e semnat de Evan Osnos (care cunoaște bine Beijing-ul și China, are și noțiuni de limba mandarină) și e publicat la rubrica „A reporter at large”, cu titlul „Fight fight, talk talk. The future of America’s contest with China”. Scris înainte de teribila epidemie chineză cu Coronavirus, amplul reportaj de investigație surprinde creșterea economică spactaculoasă a Chinei (din a doua jumătate a secolului trecut și până în prezent), deopotrivă cu creșterea impulsurilor dominatoare și expansive ale Chinei în Asia. Articolul – echilibrat ca ton, profesionist și bine documentat – citează diverse mărturii și face să se audă diverse voci: oameni politici (americani și chinezi), oameni de știință, studenți chinezi în S.U.A. etc.

Evan Osnos vorbește pe larg și despre politica anti-China a președinției Trump – primul președinte american care nu continuă strategia de tip „engagement” în raport cu statul chinez, practicată înaintea lui de opt președinți americani, de la Richard Nixon la Barack Obama – Trump, dimpotrivă, merge pe ideea de „uncoupling”, de retragere a companiilor americane din China și de reducere a fluxului de studenți și de tehnologie provenită din China. Concluzia lui Evan Osnos în privința viitorului relației dintre S.U.A. și China respinge maniheismul („noi sau ei”), propunând ca cei doi actanți să accepte co-existența pe piața economică mondială, dar cerând Americii să continue competiția în privința impunerii valorilor sale morale, democratice în fața dictaturii chineze de tip comunist, cunoscută pentru flagrantele încălcări ale drepturilor omului și abuzurile față de intelectuali: „The ascendant view in Washington holds that the competition is us-or-them; in fact, the reality of this century will be us-and-them. It is naïve to imagine wrestling China back to the past. The project, now, is to contest its moral vision of the future”. Evan Osnos este contributor la „The New Yorker” pe teme de politică și afaceri externe și în 2014 a obținut The National Book Award (nonfiction) pentru cartea lui despre China, „Age of Ambition”. (Adina Dinițoiu)

Numărul din 20 ianuarie 2020

„What kill us is that they think we’re little nobodies” (Mama lui Brittany Smith)

În numărul din 20 ianuarie 2020, „The New Yorker” găzduiește două articole ample care atrag atenția. Primul dintre ele este o investigație jurnalistică, „A Violent Defense” de Elizabeth Flock, având în centru cazul unei femei în vârstă de 32 de ani, Brittany Smith, din orașul Stevenson, Alabama, acuzată de crimă.

Iată faptele: în ianuarie 2018, Brittany îl ia cu mașina pe Todd, care îi telefonase că a fost dat afară din casă și nu mai are unde să locuiască. Brittany este de acord să-l găzduiască o noapte. Acea noapte, însă, a fost una de coșmar. Todd o violează pe cea care-l găzduiește, apoi o ia ostatică. Brittany reușește să-i telefoneze mamei sale, care-l trimite pe fratele acesteia, Chris McCallie, să vadă despre ce este vorba. Odată ajuns acolo, fratele lui Brittany încearcă să-l dea afară pe Todd, însă Todd reușește să-l imobilizeze pe Chris. Pentru a-și salva fratele, Brittany îl împușcă mortal pe Todd.

Într-o primă fază, Chris a spus polițiștilor că el ar fi tras, știind că femeile, în Jackson County, din care făcea parte orășelul Stevenson, au șanse mai mari să fie condamnate la închisoare chiar dacă au fost în deplină autopărare. În plus, exista posibilitatea ca examenele medicale prin care Brittany ar fi dovedit că a fost violată să fie amânate, iar dovezile fizice să nu mai fie concludente. În cele din urmă, Brittany recunoaște că ea a fost cea care l-a ucis pe Todd, iar în mai puțin de 48 de ore este arestată pentru crimă.

În ciuda dovezilor, Brittany este ținută în închisoare, de unde este transferată într-un spital psihiatric. Mama lui Brittany nu reușește să strângă într-un timp scurt suma necesară plătirii cauțiunii, astfel că, timp de aproape un an, Brittany cunoaște ororile din pușcărie și din spitalul de psihiatrie. Suferă de atacuri severe de anxietate și de depresie, dar i se refuză accesul la medicamente.

Antecedentele lui Brittany Smith nu o favorizează. Dependentă de droguri, în special de amfetamine, până în 2013, lui Brittany i se retrage temporar custodia celor doi copii pe care îi creștea singură. În 2018, însă, ea nu mai consuma droguri de aproximativ cinci ani și își găsise un loc de muncă cu un salariu decent care i-ar fi permis să recâștige custodia copiilor.

În Stevenson – ne avertizează Elizabeth Flock, autoarea articolului –, violența domestică este la ordinea zilei, iar forțele de ordine nu reacționează des la astfel de cazuri, iar dacă o fac, femeile sunt cele învinuite pentru declanșarea violențelor. Dovezile de abuz sunt contracarate în sala de judecată cu argumente prin care victima devine acuzat: nu a încheiat relația cu atacatorul, deși știa că acesta este violent; nu a anunțat poliția la timp; sau: a lăsat prea ușor atacatorul în casă (cazul lui Brittany). Toate aceste argumente, însă, ignoră total contextele în care s-au produs crimele. În plus, multe elemente ale unui caz sunt trecute sub tăcere. În cazul lui Brittany, atunci când televiziunile au prezentat cazul ei, niciuna nu a spus nimic despre viol. La fel, nu s-a spus că Todd a avut multe cazuri de violență la activ. A fost arestat de 80 de ori, iar în 12 cazuri au existat acuzații de abuz, dintre care șapte au fost anulate.

Finalul articolului contrastează în mod evident – pentru noi, cititorii din România (și Europa de Est) – cu așteptările pe care ni le-au creat filmele americane mai mult sau mai puțin de masă: în prezent, Brittany, eliberată pe cauțiune, își așteaptă sentința, care poate fi între 20 de ani și închisoare pe viață. Este amenințată încontinuu de membrii familiei lui Todd, iar fratele ei nu își găsește de lucru pentru că poza lui a apărut în ziare. Mai are o șansă, foarte mică: să fie declarată nevinovată, în condițiile în care este vorba de autoapărare.

*

Cel de-al doilea articol din „The New Yorker” se numește „Sword and Shield” și este semnat de David Rhode. „Sword and Shield” („Sabie și scut”) este un portret necruțător al lui William Barr, „sabia și scutul” lui Donald Trump, în calitate de  United States Attorney General (Procuror General al S.U.A.). Un personaj foarte hotărât în lupta sa împotriva secularismului și a „relativității morale”, William Barr, în vârstă de 69 de ani, nu se bucură, în mod evident, de simpatia celor de la „The New Yorker”, progresiști și atașați curentului democrat.

William Barr este cunoscut mai ales pentru opinia lui că totul trebuie să fie controlat de puterea executivă, iar președintele trebuie să aibă mână liberă pentru a lua orice hotărâre ar crede de cuviință că este în interesul țării pe care o conduce, mai ales în cazul unor amenințări externe. Orice constrângere a puterii prezidențiale, cred atât Barr, cât și Trump, duce la slăbirea Americii. În acest caz, Congresul, în viziunea celor doi, este o amenințare pentru președinte și pentru cei din stuff-ul acestuia. Pe scurt, președintele trebuie să dețină puterea absolută, mai ales în cazuri de securitate națională.

Ca o completare la cele de mai sus, Barr a susținut, la un simpozion din 1995, că principala cauză a creșterii infracționalității nu este sărăcia, ci imoralitatea. Banii investiți în diverse programe sociale sunt, prin urmare –declară el – bani pierduți. (Raul Popescu)

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.