„Rezervația” de George Cornilă (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Rezervaţia de George Cornilă, publicat de curând în colecția „Ego Proză”.

O a doua Grădină a Edenului descoperită pe Pământ doar pentru ca aceasta să se prăbușească în mundan, copilăria de-a lungul anilor ’90 într-un orășel din sudul Moldovei și o insulă pustie, unde tot ce poate fi găsit este propriul sine, toate legate printr-un fir diafan. „Rezervația” abordează teme precum desacralizarea, decăderea, formele singurătății, reciclarea ideilor și scindarea eului.

„Paradisul biblic supraviețuiește ca o relicvă într-o lume subterană. Rezultatul? Adam e asaltat de reporteri, Edenul e transformat într-un fel de parc. Mai avem resurse pentru a sesiza miracolul? Mai e loc în lumea noastră pentru sacru? Cartea lui George Cornilă provoacă, printr-un amestec bine dozat de fantasy și realism, tot felul de dileme și întrebări grave. Prozele din acest volum au tot ce le trebuie pentru a prilejui o lectură captivantă: suspans, contra-punct, povești de dragoste, un imaginar cuprinzător, o deviere subtilă a intrigilor spre parabolă, dar mai ales un apetit de povestitor contaminant.” (Bogdan Crețu)

„Proza lui George Cornilă e o infirmare eclatantă a acelui clișeu care spune că proza română de după 2000 e musai autobiografistă și minimalistă. Dimpotrivă, în proza lui Cornilă nu transpare nimic fățiș autobiografic; iar mizele lui țin de temele maximaliste ale ficțiunii. Povestea de dragoste din prima proză, de pildă, pune în intertext nimic mai puțin decât Apocalipsa și Divina Comedie; iar proza care închide volumul trimite simultan înspre Poe și Tournier. E o enormă încredere în literatură în scrisul lui George Cornilă, în frumusețea ei – și în posibilitatea ei de a ne salva. Câtă vreme mai există scriitori tineri care cred astfel în literatură, viitorul ei e asigurat.” (Radu Vancu)

*

George Cornilă

Rezervația (fragment)

Ultima oară am fost acolo când eram copil, m‑au dus părinţii, să vedem cu toţii minunea, să ne închinăm şi să ridicăm ochii, cutremuraţi, spre cer, cu credinţa întremată. Pentru mine însă, vizita a avut tocmai efectul contrar, căci locul mi s‑a părut doar un colţ de pădure cum ştiam atâtea, iar vietăţile dintr‑însul, la fel ca toate celelalte, înrobite de greutăţile traiului pământesc. Mai mult, nu înţelegeam cum de nu se despicau cerurile şi nu cădeau trăsnete asupra celor care nesocoteau ultimele rămăşiţe de sacru din mizerabila noastră lume.

Adam, oacheş, cu nasul cârn şi cu un cucui în frunte, costeliv şi deprimat, se căznea să nu‑şi închidă ochii îndureraţi de atâtea bliţuri, iar Eva, deşi încă frumoasă la chip, părea tristă şi obosită, ca o nevastă sătulă de toate, era plinuţă şi sânii care ne alăptaseră străbunii i se lăsaseră şi dădeau să iasă de sub acoperământul de frunze. Nici Şarpele nu era mai volnic. Îmi închipuisem un piton uriaş, ca în ilustraţiile la „Cartea junglei”, când colo era un şarpe-de‑alun prăpădit, în plină lepădare a pielii, pe jumătate alb şi bălos.

Ţin minte că m‑a uluit faptul că Adam şi Eva nu aveau burice şi‑mi mai amintesc că unchiul meu Titus, vajnic connaisseur în ale bahicelor, frecându‑şi bărbia, a proclamat că frunzele de viţă‑de‑vie cu care femeia îşi ascundea ruşinea erau, neîndoielnic, de ceasla. Poate cel mai mult m‑au fascinat luptele de inorogi, cât am văzut din acestea, până mama a decis că un copil nu trebuia să fie martor la un aşa spectacol grotesc. Tata a argumentat că nu era cu nimic mai rău decât o coridă, însă n‑a avut câştig de cauză.

Asemenea lupte, între fiare fabuloase, erau posibile doar pentru că animalele antediluviene – numite aşa ca urmare a legendei care spunea că fiarele fabuloase din vechile bestiare nu mai existau astăzi pentru că nu reuşiseră să se urce pe Arca lui Noe – nu figurau încă nicăieri, nu primiseră o denumire ştiinţifică şi nu erau protejate de niciun statut. Nu era stipulat niciunde că un om nu putea organiza lupte între inorogi, aşa cum nu scria nicăieri nici despre zmei, balauri, manticore sau grifoni că acestea nu puteau fi vânate sau că omul nu putea să le facă orice‑i trecea prin cap.

Oamenii au profitat, au început să crească astfel de fiare şi au înregistrat profituri uriaşe, căci, în cele din urmă, legea şi implicita teamă de pedeapsă sunt cele care ne fac să fim umani. Între timp, aceste înfruntări sângeroase au fost interzise, spre nemulţumirea celor interesaţi de câştig şi a neaşteptat de numeroşilor aficionados de licornomahie, care au argumentat vehement că Spania, Portugalia şi Mexic încă permiteau luptele cu tauri.

Sunt ferm convins acum că în cele din urmă s‑a luat decizia corectă, însă ce am apucat să văd atunci mi‑a rămas pentru totdeauna în minte ca un fapt de o maiestuozitate lugubră. Inorogii sunt animale teritoriale, iar armăsarii se luptă până la moarte, străpungându‑şi, instinctiv, piepturile cu lungul lor corn spiralat. A fost primul meu contact cu violenţa, cu brutalitatea lumii naturale, prima dată când am văzut sânge curgând, nu îmbujorând timid o zgaibă la genunchi, ci ţâşnind în şuvoaie din carnea vie, asta până când mama a decis că un viitor bărbat trebuia să fie străin de astfel de lucruri.

*

George Cornilă (n. 1986) este prozator, publicist și traducător. Absolvent de Politologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și de Publicitate la Universitatea din București, a ocupat poziții de copywriter, jurnalist, secretar general de redacție și redactor-șef. A publicat romanele „Cu dinții strânși” (2007), „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse” (2013, 2014, 2021), „Regele lupilor” (trilogie, 2014-2016), „Expurgo” (2018, 2019) și „Diluvium” (2019), colecțiile de proză scurtă „Arlequine” (2018) și „Entropic” (2020), precum și volumul de povești pentru copii „Toxi Foxy” (2018). Este prezent cu texte în peste zece antologii apărute în România și Marea Britanie. A colaborat cu publicații culturale precum „Luceafărul de dimineață”, „Convorbiri literare”, „Viața Românească”, „Plumb”, „Familia”, „Observator cultural”, „Salonul literar”, „Revista de suspans”, „Fantastica”, „Vulturul”, „Gazeta SF”, „Galaxia 42”, „Accente”, „Doc.Eu” și „Aphelion” (SUA). A primit Premiul Miorița (2008), Premiul Vrancea Literară (2013, 2016), Marele Premiu „Ion Hobana” (2019) și Premiul COLIN (2021) și a fost nominalizat la Premiul AntareSFest (2018, 2020, 2021) și Premiul RomCon (2019, 2021) și propus pentru Chrysalis Award (Eurocon) (2019) și Rosetta Awards (2021).