In memoriam Nr. 198

„Litera din scrisoarea misterioasă” de Alex. Leo Șerban (fragment)

Reach content for Google search „alex. leo serban”, „alex leo serban”



Pe 8 aprilie s-au împlinit zece ani de la dispariția prematură (la doar 51 de ani) a criticului de film Alex. Leo Șerban (sau a.l.ș.). Poet, prozator şi eseist, traducător, critic de film şi artist vizual, Alex. Leo Şerban a fost un adevărat dandy, care – asemenea celebrelor personaje-dandy din secolul al XIX-lea, Des Esseintes (din romanul „À rebours”/ „În răspăr” de Huysmans) şi Dorian Gray (personajul lui Oscar Wilde, el însuşi un dandy fin de siècle) – şi-a făcut din viaţă o operă de artă. Publicăm mai jos, în memoria lui, un fragment din romanul postum „Litera din scrisoarea misterioasă” (Polirom, 2011). Mai puteți citi, pe Literomania, și alte texte cu și despre a.l.ș.: aici (o cronică semnată de Adina Diniţoiu la eseul său în franceză pe marginea romanului „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust, publicat postum, în 2013), aici (poeme din volumul „Alte camere, alte glasuri de ieri”, apărut, de asemenea, postum, în 2011) sau aici (un colaj de citate din „dieteticile” sale, „Dietetica lui Robinson”, Editura Curtea Veche, 2006, respectiv „mica dietetică”, Editura Art, 2011, apărută postum). (Literomania)

 

15. Prin nelisabonianul Baires (1)

 

Domnul Franz nu avea idee ce i se pregătea.

A plecat de la Palacio Alvear, plin de voie bună, și a pornit în ritm alert în jos, pe Avenida Alvear. Vremea era plăcută. Luna decembrie nu adusese încă umiditate și căldură, ci un fel de falsă primăvară care părea să se fi prelungit mult după noiembrie. Până și arborii jacaranda nu-și pierduseră toate florile, care se cramponau încă de ramuri ca o zăpadă liliachie.

Recoleta era calmă și tăcută. Pe vremea aceea, încă nu apăruse moda „angajaților să plimbe câinii”, aşa încât puteau fi văzute cameriste cu bonete scrobite care plimbau o mare diversitate de câini de rase din toată lumea. De-a lungul Avenidei Alvear, palatele aveau o înfățişare luminoasă și plicticoasă – îți lăsau impresia că pe fațadele lor atârnau placarde cu inscriptia „NU-I DE VÂNZARE” ; îți imaginai interioarele cu camere vaste, ornate uniform cu stucaturi inutile de ghips, cristal și poleială aurită, între care conversația moțăia. În Argentina, bogătașii nu descoperiseră încă minimalismul, continuau să creadă că o aglomerare de bibelouri și de nimicuri care te sufocau reprezintă rangul social.

Din fericire, interioarele asfixiante se deschideau spre o lumină care făcea ca viața în Buenos Aires să pară a fi fost făurită în ceruri. Domnul Franz, care călătorise enorm (prin bunăvoința Interpolului) – şi n-am greşi dacă l-am numi un cetățean al lumii –, se considera un om fericit pentru că alesese să vină în Argentina şi, în special, la Buenos Aires (despre alte locuri știa numai din ce-i spusese Rosa). Obişnuia să glumească pe subiectul acesta asemenea naziştilor germani. Gluma reflecta realitatea, dar avea în ea o anumită opacitate teutonică, în fond, lesne de înțeles. Viața era uşoară aici – şi ieftină. Iar natura era atât de generoasă, încât risca să te copleşească: arbori de cauciuc uriaşi în mijlocul scuarurilor şi al parcurilor (parcuri erau pretutindeni); sălcii plângătoare ce picurau peste oricine se refugia din calea căldurii care, începând din ianuarie, putea fi zăpuşitoare; și acei minunați jacaranda ce semănau cu vizonul unei doamne bogate – un vizon care putea fi purtat și vara – şi care înfloreau primăvara și îşi pierdeau apoi treptat florile – deşi, la începutul toamnei, mai puteai vedea câte un „copac purpuriu”, uneori chiar şi la sfârşit de februarie.

Citește și „Planeta Proust” văzută de Alex. Leo Şerban

Reach content for Google search „Alex. Leo Serban”, „Alex Leo Serban”

Când a ajuns pe „cea mai lată stradă din lume”, domnul Franz s-a oprit: îți trebuia un minut s-o traversezi. De cealaltă parte începea Paseo Arroyo, cu imobilul Banchik care ocupa – cu semicercul său impozant – întreaga porțiune de stradă dintre două intersecții.

În acest timp, Borges și Pessoa, ghidați de bastonul magic al lui Borges, au parcurs în tihnă ultimele străduțe din San Telmo și, după ce au traversat Avenida Belgrano, au intrat în Monserrat. „Aici am locuit eu”, a spus Borges, indicând cu bastonul o clădire (sau o stradă) nedefinită. Pessoa găsise că San Telmo semăna foarte bine cu Lisabona: aceleaşi străzi pavate cu piatră, aceleași case doar de două etaje, părăginite, și acelaşi soare care batea la fel; doar că aici toate străzile erau rectilinii, cu colțurile tăiate în unghi drept, ajungând la un grad de paralelism și perpendicularitate cu neputință de atins în Lisabona.

Poetul portughez îi era recunoscător lui de Campos că-l adusese aici. Știa că totul se datotorează doar unui capriciu al inventivului heteronim, dar, cel puțin, nu trebuia să dea socoteală – dacă ar fi fost cazul – pentru prezența unui eletant în plin centrul Lisabonei. Buenos Aires părea relaxat; oamenii erau grăbiți, dar nu lăsau nicicum impresia că ar fi fost într-adevăr așteptați altundeva, cel puțin nu în acel moment. Fetele arătau grave și băieții frumoși, iar generațiile mature vădeau o îmbinare a ambelor trăsături, încât puteai vedea și femei frumoase, şi bărbați cu chipurile grave. Vorbeau foarte tare, ceea ce era iritant pentru un portughez tăcut şi reticent. Exista însă o preocupare pentru o îmbrăcăminte stranie, care l-a surprins pe Pessoa, obişnuit cu gentlemenii în costum din Baxia şi cu vestimentația de tip rural a celorlalți. Aici, oamenii se debarasaseră de veşmintele superflue și circulau cam despuiați, purtând pe ei doar articolele esențiale. Pălăriile aproape că dispăruseră cu desăvârşire, femeile nu mai purtau mănuşi – până şi vestele, ba chiar și sacourile erau foarte rare. Degajau o voluptate a simțurilor care îl şoca şi, în acelaşi timp, îl seducea pe Pessoa. (Poate că acum e momentul să spunem că poetul portughez nu ştia că deplasarea sa în spațiu era, implicit, şi o deplasare în timp. Dacă Borges se întorsese la o perioadă de viață pe care o cunoscuse bine, pentru că o trăise, Pessoa fusese catapultat într-un moment din viitor, vreo treizeci de ani după moartea sa, ceea ce explică reacțiile lor diferite – plus, desigur, faptul că Borges era orb…) Dar Pessoa punea totul pe seama obiceiurilor deosebite şi a climatului exotic de aici.

Nici maşinile nu semănau cu cele din Lisabona. Rulau mai repede, iar claxoanele reprezentau regula, şi nu excepția – la un moment dat a fost cât pe-aci să fie călcați de un sofer cu o mutră furioasă, care nu acordase atenție bastonului lui Borges. Pessoa s-a oprit în mijlocul traficului, înspăimântat; Borges, însă, și-a continuat drumul, nepăsător la vacarmul și agitația care se creaseră.

Cei doi se găseau acum undeva între Strada Perón şi Avenida Corrientes. Mergeau repede, atrași de magnetul din capătul bastonului lui Borges.

În ce-l priveşte pe domnul Franz, el nu se grăbea. A traversat încet „cea mai lată stradă din lume”, şi de acolo nu mai avea decât două minute până la casa lui.

Când a trecut pe lângă prăvălia de antichități de pe stânga, a observat un scrin care i-a atras atenția. Din cât şi-a putut da seama, era confecționat din abanos, avea mânere de argint și pe părti era încrustat cu ceva ce părea a fi jad – asta era tot ce putea să vadă de afară, din stradă.

A deschis uşa, anunțat de clinchetul strident al clopoțelului. Persoana care ședea îndărătul unei mese, imitație de stil Louis Seize, era un bărbat foarte gras, la vreo cincizeci de ani. Capul său enorm era singurul lucru viu din întregul corp, întrucât clipea regulat, ca un Buddha de circ, lăsând să cadă două pleoape grele peste doi ochi cenuşii. Când 1-a văzut pe domnul Franz, a ridicat pleoapele, într-un antract al partidei de moțăială, și, privindu-l cu ochii lui morți, a rostit: „¿Señor?”. Vocea lui avea timbrul cel mai jos pe care-l poate avea cineva.

Domnul Franz i s-a adresat creaturii într-o spaniolă stâlcită, ale cărei greşeli întotdeauna le exagera (deoarece constatase că, pozând în străin – ceea ce de fapt era – când târguia ceva, se bucura de unele avantaje), şi -a informat că-l interesa scrinul acela de abanos. Era într-adevăr abanos? Creatura nu s-a urnit din loc. Oricum ar fi fost cu neputință, pentru că îşi stabilise singur regula că, atât timp cât clientul nu cumpăra ceva, nu era necesar să treacă prin calvarul infinit de a se ridica de la masă. „Într-adevăr, e o piesă frumoasă”, a răsunat trombonul vocii lui. Se părea că, pentru el, vorbitul constituia o actiune la fel de obositoare ca şi mişcarea.

Domnul Franz s-a apropiat de obiectul dorit. Într-adevăr, era frumos, dar se temea să nu fie un fals. „Chinezesc?”, a întrebat. ,, Foarte chinezesc”, a sunat răspunsul cu rezonanțe de orgă.

Și atunci s-a petrecut lucrul cel mai straniu: creatura s-a ridicat de pe scaunul său,  a înconjurat în semicerc masa imitație Louis Seize, ca o turturea care face în zbor un ocol în formă de U, și s-a apropiat de domnul Franz, în ceea ce părea a fi călătoria nesfârşită a aceleiaăi turturele de-a curmezişul ,,celei mai late străzi din lume”.

Când creatura a ajuns, în sfârşit, în locul unde se găsea domnul Franz, acesta din urmă a fost izbit de mirosul grețos al unui amestec de parfum greu cu o sudoare și mai grea, miasmă care l-a fãcut să leşine pe loc. A încercat să se agațe de unul din mânerele de argint ale scrinului, dar, spre disperarea lui conştientă încă, a căzut cu toată greutatea în brațele duhnitorului Buddha.

Şi-a pierdut cunoştința.

Când s-a deşteptat, Buddha îi dădea îngrijiri. Cu ochii acum deschişi, a privit în sus şi a văzut acel cap enorm – ca un monument de ceară –  pe care-l privea de sub guşa triplă a individului; picături groase de salivă, scurse din gură, stăteau agățate de guşa mijlocie, de parcă o lumânare gigantică s-ar fi stins, lăsând să picure lacrimi de ceară.

Oare visa?

Era oare leşinat încă și imaginile acelea erau produsul pervers al subconştientului său?

Nu avea nicio posibilitate să se lămurească dacă era ceva real sau nu. Îşi amintea că intrase în prăvălia de antichități, că vorbise cu creatura aceea grotescă, dar nu-şi putea aduce aminte momentul exact când a leşinat. Poate că creatura nici nu se mişcase de la masa ei (deşi simțea încă în nări duhoarea ei dulce-amăruie); dar, dacă ar fi fost aşa, cum ajunsese el în poala ei, în această oribilă intimitate cu picăturile de ceară, în această patetică Pietà ?

Răspunsul se găseşte în….

1. Denumire prescurtată a orașului Buenos Aires, ´Baires

Foto: Vasile Mureșan Murivale

Fragment din romanul „Litera din scrisoarea misterioasă” de Alex. Leo Șerban, cu „O încercare de portret” de Horia-Roman Patapievici, Editura Polirom, 2011

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.