Cartea săptămânii

Romanul dublu, al anilor ’80 şi ’90

Deschid această rubrică – în prima săptămână de pe Literomania – cu un roman de calibru, mai puţin comentat în momentul apariţiei lui, în 2015: e vorba de romanul Omul de la fereastră de Alexandru Vlad, publicat la Editura Charmides. Alexandru Vlad – scriitor optzecist de prim rang – s-a stins brusc pe 15 martie 2015, aşa încât romanul i-a apărut postum, şi a intrat cumva într-un con de umbră, dat fiindcă astăzi trăim într-o puternică epocă a prezenţei şi a „prezentismului” (obsesie a prezentului, cu un termen propus de istoricul francez François Hartog). Ei bine, Omul de la fereastră – subintitulat „roman cu anexe” – este o carte puternică, de readus în prim-plan, care propune, prin intermediul unei drame de familie – o soră şi un frate măcinaţi de conştiinţa unei iubiri incestuoase, un tată informator al Securităţii, care se sinucide, un iubit (artist plastic cu charismă) duplicitar al fetei, pe care-l toarnă la Securitate tatăl – o „revizitare” a comunismului şi a primilor ani din postcomunism.

Autor, în 2011, al unui roman rural copleşitor, Ploile amare – aflat, cu siguranţă, pe „lista scurtă” a celor mai bune romane din postcomunism –, revenit în 2012 cu volumul de proză scurtă Măsline aproape gratis şi în 2014 cu antologia de proză scurtă (realizată de scriitor) Cenuşă în buzunare, Alexandru Vlad a lăsat, aşadar, postum, în 2015, încă două cărţi: Omul de la fereastră (apărut, ca şi cele de mai sus, la Editura Charmides) şi un inedit volum de versuri bilingv (român-englez) Poemele/The Poems (Editura Şcoala Ardeleană; cuvânt înainte de Ion Mureşan, traducere şi prefaţă de Virgil Stanciu, postfaţă de Al. Cistelecan şi desene de Alexandru Pasat).

Revenind la Omul de la fereastră, e vorba de un roman dens, un roman în straturi – scris în ani de zile, o parte în anii ’80, cealaltă parte în postcomunism –, un roman citadin şi introspectiv (în vreme ce Ploile amare era un roman rural, descriptiv), într-o anumită măsură camilpetrescian (roman al „dosarelor de existenţe”, al „anexelor”), cosmopolit şi – pe deasupra – pigmentat, senzaţionalist, de o iubire frăţească la limita incestului. Omul de la fereastră este – alături, de pildă, de Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui de Cristian Teodorescu – un extraordinar roman al comunismului şi al postcomunismului românesc.

Alexandru Vlad a găsit o soluţie narativă (post)modernistă, experimentală chiar, pentru a unifica secvenţe romaneşti scrise în perioade de timp diferite. Prin cele patru părţi cu „anexe”, scriitorul obţine o scriitură în straturi, care dublează planul social, realist, necruţător (comunismul agonic şi postcomunismul haotic al anilor ’90), de un plan psihologic, (psih)analitic şi fantasmatic (relaţia cvasierotică dintre cei doi fraţi, Adam, naratorul, şi Monika, conştiinţa lor incestuoasă, permanenta cenzură etică, dar şi ipoteza unei condiţionări sociale, „devianţa” lor văzută ca reflexie a unui „popor bolnav”, proaspăt ieşit din comunism). Peste aceste două niveluri ale textului, există şi un al treilea, autoreferenţial: naratorul, Adam (care se autoprezintă la începutul cărţii, şi care e alintat de sora lui, Monika, dar şi de una dintre iubite Adamek), este scriitor, pe parcursul cărţii apar referiri la actul scrisului – ce culminează în secvenţa bursei de cercetător postdecembriste în Germania, un pretext pentru a da de urmele surorii sale, de care nu mai ştie nimic.

Prima parte e datată 1985, urmând ca celelalte trei să se petreacă în primii ani postdecembrişti, de la Cluj la Bucureşti – odată cu tribulaţiile protagonistului în căutarea Monikăi (ca jurnalist şi apoi cronicar plastic) –, surprinzînd fervoarea Pieţei Universităţii şi teroarea mineriadelor, în acel capitalism incipient şi „dezolant”, „făcut tot de vechii comunişti după ce s-au lepădat”. Protagonistul ajunge apoi în Germania – imagine a Occidentului aseptic şi excesiv de civilizat, mult-visat în comunism, dar de care se simte acum străin –, în oraşul traversat de Rin, unde o găseşte, într-un final, pe sora lui Monika, fugită din ţară cu mai vîrstnicul (Mircea) Rainer, sculptorul clujean genial şi egolatru care se va rata (şi se va sinucide) în Germania.

Laitmotivul omului de la fereastră (o imagine ce apare în proza scurtă a autorului, în anii ’80) dă şi titlul romanului şi surprinde plastic singurătatea contemplativă, dar şi introspectivă a lui Adam (prenumele însuşi devine simbolic). Adam va trece de la camera îngustă de garsonieră confort II, din anii ’80 (în comunism) la mansarda spaţioasă şi luminoasă din oraşul german, la începutul anilor ’90. Decorul şi perspectiva se schimbă, aşadar, punînd în balanţă, într-un mod insolit, realitatea socio-politică românească din comunismul anilor ’80 cu aceea europeană (germană) din democraţia occidentală în anii ’90. Altfel spus: Occidentul anilor ’90 văzut de un estic proaspăt ieşit din comunism (şi puternic marcat de acesta din urmă). Cele două realităţi sunt percepute cu un fel de distanţă de scriitor – ilustrată de chiar această imagine a ferestrei, element de separaţie, dar – prin transparenţă – şi de comunicare a mediilor.

Romanul lui Alexandru Vlad este şi o stranie poveste de iubire, fraternă, dar şi mai mult decât atât, la limita incestului: un întreg context familial (rolul tatălui, separarea celor doi fraţi în copilărie, Monika fiind crescută la oraş, în familia mătuşii şi a unchiului neamţ), dar şi socio-politic e invocat pentru explicarea atracţiei dintre Monika şi Adam. Intervine în această relaţie şi Rainer, tipul geniului ratat, care îi salvează cumva de la incest pe cei doi fraţi, canalizînd pasiunea Monikăi, pe de o parte, şi furia şi gelozia lui Adam, pe de alta. Drama celor doi fraţi e dublată şi de povestea tatălui lor, despre care Adam află, după ’90, că a fost turnătorul lui Rainer la Securitate. Dar lucrurile nu se opresc aici. Rainer însuşi se dovedeşte a fi fost un „rebel” destul de pervers, fiindcă, descoperind că era turnat de colegul şi prietenul său, îl forţează pe acesta din urmă să trimită Securităţii note informative pe care i le dictează el însuşi (se joacă cu focul pe socoteala tatălui Monikăi şi al lui Adam, care va sfîrşi prin a se sinucide – un joc de-a victima devenită călău). Monika află de la Adam retrospectiv, cu stupoare, toate aceste lucruri, mult timp după ce îl părăsise pe Rainer (mort şi el între timp) şi se căsătorise cu un medic german. Monika – bătută la mineriade în căminele studenţeşti (lovituri în urma cărora nu mai poate avea copii), emigrată odată cu Rainer în Germania – se confesează, la rândul ei, în faţa lui Adam, în întîlnirile lor de seară din oraşul german, în barul de cartier şi pe malul Rinului.

Conflictul tată-fiu (Adam e însetat de „puritate”, de libertate, de idealism tineresc, atitudine contrară celei a tatălui, omul integrat în sistem) ilustrează cumva şi drama tinerilor scriitori optzecişti în epocă, „toleraţi” în comunism şi rămaşi neîmpliniţi în postcomunism: „Timpul se scurge de-acum altfel. Înainte la ce ne folosea timpul? La aşteptare. Ne consideram încă tineri, tineri pentru că fusesem veşnic refuzaţi. Refuzaţi pînă în ’89 (toleraţi, dar nu este acesta un gen de refuz?), refuzaţi după aceea pentru că – nu-i aşa? – se crease deja drum pentru o generaţie mai tânără, mai nevinovată. Pentru că nu ne-am împlinit viaţa n-am avut cum deveni maturi. Nu mai eram nici atunci foarte tineri, dar viitorul ne era amânat, viitorul acela pe care, odată venit, l-am fi recunoscut fără îndoială, viitorul care urma să vină după comunism, după acel etern provizorat”. Anii ’90, punctul de cotitură al trecerii de la comunism la democraţia capitalistă a reprezentat – pentru scriitorii optzecişti – un moment dificil în cariera lor literară, tot aşa cum a fost unul marcant pentru conflictele mentalitare (revoltaţi vs acomodanţi) ce se vor prelungi şi în postcomunism.

Citiţi cartea lui Alexandru Vlad – un roman complex şi sofisticat, un roman-laborator de creaţie, un fin roman psihologic şi un roman-cheie al anilor în care se face trecerea de la comunism la democraţia capitalistă.

Alexandru Vlad, Omul de la fereastră (roman cu anexe), Editura Charmides, Bistriţa, 2015, 262p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu