Zbigniew Herbert, poetul stoic

În sfârșit, îl putem citi pe Zbigniew Herbert, unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului al XX-lea, într-o antologie („Labirint cu pereții sparți”) atent alcătuită și foarte bine tradusă de Constantin Geambașu, antologie apărută la Editura Tracus Arte, în 2018, la 20 de ani de la moartea poetului polonez.

Născut în 1924, Zbigniew Herbert nu a fost ocolit de cele două rele care au zguduit Europa de Est a secolului trecut: fascismul și comunismul. A debutat în 1956, în perioada dezghețului stalinist, cu volumul „Struna światła” („Coarda de lumină”), urmat în 1957 de volumul „Hermes, pies i gwiazda” („Hermes, câinele și steaua”), volume care definesc prima etapă a creației sale, dominată de parabola cu iz mitologic, în care sensurile poveștilor antice despre zei și zeițe beneficiază de o privire inedită, încărcată atât de durerea produsă de războiul care se sfârșise în 1945, cât și de revolta resimțită în fața comunismului tiranic, noul stăpân al Europei de Est. Deloc surprinzător, prin urmare, că, în cea de-a doua etapă, poetul devine un opozant fățiș al puterii comuniste, semnând în 1975 Memorandumul 59, prin care este atacat proiectul de schimbare a Constituţiei Republicii Populare Polone (proiect prin care erau afirmate – fără drept de replică – statutul de unic conducător al Partidului Muncitoresc Unit Polonez şi alianţa necondiţionată cu URSS). În urma gestului său, este nevoit să-și caute refugiul în țări ca Austria, Germania Federală şi Italia. Se întoarce în Polonia la începutul anilor ’80, când apare în scenă cunoscuta mișcare sindicală Solidaritatea, condusă inițial de Lech Wałęsa, la care contribuie, prin publicarea de articole în revista „Zapis”, și Zbigniew Herbert. În 1986, Herbert pleacă în Franța, de unde se întoarce în 1992.

Antologia „Labirint cu pereții sparți”, apărută la Tracus Arte, conține poeme din volumele „Coarda de lumină” (1956), „Hermes, câinele și steaua” (1957), „Studiul obiectului” (1961), „Inscripție” (1969), „Domnul Cogito” (1974), „Elegie la despărțire” (1990) și „Epilogul furtunii” (1998). Ni se propune, așadar, o antologie complexă, variată, din care putem desprinde principalele teme și caracteristici ale poeziei lui Zbigniew Herbert.

Încă de la primele poeme, impresionează armonia sintaxei, o armonie de sorginte clasică, dar și calmul, strunirea stoică a emoțiilor prin care sunt surprinse teme grave, ca moartea sau iubirea. Ludicul nu lipsește, însă este prezent doar pentru a evita tonalitatea prea gravă a poemelor sau patetismul. S-ar putea spune, fără a greși, că poezia lui Herbert tinde spre o detașare emoțională care amintește, într-o oarecare măsură, de eforturile stoicilor antici. Din acest punct de vedere, poemul „Pietricica” (din vol. „Studiul obiectului”, 1961) pare a fi exemplul cel mai bun: „Pietricica este o creație / perfectă //egală cu sine / îngrijindu-se de marginile sale // umplută perfect / cu sensul de piatră // cu un miros ce nu aduce aminte de nimic / nu stârnește fiori nici dorințe // căldura și răceala ei // sunt juste și pline de demnitate // simt o mare mustrare / când o țin în palmă / și corpul ei nobil / este pătruns de o căldură falsă // – Pietricelele nu se lasă îmblânzite / ne vor privi până la sfârșit / cu un ochi liniștit foarte clar”.

Pan Cogito, sau Domnul Cogito, alter-ego-ul lui Zbigniew Herbert, este masca rațională și iscoditoare din spatele căreia poetul caută sensurile vieții și, implicit, ale poeziei. Domnul Cogito este, asemenea lui Mopete (să nu uităm că Mircea Ivănescu a tradus și din poezia lui Zbigniew Herbert), vocea care instigă memoria și rațiunea, creatorul de povești, dar și cel care invocă neliniști ancestrale. În ciuda numelui, în cazul Domnului Cogito, nu rațiunea primează, ci mai degrabă iraționalul – ale cărui coduri par indescifrabile pe vecie –, dar și neliniștile pe care le provoacă acesta. Singura modalitate de a face față situației tensionate este adoptarea unei „etici eroice”, cum bine constată și Constantin Geambașu în postfața volumului apărut în 2018. Această etică este enunțată clar, fără nicio ambiguitate, în poemul „Mesajul Domnului Cogito”, poem care constituie un crez nu numai poetic, ci și existențial: „mergi drept printre cei care stau în genunchi / printre cei întorși cu spatele și doborîți la pământ // te-ai salvat nu ca să trăiești/ ai puțin timp trebuie să lași mărturie // fii curajos când mintea înșală fii curajos // în ultimă instanță doar asta contează // iar Furia ta neputincioasă fie ca marea / de câte ori auzi glasul celor umiliți și bătuți // să nu te părăsească fratele tău Disprețul / pentru spioni călăi și lași – ei câștigă / vin la înmormântarea ta și-aruncă ușurați bulgări de pământ / iar carii îți vor scrie biografia aranjată // și nu ierta într-adevăr nu e în puterea ta / să ierți în numele celor trădați în zori / ferește-te însă de mândria inutilă / privește-ți în oglindă fața de bufon / repetă: am fost chemat – oare nu erau alții mai buni // ferește-te de uscăciunea inimii iubește izvorul dimineții / pasărea cu nume necunoscut stejarul în iarnă // lumina de pe zid splendoarea cerului / ele nu au nevoie de respirația ta caldă / există pentru a-ți spune: nimeni nu o să te mângâie”.

Poemul „Mesajul Domnului Cogito” are și un pandant – „Domnul Cogito povestește despre ispita lui Spinoza”, în care Spinoza, care îl întreabă pe Dumnezeu foarte multe despre firea omului și despre prima cauză, primește de la Demiurg un răspuns simplu, pragmatic, care vizează „Lucrurile Cu Adevărat Mari”: „ – cumpără-ți o casă nouă / fii îngăduitor cu oglinzile venețiene / că măresc spațiul // – fii îngăduitor cu florile din păr / cu cântecul de beție // – ai grijă de venituri / precum Descartes colegul tău // – fii viclean / ca Erasmus // – consacră un tratat / lui Ludovic XIV / și așa n-o să-l citească // – astâmpără-ți / furia rațională // din cauza ei vor cădea tronuri / și se vor înnegri stele // – gândește-te / la o femeie / care să-ți dea un copil // – vezi tu Brauch / vorbim despre Lucruri Mari // – doresc să fiu iubit / de cei neînvățați și impulsivi / ei sunt singurii / care cu adevărat mă înghit”.

Poezia lui Zbigniew Herbert, străbătută de un calm emoțional și de un echilibru stilistic rareori întâlnite la poeții contemporani, pare o oază de liniște, un loc în care învățăm, în cele din urmă, să admirăm tot ceea ce trece neobservat în viața de zi cu zi – copaci, păsări, pietre, raze de lumină reflectate pe ziduri scorojite de vreme. Este o poezie a căutării binelui nu numai colectiv, ci și individual. Constantin Geambașu are dreptate să afirme, în postfața antologiei „Labirint cu pereții sparți”: „Ca și la Miłosz, predominante sunt valorile individuale, și nu cele general-istorice. Herbert este un poet al compătimirii și al înțelegerii suferinței umane individuale, și nu adept al sacrificării individului în numele unor deziderate istorice și ideologice”.

Zbigniew Herbert, „Labirint cu pereții sparți”, traducere din limba polonă, selecție, postfață și tabel cronologic de Constantin Geambașu, Editura Tracus Arte, 2018, 176 p.

Puteți citi aici poemul „Metamorfozele lui Titus Livius” de Zbigniew Herbert, în traducerea lui Mircea Ivănescu