Poezie

Fernando Pessoa – EPITALAM (fragment)

I

Deschideți larg obloanele ferestrelor, să intre ziua
Ca o mare sau ca o zbuciumare!
Și nicio inutilă pată de umbră să nu mai aducă aminte
De gândurile din vremea nopții, și nici să îi spună
Spiritului mereu dispus să compare că mai există și lucruri triste,
Căci astăzi totul este măreț!
E dimineață, în toată strălucirea ei, întreg discul soarelui
A ieșit din abisurile
Unde se ascunsese noaptea trecută, dincolo de muchia
Ce delimitează orizontul încețoșat.
E ora când se trezește logodnica. Iată! Ea începe
Să simtă că a sosit ziua sorocită
Iar ea va trage degrabă în urma ei acea noapte în care două inimi
Diferite vor bate la unison cât de aproape le lasă carnea.
Vedeți cum se bucură, deși pare puțin speriată, neîndrăznind
Să-și deschidă ochii de teamă să nu se teamă de bucuria ei.
E momentul dureros în care așteptarea începe să se deznoade.
Iar în semigândirea ei, ea se teme să știe acest joc.
Oh, mai lăsați-o să aștepte o clipă sau chiar o zi întreagă
Să se pregătească pentru acea plecare
În vederea căreia gândurile ei nu prea știu cum să o pregătească!
Odată cu sosirea adevăratei zile e semiiritată.
Chiar dacă vrea ceea ce chiar poftește, pretinde că vrea să rămână acolo,
Cu visele ei încă încâlcite
În lentele meandre ale somnului care îi îndeamnă leneveala
Să-i împâclească așteptarea precisă a evenimentelor.

II

Deschideți larg ferestrele până la perdeluțele
Puse acolo mai mult să ascundă ochii, nu și lumina!
Priviți spre întinsul câmpiei, cum strălucește minunăția ei
Sub azurul nemărginit al cerului,
Lipsit de nori, iar dogoarea deja se anunță
Asaltând privirile cu nuanțe de amețeală!
În sfârșit, logodnica se trezește. Ah! Simte bătându-i inima
Și însuflețindu-i intens trezirea!
Sânii ei cuprinși de răcoarea unei vagi spaime se întăresc
Și sunt ceva mai reci când ea dă să și-i protejeze,
De alte mâini decât de ale ei urmează să fie atinși
Și de niște buze care le vor suge sfârcurile întărite.
Ah, deja și vede! Mâinile logodnicului făcându-și de lucru
Pe acolo pe unde propriile ei mâini abia se duc sfioase,
Iar gândurile ei tresară încât simte deja o jenă.
Recapitulează prin minte părți din tot corpul ei, pretinde că vrea să doarmă.
Abia într-o doară își lasă ochii să simtă că se deschid.
Fiecare lucru iese la iveală ca într-un fel de
Brumă, ziua este într-adevăr senină
Dar nu și în simțirile ei ațâțate de spaime vagi.
Ca o pată, lumina se fixează pe bordura privirii,
Atunci fecioara crede că detestă lumina ineluctabilă.

III

Deschideți cât mai larg ușile și ferestrele
Să nu rămână nici urmă din noaptea care s-a dus,
Și care, asemeni spumei în urma unei nave pe valuri,
Nu-i supraviețuiește corabiei ce-a născut-o!
Rămâne o vreme culcată-n pat așteptând ca dorința ei
Să devină mai îndrăzneață sau mai bogată
Și să o îndemne să se ridice, risipindu-i temerile,
Să salte din pat de parcă ar fi o zi ca oricare alta.
Urmează să devină soția unui bărbat în patul aceluia
Toate părțile ei prin care este femeie insistă să i-o spună
Și o inundă cu mesaje pe care rușinea nu poate tolera
Să pretindă că ea le visează, decât încețoșate.
Deschide ochii, zărește deasupra patului
Cerul pe care îl reprezintă bolta alcovului ei,
Dar se gândește, constrânsă acum să-și închidă ochii,
La celălalt cer al patului pe care-l va cunoaște în noaptea asta,
În altă casă, în alt așternut, ea însăși întinsă
Într-o poziție despre care abia o bănuiește cum va fi; atunci
Își închide ochii și mai bine să nu mai zărească odaia
Pe care, în curând, urmează să n-o mai vadă.

IV

Lăsați acum imensa lumină să intre peste tot în întreaga casă
Ca un herald care pe fruntea sa ar purta
Ghirlande de trandafiri prin frunzare din cele vii
Cum iubirii îi place din iubire să le împletească!
Între ea și cerul baldachinului ei la sfârșitul acestei zile
Greutatea unui trup bărbătesc patul va curba.
Ah! la asta chiar și numai gândindu-se strânge din picioare
Știind prea bine că o mână atunci le va separa;
Și înspăimântă gândindu-se cum va fi intrarea în ea, la consimțământul
Care va face acel lucru plăcut să înceapă cu asprime și în durere.
O voi, blânde raze ale soarelui, dacă voi sunteți sălașul
Acelor spirite sau al acelor elfi ce se bucură de lumina zilei,
V-aș îndemna să-i surâdeți, fiindcă deja-i e teamă că va sângera,
Și că mărețul drum al iubirii pleacă de la această poartă strâmtă.

V

Așadar mormântul virginității ei sfâșiate urmează
Să fie săpat cu prețul câtorva picături de sânge.
Adunați-vă laolaltă pentru fericitele funeralii
Și împreună să-i țeseți giulgiul cel pestriț,
O, voi griji din carnea bărbatului care nu o dată
S-a dedat unor delectante plăceri secrete
După ce și-a dus el mâna și hotărâtă și ezitantă
Spre locurile de unde purced plăcerile.
Apropiați-vă, așadar, gnomi mărunți, hoardă nestăpânită,
Care deja repezindu-vă și vărsați din cupele voastre pline;
Voi care tinerețea o întineriți, iar carnea o faceți să strălucească
Aducând bucuriile primăverii, iar mai apoi cerul cel de vară;
Prin prezența voastră secretă arborii cresc zvelți
Și verzi, florile se deschid, păsările cântă în libertate,
Atunci când de furia frământării sale cuprins
Cu un asalt înflăcărat taurul își calcă juninca.

VI

Cântați sub fereastra ei, foșnitoare aripi matinale
Al căror cântec este chiar bucuria însăși!
Zumzăiți prin odaia ei împreună cu somnul ce începe să-i fugă,
O, invizibile muște, înconjurați-o și apropiați-vă
De pledul care o învelește, până la degetele
Ei ce se frământă împreunate. Iat-o că întârzie.
Iar în susul picioarelor ei, amorțite de cât stau de strânse,
Alunecă un fel de profeție ce urcă precum o mână interioară.
Vedeți cum încă întârzie! Spuneți-i să nu se teamă de plăceri!
Haide! Ridică-te! Îmbracă-te pentru cel care te va dezbraca. Sus!
Iată ce deplin luminează soarele!
Sus în picioare! Sus! Numai plăcerile te așteaptă!
Bucură-te că ești culeasă, roză încă intactă!

VII

Iată că se ridică. Simțiți cum își pleacă ochii
Urmărind cu privirea lenta desfacere a lenjeriei de noapte,
Pe imaculata amânare a nudității ei,
Cu excepția acelui loc unde bestiala diferență a formelor sale albe
Alcătuiește mai jos un pufos triunghi negru care o rușinează
Astăzi chiar și numai de îl întrezărește, câtă vreme încă
Mângâierea rochiei întârzie să-i îmbrace corpul. Îmbracă-te!
Nu mai ezita, pe țeapăna margine a acestui pat,
Încetează să-ți mai închipui una și alta, să tot faci presupuneri!
Ascultă păsările cele repezi ce-ți cântă la fereastra deschisă!
Sus așadar! Treci să te speli! Ah, e mai mult dezbrăcată,
Căci mâinile care o trădeză nu nimeresc cheutorile
Acelei simbolice rochii albe, și iată cum o descoperă
Servitoarele ei sosite deja s-o împodobească.

VIII

Ia uitați-vă cum dincolo de privirea ei care le ignoră
Ele par că își întresurâd, iar una chiar în locul ei gândește!
Fiindcă ea se află deja în gândirea celorlalte cândva deflorate.
Cu acea curioasă îndemânare care ajunge să împletească niște cosițe,
Și cu minuțenia unor mâini alerte mângâiate de lumină,
Una îi alcătuiește în păr mai multe rânduri de bucle,
Alta îi încheie la spate rochia; iar mâna ei,
Atingând căldura de viață a acelui corp, se grăbește
Să-și înnoade gândul la viitoarea îngreunată mână a logodnicei.
În acel moment cea dintâi, peste voalul fixat care pare o vagă ceață,
Îi împodobește fruntea, propria ei frunte-i ușor înclinată-ntr-o parte,
Cu o ghirlandă care în curând nu va mai avea niciun sens.
Cealaltă, în genunchi, se străduiește să-i aranjeze ciorapii albi
Cât poate ea mai bine pe acele picioare ce par să tremure, iar ochii
Ei zăresc pielea acolo unde ciorapii nu mai ajung, drum ce urcă
Spre favoarea aflată în centrul zbaterii din toată această zi.

IX

Iat-o de acum înainte complet îmbrăcată, iar chipul
Îi este invadat de pudoare. Priviți cum soarele
Strălucește arzând și cum urcă, dezlănțuit, până
Atinge sticla încinsă a geamului!
Iar ea, înveșmântată în alb, e toată numai așteptarea celeilalte.
Ochii îi sunt și încețoșați, și strălucitori.
Mâinile îi sunt reci, buzele uscate, inima
Gâfâie ca un cerb urmărit de gonaci.

X

Și iat-o că acum iese. Ascultați cum acea voce languroasă
Ajunge să izbucnească brusc în valuri de voce îmbărbătată!
Iese și se îndreaptă spre invitații
Care o observă cu-atenție, deși să-i privească ea nu îndrăznește.
Afară soarele încins strălucește.
O perlă de transpirație, esență a călduroasei vieți,
Se prelinge-n această clipă pe chipul zilei.
Bucurie nebună în forța tensionată a oricărui lucru ce a luat foc.

XI

Decorați cu festoane, cu ghirlande și cu coroane
Toate coridoarele și odăile!
Să răsune peste tot veselul clopot de sărbătoare!
Faceți loc să se răspândească-n ecouri aceste sunete!
Revărsați-vă toată bucuria ca niște abundente libații!
Țipați în delir, până și voi, copiii, băieții și fetele care
Deși încă nu aveți păr sub burtă și doar albiciunea
Încă vă protejează acel ceva, sexul înainte de a deveni sex!
Răcniți cât vă țin puterile ca și cum ați cunoaște și voi bucuria
Pe care o aplaudați cu atâta însuflețire.

Traducere din limba portugheză de Dinu Flămând.

Poemul face parte dintr-un volum aflat în curs de publicare în seria de autor „Fernando Pessoa” de la Editura Humanitas Fiction.


Dinu Flămând este licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universiăţii „„Babeş-Bolyai”” din Cluj (1970).

Membru întemeietor al cenaclului iar apoi al revistei Echinox. A lucrat în diverse redacții de ziare și reviste din București, între care Amfiteatru şi Secolul 20.

În anii 80 pleacă din ţară și se refugiază în exil la Paris, de unde denunță, în presa scrisă şi în emisiuni radiofonice, regimul de opresiune din România. A locuit în Franța și a fost redactor la postul de radio Radio France Internationale. După căderea regimului comunist a fost reintegrat în literatura ţării sale de origine.

Volumele sale de versuri și de critică literară, dar și unele traduceri, au obținut mai multe premii naționale și internaționale. Volume de poeme: Apeiron (Cartea Românească, 1971), Poezii (Cartea Românească, 1974), Altoiuri (Ed. Eminescu, 1976), Stare de asediu (Cartea Românească, 1983), Viaţă de probă (Cartea Românească, 1998), Grădini/ Jardins (ediţie bilingvă, traduceri în franceză de Claudia Fontu, Cluj, Idea, 2005), Frigul intermediar (Paralela 45, colecția „„Biblioteca românească””, 2006), Opera poetică (2 vol., Cartier, 2007).

Este traducătorul mai multor volume din seria de autor „Fernando Pessoa” de la Editura Humanitas Fiction.

Scrie un comentariu