Cărțile mele Nr. 169-170

„Ș-acolo la vale/ Este-o casă mare…”

Într-un vis de cândva, intru într-o librărie și găsesc o carte rară, mare ca dimensiuni, cu un design auster ca în unele colecții academice. O carte grea, m-au atras cărțile grele. Și-n vis, și-n realitate. Ca și cum ar fi o legătură între știința adunată între copertele lor și kilogramele de hârtie și de carton. Că nu se-ntâmplă așa are mai puțină importanță. Visul exprimă în maniera lui infantilă ceea ce am căutat inconștient, înainte de orice altceva, citind: un sens al lucrurilor. Încă îl mai caut. Între timp, cum se-ntâmplă și cu oamenii pe care i-am iubit, câteva din multele cărți citite, mari sau mici, grele sau ușoare, m-au făcut să fiu ce sunt azi în bună măsură. Sunt cărțile pe care, într-o formă sau alta, nu le uit și pe care le pot reciti oricând cu aceeași uimire și încântare. Dar nu „citim” doar în cărți. Oamenii care ar putea trăi tot timpul într-o bibliotecă, dacă există cu adevărat, sunt rari. (Dumitrița Stoica)

 

Imaginarul popular al morții, în forma lui tradițională, are o valoare terapeutică intrinsecă, așa cum se întâmplă, de regulă, cu tot ce aparține unui ritual. Stoicismul acceptării neantului nu este la îndemâna oricui. În schimb, o ficțiune coerentă, una care ascunde realmente o filozofie accesibilă oricui, convingătoare în expresivitatea și-n complexitatea ei morală, poate îmblânzi percepția unei realități, altfel, intolerabilă. Marea trecere din lumea noastră în lumea de dincolo este închipuită ca o călătorie plină de primejdii. Viața de după moarte nu mai e, de fapt, viață, ci altceva, nu tocmai definit în scenariul folcloric atât de bogat al ceremonialului de înmormânare. Certă pare, mai degrabă, spaima generată de posibilitatea ca lumile să nu se despartă așa cum trebuie, adică definitiv, ca poarta dintre ele să rămână întredeschisă. Nu întâmplător, vampirul a devenit un personaj atât de popular astăzi, în literatura comercială sau în film, tratat  în stil romanțios, mai ales în produsele care se adresează tinerilor, comic și parodic, în acelea mai puțin kitsch sau, cel mai adesea, în registru horror. În cultura populară veche, aparent departe de spiritul fantasmagoric baroc și incongruent al postmodernității, echilibrul nu există în afara separării lumilor. Dincolo de ceremonial, în eresuri, apare o libertate a fanteziei cu atât mai productivă cu cât neliniștea este mai mare. Strigoiul sau strigoaica, ca să nu discriminăm, se pot ivi pe lume în contexte care proliferează absurd, încât ai impresia că a fi viu sau a fi mort nu este niciodată o certitudine: a șaptea fată sau al șaptelea copil dintr-o familie, copilul care suge pe furiș (?!), după ce a fost înțărcat, omul a cărui umbră, luată cu o trestie, a fost îngropată la temelia unei case, mortul peste care trece o pisică sau un câine, cel îngropat cu fața în jos, omul care deoache etc.*

Nu mai puțin dificilă este călătoria în sine: o confruntare cu necunoscutul în esența lui, o realitate imposibil de conceput, în ciuda fanteziei debordante. Lumânarea aprinsă, fără sincope, de la căpătâiul muribundului,  apoi acelea care te însoțesc până la groapă și după înmormântare, multe zile, sunt absolut necesare ca să înaintezi prin întunericul de dincolo. De cele mai multe ori teroarea este compensată de un scenariu alcătuit dintr-o recuzită familiară, aceea a lumii de aici. Acel „dincolo” obscur se umple de concretețea, odihnitoare în cele din urmă, a vieții. Este aproape amuzant să constați că și acolo sunt esențiali banii, că e nevoie de mâncare și de băutură, dacă se poate, din belșug. Toată povara existenței noastre mundane pare să însoțească sufletul călător, dar golită de conținutul ei apăsător, grotescul se topește în ingenuitate, în maniera picturii naive sau a oricărei forme de realism magic. La capătul călătoriei, după trecerea vămilor, te așteaptă un ospăț alături de cei plecați înainte. Fericirea post mortem este în mentalitatea tradițională o regăsire a familiei într-un spațiu luminat de iertarea păcatelor și de o pace pe care viața nu o permite decât în fugare momente de grație: „Ș-acolo la vale/ Este-o casă mare,/ Cu ferești la soare,/ Ușa-n drumul mare,/ Strașină  rotată,/ Strânge lumea toată./ Acolo că este/ Mahalaua noastră./ Și-ți vor mai ieși/ Tineri și bătrâni, /Tot cete de fete,/ Pâlcuri de neveste./ Să te uiți prin ei/ C-or fi și de-ai mei./ Ei când te-or vedea/ Bine le-o părea/ Și te-or întreba:/ Datu-le-am ceva?/ Bine să le spui,/ Că noi le-am trimis/ Lumini din stupini/ Și flori din grădini”**.

Pentru o bună parte din societatea românească, rurală sau semirurală, instituțiile statale moderne nu există decât cu numele și, eventual, pentru că percep niște taxe, când le mai percep. Sau pentru că administrează niște pomeni UE, când nu le dijmuiesc până se alege praful de ele. Viața se desfășoară în afara lor, printre oameni sau neoameni, cum dă Dumnezeu sau cum ți-o fi norocul. Într-o asemenea lume, să mori nu este deloc simplu. Nimic nu te pregătește, nu te însoțește îndeajuns. Ești mai singur ca oricând. În compensație, s-a conservat sumar și haotic, pervertit de contactul cu marketurile și cu consumul de tip urban, imaginarul popular amintit. Pentru neputința de a muri fără prea mult zbucium, el oferă soluții variate, în funcție de zonă: descântece, schimbarea locului celui care agonizează, îndepărtarea celor apropiați, îndepărtarea unor obiecte – pernele umplute cu pene de pasăre fac sufletul prea ușor –, sau aducerea altora cu virtuți magice. În cele din urmă, dacă liniștea întârzie să apară, se cere ajutorul preotului pentru o mai scurtă sau mai lungă slujbă, după posibilități, de iertare a păcatelor. Obiceiul, foarte vechi, consemnat de cercetători cunoscuți ai folclorului din secolul al XIX-lea, nu presupune doar o împăcare de ordin moral, ci și o acceptare a unui dat care este altceva decât viața: S. Fl. Marian vorbește despre „rugăciuni de dezlegare” sau „rugăciuni de ieșire a sufletului”.

Dar poate mai greu decât orice altceva este să accepți faptul că viața a ajuns la capăt. Oricâtă imaginație ai avea și oricât ai spera să fii așteptat acolo de cei pe care i-ai pierdut, ceea ce urmează nu pare să aibă vreo legătură cu ce ai trăit până la agonie. În ciuda sprijinului consistent al ritualului creștin, condimentat cu o mulțime de eresuri, toate episoadele narațiunii lasă să se întrevadă neliniștea în fața unei experienței care-ți depășește puterile, care-ți poate pune sub semnul întrebării ființa ta de om. O neliniște generată de senzația că este vorba, în fond, de o desființare. Și că nu poți ști ce mai ești în marea clipă și, mai ales, după ce i-ai trecut pragul. Ești încă om doar pentru că asiști la propria destrămare accelerată, o simți, o vezi, o gândești. Dar după? În pauzele durerii poți încă să zâmbești, să-i privești în ochi pe cei dragi, să ți se lumineze ochii privindu-i. Să le arăți fetelor brățara cu pietre dreptunghiulare, imitații de onix. Să nu uite să ți-o pună în sicriu. Plus ceva mărunțiș ca să treci vămile și vreo două-trei eugenii. Apoi și  această ultimă lumină, aceea care te-a făcut om mai mult decât orice altceva, se stinge. O întrebare fără răspuns rămâne în urma ta, una pe care ți-ai mai pus-o de câteva ori, bună și pentru viață, și pentru moarte:  „Unde mă duc eu, mamă? Unde?”

*„Credințe și supestiții românești. După Artur Gorovei și Gh. F. Ciaușanu”, ediție de Irina Nicolau și Carmen Mihalache, ediția a treia, Humanitas, 2013

**„Flori alese din poezia populară”, E.S.P.L.A., 1960 

În imagine: Gustav Klimt, „Moartea și viața”, 1915

 

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: