Flash fiction stories – septembrie 2020 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

D-alea bune, d-alea bune!
Florentina Ionescu

D-alea bune, d-alea bune are moșu’ Pandelică! Pixuri cu gel, leucoplast cu rivanol, șervețele umede, marcatoru’ permanent, ace de cusut, ace de siguranță, forfecuțe, pile de unghii, suport de buletin, alifie chinezească.

Urcă în tramvaiul 32 la fel ca în fiecare dimineață, cu geanta plină și cu o cămașă albă, curată. Pantalonii negri, tot curați, sunt călcați de aseară. Are același repertoriu. Vinde aceleași produse. Își spune moșu’ Pandelică. Are 75 de ani și puțini știu că îl cheamă, de fapt, Costică. Cei care fac zilnic naveta cu tramvaiul 32, dinspre depoul Alexandria spre Piața Unirii – și în sens invers – îl cunosc prea bine după vorbele cu care își face reclamă. Unii cumpără pachete de șervețele – trei la un leu – și îi mulțumesc. Alții, dornici de socializare, intră în vorbă cu el. De obicei, vorbesc despre obiectele pe care le vinde.

Urcă în fiecare dimineață în tramvai de la aceeași stație: Piața Regina Maria. Își prezintă cu entuziasm toată gama de produse. Le ține într-o geantă neagră, de poștaș, imitație de piele. D-alea bune, d-alea bune! De la moșu’ Pandelică! Pixuri cu gel. Părul alb, tuns scurt și proaspăt spălat, îi sporește credibilitatea în fața clienților din tramvai. Ochii mici și sclipitori sunt mereu atenți la călători, la cel mai mic gest ce ar trăda faptul că vor să cumpere ceva. El nu vinde orice prostii. Vinde obiecte utile. Nu știi niciodată când ai nevoie de un pix cu gel sau de un marcator permanent, mai ales că mulți studenți și elevi circulă cu 32-ul, de toamna până vara. Nu are probleme cu clienții, în ciuda traseului pe care l-a ales. Merge până la Piața Unirii și înapoi. Niciodată mai departe de Piața Regina Maria, cel mult până la Piața Chirigiu.

Le vorbește călătorilor politicos și nu-i agasează, așa cum a văzut că fac alți vânzători, prin alte tramvaie. El nu țipă și nu se grăbește. Doar ridică puțin tonul când tramvaiul trece printr-o intersecție aglomerată și se aud claxoane la tot pasul. Păstrează o urmă de veselie în glas, când își spune pe nume și face reclamă – veselia este marca lui. D-alea bune are moșu’ Pandelică! Toată lumea știe asta în tramvaiul 32.

O singură dată a rămas fără cuvinte în fața unei călătoare. L-a redus la tăcere preț de un minut, poate chiar mai puțin. O femeie cu basma neagră și cu o bluză înflorată, cu mâneci lungi. Era prin 2001 sau 2002. El se urcase în tramvaiul 2, de la Apaca. Era vară, iar în vagon erau 40 de grade Celsius. Pe atunci obișnuia să vândă brățări, iconițe, brelocuri și alte obiecte bisericești. Când ajunsese în dreptul unei femei, care ținea la picioare o sacoșă voluminoasă, din pânză neagră, rămăsese surprins de un gest făcut de ea. La început, nici nu o observase. Abia după ce se strecurase pe lângă scaunul ei, făcându-și loc printre doi adolescenți care butonau telefoanele mobile, simțise ceva. Bătrâna îi pusese mâna pe braț. O atingere blândă, ușoară. O zvâcnire de aripi de fluture. Costică, tu ești? Ești chiar tu?

El nu îi răspunsese. Doar întorsese capul în direcția ei, să vadă mai bine cine îl atinsese. Aproape că își uitase numele mic, de când devenise „moșul Pandelică”. Acum cineva avusese îndrăzneala să îi zică „Costică” de față cu cei din tramvai. Poate fusese o confuzie. Totuși, bătrâna cu basmaua legată sub bărbie și zâmbet de suflet tânăr păruse să știe cine este și cum îl cheamă. Sunt eu, sora ta, Georgeta.

Trecuseră 50 de ani de când Costică plecase de acasă. Era copil, abia ce împlinise șapte ani. În vara aia se hotărâse să plece de acasă. Își pusese în gând că vrea altă familie. Și nimeni nu i-a stat în cale. A lăsat în urmă părinții și cele trei surori. S-a dus să locuiască la un unchi, în Cucuruzu, nu foarte departe de satul natal. Și locuise, de la șapte ani, cu unchiul și mătușa lui. A avut viață frumoasă și trainică la ei, de când îl luaseră sub aripa lor. Nu reușiseră să aibă copii și Dumnezeu nu avea să le dăruiască moștenitori, oricât de multe acatiste ar fi dat pe la biserici. Aveau, însă, pământ și vite multe, cai și porci. Și relații cu persoane importante. Lui Costică îi plăcuse mult gospodăria unchiului Ion de la Cucuruzu. Și îi mai plăcuse și libertatea pe care o dobândise pe moșia de aici. Cel mai mult îi plăcuse că unchiu’ Ion nici nu stătuse pe gânduri când fusese vorba să îl dea la școală. Văzuse el că băiatul face repede socotelile la cârciumă la taică-su și că știe să dea rest. Costică plecase fără să se mai uite-n urmă. Le-a zis părinților că se duce să stea cu unchiu’ Ion și dus a fost.

Revederea cu Georgeta l-a tulburat. Au vorbit în tramvai până când au ajuns la depou, la capăt. În seara aia nu a putut să doarmă deloc. Nu știuse prea multe despre surorile lui: doar frânturi de bârfe auzite de la vecinii lui care mai treceau prin satul lui natal. Georgeta îi spusese în acele minute, până la depou, care fusese viața ei. Mai bine că plecase să stea la Ion. Fusese o decizie înțeleaptă că unchiul și mătușa îl adoptaseră cu acte-n regulă. Întâmplările de după plecare ar fi putut să-l afecteze pe bietul băiat dacă rămânea. Se spusese despre tatăl lor că era chiabur. Comuniștii îl bătuseră aproape în fiecare săptămână. Îi confiscaseră pământurile, lot cu lot. Surorile mai mari s-au măritat, care cum a putut, ca să nu mai fie o gură în plus la masă. Costică, e bine că tu ai dus numele mai departe. Am auzit că ai trei nepoți… Femeia cu basma neagră continuase să vorbească, dar el obosise deja. Tramvaiul se apropiase de depou. Bătrânețea, îi mărturisise Georgetei, avusese alte planuri pentru el, unele care nu avuseseră legătură cu satul Cucuruzu. Planuri d-alea bune, cum îi plăcuse lui să zică.

Sumar Literomania nr. 173

O viață nouă

Alexandra Sonu

S-a trezit de dimineață încercănat și cu gândul de a renunța, iarăși. După calculele lui aproximative, era cam a patra oară pe săptămâna asta când și-a zis că nu-și mai calcă pe mândrie, că de azi începe o viață nouă, în care principalul scop este să termine romanul întârziat deja trei luni, apoi să-l publice, să fie iar invitat la serate literare în librării, să discute idei la un pahar de vin cu prietenii – să fie iarăși un bărbat normal, cu preocupări normale. În viața asta nouă a lui care începe azi, nu va mai auzi vreodată de ea. Nu va mai da ochii cu ea, nu va mai vorbi despre ea, nici măcar cu el însuși. Dacă ar putea, și-ar face un cerc de sare în jurul inimii și s-ar așeza cuminte acolo, așteptând până trece răul odată pentru totdeauna. Tot astăzi, se duce la frizer să se radă-n cap. S-a hotărât azi-noapte ca nimeni, de acum încolo, să nu-și mai treacă degetele prin părul lui. A aruncat ultimele țigări cu mentol pe care le mai avea, dar a ezitat dacă să îndese în gunoi și hanoracul negru, care stătea așezat frumos pe mânerul canapelei, unde l-a lăsat ea, înainte să plece în fugă înapoi acasă. Era cel mai vechi hanorac al lui, îl avea de vreo zece ani, se decolorase aproape de tot, fermoarul abia mai mergea, dar cum să-l arunce? O să vadă cum se simte după ce se întoarce de la frizer, poate până pe seară farmecul se dezleagă și face cârpe de baie din el. Gândul ăsta l-a înțepat însă imediat, i s-a rupt cercul de sare din jurul inimii, i se strecoară iar răul printre ventricule, îi pulsează tare în artere și i se amestecă cu tot sângele – dacă face asta nu e ca și cum ar șterge cu ea pe jos? Și-a trosnit tare degetele, ca de fiecare dată când simțea că își pierde iar controlul asupra deciziilor. Trosc-trosc, e iar stăpân pe el, a alungat strigoaica și poate să își vadă de restul zilei, prima zi de sobrietate amoroasă, în care va strânge tare din dinți și va corecta capitolul despre Andrei și Diana, va bea un gin drept recompensă la final și va dormi cu telefonul închis, să nu mai știe nimic despre nimeni până a doua zi când o ia iar de la capăt. După ceva timp, va fi floare la ureche, primele zile sunt cele mai grele în toate, după te obișnuiești cu orice, spiritul omului e durabil…

Acum că și-a trasat frumos un plan în minte, e gata de treabă, dacă e conștiincios poate reușeste să parcurgă jumătate de capitol până pleacă la frizer, iar apoi, cu un tonus nou, restul. Numai de nu i-ar slăbi voința în mijlocul zilei, ca de atâtea ori până acum, când s-a surprins mergând pe stradă parcă în delir, sperând să o întâlnescă, sau fixând telefonul cu ochi turbați, crezând uneori chiar în puterea telepatiei. Cum să fie îngenuncheat în halul ăsta? Unde s-a evaporat mândria lui? Doar reamintindu-și de toate momentele astea simțea cum clocotește mânia în el, își retrăia umilințele cu dezgust și rușine la adresa propriei persoane. Ochii i se uscaseră deja de când tăia propoziții și chiar paragrafe întregi din secvența întâlnirii dintre Andrei și iubirea lui din facultate, Diana. Așa ar vrea să poată tăia și el scene întregi din viața lui, să aibă la îndemână un motor de căutare al amintirilor, cu o funcție de ștergere permanentă. Oare ar ezita pe butonul de confirmare? Ar rămâne blocat în propria minte, cu amintirea suspendată în neant, oscilând dacă să o șteargă sau nu? Nu, nu, nu, le-ar selecta pe toate dintr-o mișcare și click. Delete. Poate în viitor o să existe așa ceva, simte un licăr de speranță pentru urmașii urmașilor lui. Acum putea să-și ajute măcar personajul, pe Andrei, să nu sufere la fel de mult, se va răzbuna pe Diana pentru tot ce i-a făcut ea. O s-o urâțească, o să îi ia înapoi toată puterea farmecului atribuită la început, o să-i tundă părul și o să-i asprească pielea. Andrei nu o s-o mai iubească, o să fie eliberat de orice patimă pentru ea și o să-și vadă mai departe de drum, după o conversație scurtă și politicoasă, ca între foști colegi.

Simțindu-se răzbunat și fericit că și-a terminat treaba cum și-a propus, era gata să se chelească. Mergând spre salon cu pași vioi, idealiza momentul când aparatul de ras va trece prin păr, retezând șuvițele și, odată cu ele, toate clipele când și-a trecut ea mâinile prin el. Prima oară, apoi tot ce s-a întâmplat între început și sfârșit, ultima oară. După ce a conversat scurt cu frizerul, tunsul propriu-zis nu a durat mai mult de 15 minute – 15 minute – atât i-a luat să devină un cu totul alt om. Totuși, întorcându-se acasă era dezorientat, parcă nu mai știa pe unde s-o apuce, ca și cum nu-și mai recunoștea împrejurimile, nu mai era el și nu mai știa unde anume este acasă. Un singur loc îi revenea obsesiv în minte – oriunde lângă ea – singurul spațiu finit pe axa dezasocierii lui între vechea viață cu ea și noua lui viață, fără ea.

A orbecăit cu greu pe străzi până a ajuns la scara blocului unde locuia, era trist și deciziile luate până acum îi atârnau ca un lanț greu de gât, i se îmbârligau sentimentele cu mândria și voința, se luau la trântă în interiorul lui, care să câștige și de data asta. Nu va mai scrie în seara asta, telefonul a stat mut toată ziua, măcar de i s-ar fi permis satisfacția de a o ignora el pe ea, ar fi simțit că toate sacrificiile de peste zi nu ar fi fost în van. 10 – 0 pentru sentimente iarăși. S-a întors pe o parte și s-a culcat. Mâine e o zi grea, are de început o viață nouă.

O-glinda

Teodor Fleșeru

Am vândut apartamentul la bloc după ce au murit toți din familie și atunci mi-am luat lumea-n cap mutându-mă la țară în casa dărăpănată a bunicilor din partea tatei pentru că cea din partea mamei fusese confiscată de nepotul securist care a vândut-o unui belgian patron de eleșteie cu șalăi de la marginea satului dar mie oricum îmi plăcea mai mult cocioaba asta pentru că aici îmi petrecusem cele mai multe și mai frumoase vacanțe.

Am trudit și-am cârpit-o pe ici-colo reușind să mă izolez de lumea exterioară dar nu și de mugetul drujbelor și zbârnâitul moto-coaselor care mă făceau să visez coasa primordială, cu șuieratul lamei încovoiate care retează iarba înrourată dându-i un nou impuls spre cer.

Am o cameră, bucătărie și baie la parter, apa trasă din fântână cu hidroforul, iar în pod mi-am amenajat în mansardă un fel de coteț izolat de lumea pe care îmi place s-o privesc de sus nu din trufie ci din nevoia de detașare și precauție, nu pentru că nu-mi plac oamenii, ci pentru că-mi plac iar asta mă face vulnerabil.

De la vecinul din sus l-am luat pe Mache, câinele negru și zvelt de mărime medie și pată albă-n piept în formă de 7, iar de la vecina din jos am primit-o pe Sake, pisica portocalie pufoasă și prietenoasă cu oricine în afară de câinele Mache, însă eu mă înțeleg de minune cu amândoi mai ales că de la o vreme chiar mi se pare că recunosc în ei suflete dragi reîncarnate, ceea ce îmi înlesnește nevoia de comunicare și dialog minus agravările iscate de opinii contrare. Pisica doarme noaptea în mansardă fără să mă deranjeze și în același timp mă scapă de șoricei; câinele e bun de pază și de sonerie, nu-l las în casă că-i lingău și roade tot, ferfeniță.

E liniște la țară și totodată asurzitor pentru că fiecare zgomot domestic îl aud înzecit acoperind alte zgomote domestice – cotcodăcit, ciripit, mieunat, lătrat, guițat, mugit, nechezat – și astfel sunt mereu cu mine însumi, fără scăpare, mai ales când mă surprind în oglinda din baie pe care am cumpărat-o cu ramă cu tot și în care mă reflect cu mare acuratețe și tristețe tocmai pentru că mă oglindește atât de exact spre dinăuntru, până la prima cicatrice din tinerețe.

Până ieri, când am dat de un cufăr vechi al bunicii, plin cu tot felul de boarfe nefolositoare: foarfeci ruginite, pieptene știrb, degetar găurit, pahar de cristal crăpat și oglindă coclită, patinată de vreme, acoperită cu un păienjeniș de fibre plesnite și ochiuri întunecate de o luminozitate magică de jur împrejur, aura în care mă desfăt privindu-mă, nu pentru că arăt mai tânăr sau mai frumos sau mai sănătos, ci pentru că mă lasă să mă văd așa cum îmi doresc demult să mă văd – adevărat, egal cu mine însumi, plin de miez, c-un zâmbet viabil, viguros în esență, prezent, dinăuntru spre afară.

Fac naveta între cele două oglinzi pentru a-mi menține echilibrul și stamina, curiozitatea și prudența, și încerc să-mi dau seama ce anume le face atât de diferite și de exacte cu una și aceeași persoană. N-am curajul și nici interesul să le testez cu altcineva, deși am încercat cu Sake și Mache, dar nu știu cum să le interpretez reacțiile pentru că n-au avut de nici unele, plus că am îndoieli că o altă rasă m-ar putea edifica în privința mea privindu-se în cele două oglinzi vitrege, înrudite prin mine.

Întotdeauna mi-au plăcut oglinzile, nu pentru că mă oglindesc, pentru că par a avea o viață independentă de oglindiri, ireal de reale, deseori confuze pentru noi, oglindiții. La un moment dat m-am întrebat dacă nu delirez de-adevăratelea ducând o viață dublă între două oglinzi din spațial rural, prizonierul acestui traseu sus-jos, jos-sus. Nu-mi mai aparțin, dar în același timp sunt mai liber ca niciodată. Să ce? Să gravitez între două oglinzi fără încetare în timp ce câinele scormonește fiecare colțișor din curte și grădină dezgropând cioburi, piroane, lacăte fără chei,
cutii vechi din tablă, toate ruginite, iar pisica miaună de fiecare dată când prinde un șoricel, jucându-se cu el sub pat până nu mai chițăie?

E chiar patul din care m-am dat jos în dimineața asta, am coborât în baie, am pus mâna pe oglindă și am adus-o în mansardă. În timp ce urcam cocoșul hornului de la șemineu se zbătea scârțâind și hăulind de mama focului sau de dorul lui, simțeam cum bălăriile se insinuează în jurul casei ca lianele în junglă, urzici și volbură, brusturi și hamei, toate încălecate și încrucișate într-un soi de instalație vegetală contrastând cu parcela gazonată și tunsă la perfecție din fața casei vecinului din jos și cu cea aridă, erbicidată nemilos a vecinului din sus.

Ajuns în mansardă am poziționat cele două oglinzi față-n față oglindindu-se reciproc, iar ele s-au sudat pe cant ca broșate.

E ora recoltei și tropăitul înfundat al cailor galopând undeva sub mine se-aude ca un ceas dictatorial al prezentului discret discontinuu. Tropotele se transformă în răpăit de furtună, grindina izbind țiglele cu furie, mărunțindu-le și spulberând-le în niște solzi cărămizii artezieni în timp ce toată casa e potopită de ape furibunde. N-am de ales și mă refugiez sub acoperământul celor două oglinzi îngemănate ca sub un cort, cu genunchii la gură, înconjurat de fluidul vâscos al luminii oglinzilor siameze. Grindina pulverizează pojghița oglinzilor răpăindu-mi enervant calota; de acum nu mai am unde să m-ascund, mă predau elementelor care mă pulverizează într-atât de încât dau pe dinafară într-un șuvoi fertil.

Când mi-am venit în fire am realizat că sunt în pom, pardon, sunt un pom, sunt nucul din grădină la vârsta maturității vegetale, plin de nuci și ciori la care lătră Mache în timp ce Sake se furișează spre coroana mea cu pași felini, măsurați, după păsărele.

În voia elementelor, nu la mila lor, ne-am reunit în copacul familiei, căsuța moștenită de un văr, scriitoraș de provincie, care are o prietenă sculptoriță, care l-a rugat să-i taie nucul pentru o sculptură-n lemn de nuc.

Drumuri bune, colegu’

Mihai Mariș

– Drumuri bune, colegu’!

Tudor închise stația și își continuă drumul, șerpuind prin pădure. Era undeva în nordul țării. Mai avea aproape trei ore de mers până ajungea la destinație. Simțea cum pleoapele îi deveneau grele, precum porțile masive ale unui depozit care se trântesc după ce ultimul angajat pleacă acasă. Era ora închiderii. Luna privea galbenă și răbdătoare noaptea din spatele unor nori rătăciți. Drumul era luminat doar de farurile camionului și, înăuntru, fața lui Tudor era roșiatică de la toate butonașele și indicatoarele de pe bord. Mergea fără muzică, cu geamul deschis și o mână călărind valurile adierii de afară, simțind aerul cum i se strecoară printre degete.

Îi plăcea zgomotul motorului și mirosul de carburant. Îi plăcea drumul întins sau cu multe curbe. Îi plăcea să simtă puterea bestiei de oțel sub talpa bocancului. Îi plăcea să conducă.

Drumul se mișcă spre stânga și apoi spre dreapta. Monstrul care trăgea în spate o remorcă cu vaci torcea sub atingerile lui Tudor și mâncă asfaltul cu o poftă nebună. Vacile se bălăngăneau ușor la fiecare curbă și mugeau speriate atunci când Tudor accelera puternic. Dar totul era sub control. Era șofer de peste 20 de ani și cunoștea drumurile astea. Tirul rula lin printre copaci și Tudor se bucura de mângâierea aerului rece al nopții.

Ieșind dintr-o curbă spre dreapta, sperie câteva vaci și văzu un grup de copii îmbrăcați în alb care apărură brusc din întuneric în mijlocul străzii. O frâna puternică din reflex făcu dragonul din fiare să scoată un sunet chinuit de metale forțate, în timp ce roțile lăsară urme negricioase pe asfaltul încins. Tirul opri, fără urmă de impact sau copii. Liniștea pădurii care înfuleca drumul de pe ambele părți îl apăsă pe Tudor din ce în ce mai tare. Coborî, iar vacile bubuiră cu mugete speriate.

Speriat și respirând greu, șoferul nu găsi niciun copil. Verifică în jurul tirului și chiar și prin pădure. Oboseala începu să îi joace feste. Asta trebuia să fie. Hotărî să ia o pauză de câteva ore. Trase măgăoaia pe marginea drumului și, în timp ce pleoapele îi acoperiră ochii, văzu din nou acei copii, palizi și îmbrăcați în haine albe, privindu-l de la marginea pădurii.

Somnul îl trase în adâncuri și îi apărură, din nou, în vis. Cu ochii roșii și colți, trăgeau și mușcau, și gheruțele lor ascuțite se afundau în carnea lui. Era prins în mijlocul pădurii și, oricât țipa, glasul lui se chinui să iasă dintre ramurile copacilor.

Se trezi brusc, orbit de razele soarelui care ieșeau cu greu din spatele crengilor, precum niște degete osoase, nespălate, răsucite pe cabina tirului. Îl dureau mușchii gâtului. A dormit prost. Ceasul din bord îl anunță că a întârziat mult mai mult decât credea. Renunță la verificarea obligatorie și porni cu viteză, biciuind bestia de sub el.

Vacile tăceau. Tirul lasă în urma lui o dâră roșie incandescentă pe asfaltul negru. O muscă se plimbă de pe un ochi de vacă pe celălalt în timp ce sângele se scurgea ușor pe negrul aspru de dedesubt.

O mașină mică trecu din sens opus și observă corpul palid al șoferului de tir și mantia de sânge din urma lui. Îl făcu atent rapid, prin stație.

– Colegul cu tirul, să verifici remorca, ceva nu e în regulă!

Tudor coborî parasolarul și hâsâi ușor la mângâierea soarelui. Se masă încet pe gât și își trecu degetele butucănoase peste două înțepături mici, fără să le observe.

– Mă grăbesc! Văd la destinație, mersi! Drumuri bune, colegu’!

Îl vedeam adesea pe terenul viran din fața blocului

Mădălin Popa

Îl vedeam adesea pe terenul viran din fața blocului. Mergea șontâc-șontâc, trăgând după el un cărucior de butelie, în care zăceau câteva nimicuri, cu care numai el și Dumnezeu știau ce făcea: un colac mic de sârmă, câteva scândurele din care ieșeau cuie sau un săculeț cu iarbă pentru orătăniile pe care probabil le avea prin curte. Iarba o smulgea de pe marginea cărăruilor făcute de pasul grăbit al oamenilor printre copacii și arbuștii care creșteau în voie peste tot.
Din când în când se oprea și făcea niște lucruri pe care nu le înțelegeam. Se apleca și smulgea câteva fire lungi și galbene de iarbă pe care le înnoda de o creangă. Sau, dimpotrivă, se înălța, atât cât putea el, rupea câte o ramură a vreunui copac și o lăsa așa, frântă, să atârne. Alteori, se oprea și-și îndrepta privirea spre cer sau spre soarele arzător al amiezilor. Stătea așa, nemișcat, ca o statuie vivantă sau ca un tablou: bătrân cu nimicuri în cărucior de butelie. Odată s-a oprit, s-a așezat turcește și a săpat cu mâinile goale o groapă mică, pe care a umplut-o cu iarbă din sacul pe care-l căra peste tot. Apoi și-a scos cămașa și s-a întins pe spate, cu capul pe smocul de iarbă. Trupul gol, firav și bătrân, cu pielea albă, lipit de pământul pe care-l bănuiam fierbinte. A stat mult timp așa.

Fumam țigară de la țigară la fereastra bucătăriei și mă gândeam că știe că, nu peste mult timp, nu va mai putea să vadă cerul fără pic de nor al amiezilor de vară, nu îl va mai răcori briza dimineților, nu va mai putea asculta foșnetul frunzelor și nici nu va mai simți mirosul de iarbă ruptă și zdrobită între degete sau fierbințeala pământului. Și poate speră și că, la un moment dat, cineva se va întreba: cine n-o fi avut ce face și a înnodat firele de iarbă de creanga asta?