Flash fiction stories – iulie 2020

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

estivală
Mariana Dobrică

povestea asta va începe într-o zi de iunie-iulie-august,
pe un peron al unei gări dintr-un oraș de provincie,
vei sta pe o bancă,
vei aștepta un tren,
trenul, ca de obicei, va întârzia,
și începutul poveștii/ călătoriei va întârzia și el,
doar treizeci și cinci de minute,
vei bea o cafea,
vei fuma o țigară,
vei citi din cartea aruncată în geantă înaintea plecării de acasă,
o carte cu copertele albastre ca și marea la care vei ajunge,
drumul va fi lung,
trenul va fi regio,
vei lua un regio,
fiindcă nu te vei grăbi,
vei mai fuma o țigară,
vei schimba câteva cuvinte cu domnul așezat la celălalt capăt al băncii,
veți vorbi despre întârzieri și temperaturi,
va veni trenul,
vei urca,
vei găsi un loc la fereastră, în sensul de mers al trenului,
nu-ți vei întoarce nici măcar o clipă privirea înapoi,
„tot înainte”,
vor fi și alți călători, urcați din alte gări,
vor urca și alții chiar din gara orașului tău de provincie,
vor urca și alții din alte gări,
și povestea va putea începe odată cu plecarea trenului,
și timpul ei va curge de-a lungul acelei căi ferate,
conductorul va verifica biletele,
tu vei citi din cartea aia cu copertele albastre,
vei privi pe fereastră uneori
cu ochii larg deschiși/închiși
lanuri ca niște mări galbene sub niște ceruri de cretă albă,
în depărtare o construcție din metal argintiu asemenea unei tarantule uriașe,
strălucitoare și amenințătoare,
vor urma niște nori ca niște alți termeni cu care vor putea fi comparați norii atunci când îi vei privi,
pe ceruri de alte culori,
trenul va opri în toate stațiile până la,
întâi o gară micuță cu firmă albastră,
din care vor urca cinci călători și în care vor coborî șapte,
apoi o altă gară, mai mare, cu firmă albastră,
o haltă fără firmă albastră,
o altă gară cu firmă albastră dintr-un orășel,
din care va urca un grup de adolescenți cu rucsacuri,
o gară părăsită a cărei firmă albastră va părea inutilă,
în care nu va coborî nimeni,
din care nu va urca nimeni,
o altă gară,
o altă gară,
neapărat cu firme albastre,
trenul va opri în toate stațiile până la,
vei coborî în cea mai mare gară,
unde trenul va staționa timp de o cafea și două țigări,
vei fotografia obișnuiți ai peronului, porumbei grăbiți și pisici plictisite,
și un neobișnuit urs de pluș, uitat pe o bancă,
vei urca din nou în tren,
vei citi,
te va suna Vlad,
te va întrerupe din cititul unei fraze lungi ca și drumul tău spre mare,
veți schimba obișnuitele și neobișnuitele cuvinte de dragoste,
și altele mai banale, prozaice
(că asta va fi o proză, nu o poezie, ce naiba!),
vei privi iar pe fereastră,
vei vedea succedându-se și interpunându-se între gări cu firme albastre
stâlpi de telegraf,
pâlcuri tinere de copaci sălbatici,
o pădure de turbine eoliene ale căror aripi albe și ascuțite vor tăia în felii chiar și cea mai mică adiere de vânt,
un apus melancolic, fastuos și fantast al soarelui „după niște măguri” ca un răsărit „în flăcări din mare”,
trenul va opri în toate stațiile până la,
vei coborî în gară la,
la o oră întunecată,
vei merge pe străzile pustii ale orașului,
străzi care vor duce toate la mare,
plaja va fi și ea pustie la ora aia întunecată
– întunericul din aer și întunericul din tine – ,
vor dormi toți pescărușii, toate meduzele, toate scoicile, toți peștii, toate sirenele, toate algele, numai valurile, valurile, valurile,
plaja va fi doar a ta,
și marea va fi tot doar a ta,
îți va mângâia tălpile cu degete reci de apă,
nisipul îți va fugi de sub picioare,
degetele vor urca,
și vor urca,
și vor urca,
pe gambe, pe abdomen, pe sâni,
mâini de apă care te vor îmbrățișa,
tot mai strâns, tot mai dureros,
buze de apă care îți vor săruta părul,
și ochii, și obrajii, și gura,
marea va fi doar a ta,
ce prostie, nu-i așa? – întrebarea aia rece și albastră care îți va curge în ureche,
marea nu fusese niciodată a ta,
valuri printre gânduri,
mai multe valuri,
mai puține gânduri,
marea nu va fi niciodată a ta,
ci tu a ei

În lumea miresei

Cătălina Hașotti

Astăzi am ieșit să mă întâlnesc cu lumea. Văd oameni care se salută de parcă nu ar fi de pe-aici. Cu reverențe japoneze și cu ciocniri de vârfuri de pantofi. Imperatorul călău a bătut groaznic din călcâie. Zgomotele de pinteni izbiți ni se învârt în cercuri concentrice prin cap. Zgomote prea invazive, toate în numele supremei recompense: supraviețuirea.

Nu reușim să rămânem în curte decât foarte puțin timp. Picură deja cu stropi mari și grei. Suntem invitați în casă. Ferească sfântul să nu-l apuce pe careva tușitul, că ne-am dus toți pe copcă. Gazda se simte stânjenită, iar noi știm ce ne va cere. Cu câteva râsete care nu sunt ale noastre, ne îndreptăm spre ușa de la intrare. Bărbații se scotocesc prin buzunare, femeile prin genți. Intrăm fiecare cu un accesoriu în plus. El ne oferă un grad sporit de protecție. Ne uităm unii la alții ca la niște vitralii. Suntem foarte colorați facial. Bărbații într-o o singură culoare, femeile, într-o gamă cromatică foarte diversificată. Predomină nuanța cerului senin. Ea completează culoarea câtorva perechi de ochi. Nu se asortează decât cu verdele și cu albastrul. Eu am părul și ochii negri. Pentru nas, gură, obraji și rochie mi-am ales roșul. Ca o presimțire. El adoră roșul. Eram împreună când eu am căzut. Mă împiedicasem de o piatră. M-am lovit cu fruntea tot de o piatră și uite așa am începutsă iubesc pietrele. Un fir roșu îmi curgea pe frunte, pe nas, pe buze și pe bărbie. Am vrut să-l șterg. Mi-a oprit mâna: lasă, ești cel mai frumos chip tăiat în două de o dâră perfect roșie! Cu buzele lui mi-a șters linia care îmi împărțise fața.

Mă așez pe canapea. Mă uit în jur. Bărbații sunt orbi în miezul zilei. Ce păcat! Sunt atâtea fețe așa de frumos colorate! Femeile sunt puțin absente. Deși ar putea admira câteva nasuri bărbătești, ieșite ca niște mădulare virile afară din slip. Dar doamnele simt lipsa câtorva arme ale seducției. Mai au sâni decoltați și picioare de arătat, totuși.

Acele pendulei din fața mea se rotesc fără oprire. Privesc iar în jurul meu și deodată ochii mi se fixează pe o prezență fascinantă. Nu o pot vedea decât din profil. Stă pe un scaun lângă fereastră. O privesc de jos în sus și constat că e singura persoană fără pantofi, fără șosete. Doar cu niște degete mult prea lungi. Se poartă desculță. Degetele de la mâini îi sunt răsfirate pe genunchi. Par calde și coapte ca niște pâinici subțiri. Chiar acum își întoarce capul și îi văd ochii albaștri. Sunt ai lui. El este. De la E până la E, el EstE. S-a reîntors.

Îmi tremură bărbia. Noroc că e învelită. Măcar de-aș putea să plâng! Caut în geantă niște anxiolitice. Ploaia de-afară este acum plină de soare și intră prin vitralii și în mine. Inima îmi aruncă scântei prin tot înlăuntrul meu.Ba și pe-afară. Am o stea încurcată în gene și o rană mare încleiată pe jumătate de față. Aș vrea să o îndepărtez cu un gest al mâinii. Nu vreau să îl întreb nimic. M-aș lipi doar de el. Să îl simt, să îl strâng în brațe.Nimeni nu se îmbrățișează, nu se pipăie și nici nu se atinge. Măcar de curiozitate. Și nici nu se pupă. Ba da. Chiar acum gazda pupă niște flori pe care le-a primit. Își mai umple și ea niște goluri. S-o fi săturat să simtă doar acel nimic. De dinainte și de după. Trandafirii se simt bine pe buzele ei. Râd și chicotesc. Chicotele și râsetele lor se încâlcesc cu zgomotele stridente din salon.

Transpir mult. Mi-e foarte cald. Simt cum rochia se lipește pe mine. Și meduza mea roșie se lipește și începe să prindă conturul feței. Dar acum n-aș mai vrea să mi-o smulg. În căldura de aici fondul de ten precis mi-a curs și s-a amestecat cu materia gelatinoasă, roșie. Mă întreb ce combinație o fi ieșit din bej și roșu.

Gazda ia cuvântul la microfonul improvizat. Înainte de a o prezenta pe autoare, ne roagă să ne spălăm pe mâini. Mi-e atât de cunoscut refrenul, încât mă apucă alt tremur al bărbiei. Cei mai cuminți o informează că s-au spălat deja.

Dorin al meu se ridică, desculț și vioi. Merge spre baie. Nu mă duc după el acum, ci mai târziu. Scot mobilul și o sun pe Cecilia sâsâita, cea cu nume de familie Cepeleag. Îi pun telefonul sub pendulă. Auzi? Da, e un ceas, nu-i așa? Nu. Îl ascult pe Dumnezeu. Îmi ticăie în urechi și îmi vorbește. Îmi spune că e timpul. A sosit pentru mine. De-asta m-am îmbrăcat cu rochia cea mai frumoasă. Rochia pe care nu mi-am pus-o decât o singură dată. Ești prietena mea și nu știi când și de ce? Când Dorin al meu a fost mire. Eu atunci n-am fost mireasa lui. Dar voi fi. De meritat, m-a meritat. Doar că nu a putut să se însoare cu mine în lumea asta. Mi-a scris un bilet după nunta lui. Îmi spunea că de dorul și de dragul meu se sinucide. Că nu mai are nevoie de o casă, ci de o femeie ca mine. Și că sufletul lui locuiește cu chirie în trupul lui. Că și eu și el suntem niște chiriași. Eu n-am apucat să-i spun că îl voi urma în curând. Dar azi a venit ziua cea mare! Dorin mă așteaptă. Draga mea, nu-l asculta pe Dumnezeu! Vei cunoaște un alt Dorin. Nu, Cecilia. Eu acum mă duc după el. O să îi spun că și eu îl iubesc. Între timp m-am machiat, m-am aranjat, m-am dat cu spirt pe mâini. M-am dat și cu var pe suflet. Am să zbor cu el pe tictacurile lui Dumnezeu. Acum știu cum rămâne cu noi. O să îl iau de mână. Și o să mergem și noi, în sfârșit, acasă. O să pășim înspre mai departe, acolo unde-i liniștea cea mare.

Dor de el

Florentina Ionescu

Se pregătește să iasă pe poarta masivă de fier. E o seară de toamnă rece și mohorâtă. S-a întunecat de ceva timp afară, însă asta contează prea puțin acum. Înainte să iasă pe ușă, își luase cheile dintr-un cui fixat în tocul ușii din hol și își pusese o șapcă îmblănită, care îi acoperea parțial părul des și argintiu. Tot des era, însă nu la fel de argintiu ca acum,când fata cea mică își trecea mânuțele prin părul lui, când o punea să îl usuce cu foehnul, după baie. O ruga atunci să îl usuce în creștet, unde firele erau dese și aerul cald al aparatului pătrundea cu greu.

Ieșise în stația de autobuz, care nu era departe de curtea lor. Se îmbrăcase gros, pentru că nu știa cu exactitate când urma să ajungă autobuzul în sat. Așa că pe lângă căciulă, își luase, prevăzător, și o jachetă portocalie și reflectorizantă, cu un strat îmblănit pe dedesubt. Era perfectă pentru iernile aspre de la țară, mai ales când era nevoit să spargă lemne în curte, înainte de a le aduce în casă într-o lădiță de plastic.

Acum nu se grăbește. Știe că autobuzul în care se află fata lui cea mică va sosi în cele din urmă. Important este că ea vine acasă. I-a aprins deja de câteva ore bune focul în soba din camera ei – cea mai călduroasă din toată casa, pentru că nu are niciun perete spre exteriorul casei. A aprins focul încă de la amiază, cât mai devreme, pentru ca pereții să aibă timp să se încălzească. E o sobă bună și e mulțumit de ea. Nu de puține ori a făcut pe jarul din interiorul ei carne la grătar – pui, porc sau pește – iar fumul și aromele se împrăștiaseră în toată casa.

Aura coboară din autocarul Isuzu și pășește pe asfaltul de la marginea șoselei late. Inima îi bate cu putere. Chiar dacă este semiîntuneric, reușește să îl vadă pe tatăl ei care o așteaptă în stația de autobuz. O bancă lungă de fier și un acoperiș de tablă emană comunism prin toate șuruburile și punctele de sudură. Ansamblul de fier pare că abia reușește să își mențină echilibrul.Totuși, rezistă în aceeași poziție de zeci de ani, de când Aura era copil. I-ar recunoaște geaca portocalie oriunde în lume, și de ar fi nevoită să-l identifice pe tatăl ei dintr-o mie de oameni. Îl salută scurt cu un sărut-mâna și pornesc amândoi spre casă, pe trotuarul care ar fi trebuit să fie luminat din loc în loc de becurile fixate pe stâlpi.

Când era copil și pica, din diferite motive, curentul electric în sat, Aura îl însoțea pe tatăl ei pe același trotuar, până la un stâlp de la colțul de vizavi de gardul grădinii lor. Pe acest stâlp se afla o cutie metalică uriașă, pe care o vedea ca pe un panou special de comandă. De la acest panou, tatăl ei seta ora din zi și din noapte la care becurile de pe stâlpii din întregul sat prind viață. Auzise cuvinte precum „iluminatul public”, dar nu înțelegea prea bine ce înseamnă și cum de știu becurile să se stingă la cinci dimineața vara și să se aprindă la patru după-amiază iarna.

Ochii lui mici sunt acum îndreptați spre raza de lumină pe care o proiectează lanterna pe care o ține într-o mână. Sunt atenți la gropile din trotuarul crăpat, iar Aura încearcă să nu calce în vreo baltă. Lanterna le luminează pașii, în timp ce tatăl și fiica se apropie încet de gardul casei lor. Chipul lui este serios, iar Aura îi vede doar profilul și nasul ascuțit și drept.

După ani buni de la acest drum, când el o aștepta în stația de autobuz din Naipu și după multe alte drumuri făcute de ea la spitalul unde era internat, Aura își va spune că, din unele unghiuri, chipul tatălui ei semăna cu cel al căpitanului Picard. Nu putea să își explice alăturarea dintre cei doi. Însă atunci, în acele seri de vineri sau sâmbătă, în care el o aștepta să coboare din autobuz, se bucura nespus să îl vadă – așa solid cum îl făcea să pară jacheta aia portocalie pe care habar nu avea de unde o primise tatăl ei.

Uitându-se la mâna cu care ținea acum lanterna, își aminti că i se păruse fascinant în copilărie că el avea mâinile veșnic curate și îngrijite, chiar și după ce repara motorul sau altă piesă de la Dacia lui. Îi urmărise de zeci de ori mâinile când desfăceau cele câteva șuruburi în care era fixat capacul uriaș al vreunui televizor alb-negru. Pentru Aura, televizoarele din lemn erau ca niște jucării uriașe în care se ascundea un tub de sticlă unde se năștea magia.Văzut din spate, tubul era legat la o placă cu tot felul de „circuite” și „tranzistoare” – cuvinte pe care le auzea în treacăt. Când el desfăcea capacul uriaș, copilul simțea cum în fața lor se deschidea o fereastră spre un univers plin de cabluri, lămpi, butoane și urme lăsate de pistolul de lipit. Uneori, își găsea locul în acest univers și un șoricel care murise electrocutat. Cu o pensetă uriașă, tatăl ei îl scotea dintre piesele televizorului care se dovedise a fi o capcană mortală pentru micul animal.

De cum au intrat în casă, tatăl Aurei avusese grijă să bage galoșii sub o masă de la intrare. Geaca și-a găsit odihna într-un cuier fixat în perete, din camera de trecere pe care o numeau sală. Ca întotdeauna, el îi spusese că i-a făcut cald în cameră și că la masă se va ocupa de grătar. Și tot ca de fiecare dată, o întrebase dacă nu ar vrea o vișinată înainte de masă.

Fidelitate conjugală

Ionuț Manea

– Cine e? Spune-mi sincer! Te rog! Nu mă minți!

– Cine să fie, dragă?!

– Femeia cu care ai vorbit adineauri la telefon!

– O pacientă veche.

– Cât de veche? Nu merge cu mine. Și, așa vorbești tu cu pacientele vechi? Zici că te-a sunat mă-ta! Te-ai tăiat ca o maioneză.

– Stai puțin. Te rog, nu-mi vorbi pe tonul acesta și ți-am mai spus. Fără părinți.

– Dacă te-ai îndrăgostit, te rog să-mi spui.

– De ce să-ți spun?!

–Cum? Nu merit să știu adevărul, Mitică, după atâția ani! Atâta amar de vreme ți-am fost o soție credincioasă.

– Ia-o ușor, draga mea, nu, te rog, fără smiorcăială, știi că nu sufăr. E zece, ce dracu! Maricico!

Maricica își suflă nasul.

– Da… Și ce dacă e zece? Ce, după zece nu te poate suna?

– Cine?

– Cum cine!? Amanta.

– Te implor, termină. E ridicol.

– Iubirea nu e ridicolă, să știi că înțeleg. Numai să nu mă minți, te rog, Mitică nu mă minți!

– Dar nu te mint, îți dau cuvântul meu de onoare.

– Lasă, lasă onoarea, că știu eu cum stă treaba cu onoarea.

– Cum stă treaba cu onoarea?!

– Știi bine de unde te-am luat.

– De unde, amintește-mi.

– Au trecut treizeci de ani. Dar de uitat nu am uitat, să-ți intre bine în cap. Te-am luat de la bordel. Na, că am zis-o.

– Bun. Și ce e cu asta. Ce legătură are! Ieșisem de acolo, a trecut atâta vreme. Și tu ce căutai la ora ai în parc?

– Pe dracu! Ce să caut. Eram tânără și proastă.

– Și acum te-ai deșteptat, să-nțeleg.

– Nu fi nesimțit!Știu unde bați. Acum înțeleg mai multe, atâta tot. O femeie simte când e înșelată.

– Și ieri ai simțit? Poate te-am înșelat ieri. Ieri ai fost tăcută. Sau ai zile când simți și zile când nu simți!?

– M-ai înșelat și ieri?

– Păi nu știu. Tu să-mi spui. Tu ai zis că simți.

– Da… Știam eu. De câteva zile taci ca mutul. Pui tu ceva la cale. Că, de. Nu mai sunt tânără, nu mai sunt slabă. Acum la bătrânețe, ce ai zis, una tânără merge ca unsă. Mai ales că se poartă.

– Ce se poartă?

– Tinerele astea din ziua de azi. Nu ai văzut? Cum? Pe ce lume trăiești.

O tăcere de câteva secunde.

– Unde vă duceți? Zii Mitică, unde?

– Unde să ne ducem? Ce te-a apucat?

– Cu tânăra ta ibovnică. Cea cu care ai vorbit acum câteva minute la telefon. Unde ați plănuit să mergeți? Sau ai uitat? Brusc, ți-ai pierdut memoria?

– Ha! Bine zici. O, ce bine ar fi să ne pierdem memoria. Să ne culcăm dracu odată! Este zece și zece, Maricico! Hai, te rog. Dulceața mea, fii rezonabilă, nu vrei să discutăm dimineața cu mintea limpede?

– Nu. Mâine este prea târziu. De când mă înșeli? Fii sincer!

– Ce te-a apucat femeie! Pentru numele lui Dumnezeu! Ai luat-o razna! Nu am nicio ibovnică. Îți jur!

– Nu jura strâmb. Te știu eu. Toată viața ta ai fost un afemeiat. Mi-a zis mama și ca o proastă nu am ascultat-o.

– Ce ți-a zis mă-ta?

– Să mă feresc de doctori. Că doctorul fără amantă e ca oala fără toartă! Exact așa mi-a zis.

– Ha! Doctorul, am înțeles cine e, dar cine este oala? Și, mă rog, ce legătură are oala cu doctorul?

– Era o comparație, dragul meu soț. Zi-mi. E mai frumoasă, câți ani are? Că pe mine m-ai luat de la nouăsprezece ani. Poate vrei să mă înlocuiești?

– De ce să te-nlocuiesc? E târziu acum. Dacă nu te-am înlocuit până acum…

– Aha! Deci ai voit să mă-nlocuiești! Recunoaște?!

– Recunosc. De câteva ori m-am gândit serios la treaba asta. Acum mulți ani. Draga mea, este o discuție inutilă, nu mă scoate din pepeni, te implor!

– Să știi dragă Mitică, și eu m-am gândit serios la treaba asta. Să divorțez și să-mi refac viața.

– Bine, bine, dar eu voiam doar să te înlocuiesc pentru câteva ore, zile, nu așa, definitiv. Este o diferență de la cer la pământ. Vreau să mă culc. Gata! Mitică se ridică în picioare, nervos.

O tăcere de câteva minute. Câinii începură să latre în curte.

– Iubita mea, înțelege, tu ești totul pentru mine.(Mitică își sărută soția pe frunte ) Ai dat mâncare câinilor?

– Nu. Nu am dat. Fă și tu ceva pe ziua de azi.

Mitică ieși din dormitor. Își luă geaca groasă din cuier. Afară, departe de casă, scoase telefonul mobil și apelă ultimul număr.

– Alo! Mona, tu ești!? Sunt eu, Mitică. Nu pot vorbi. Dragostea mea, porumbița mea, nu…, te implor nu te supăra, știi că tu ești viața mea, ești sufletul meu… Înțelegi… Eu nu am nevastă, am o carcasă, un dulap, știi doar, ce naiba. Da… Ne vedem mâine la cabinet. Bine! Și închise.

Prietena cea mai bună

Crenguța Sandu

– Cătălina, să îl suni şi să îi spui unde ești. Unele căsnicii sunt mult mai rele. În fond, nu a dat în tine, nu e beţiv.

– Lasă-l să se frământe un pic. Ce a făcut? A dat două telefoane, unul fratelui meu şi unul ţie. De ce nu mă sună pe mine?

– Ai dreptate. Trebuia să te sune pe tine în primul rând. A zis să îi dau de veste dacă mă suni. Părea îngrijorat. A mai spus că, a ajuns acasă la ora 6 seara și că nu erai, că îţi lipsesc lucrurile și că s-a gândit că ai plecat.

– Nu ți-a spus că ne-am certat?

– A recunoscut că aţi avut nişte discuţii.

– Discuţii? Am lăsat totul pentru el. M-am dus în Germania, acum un an, nu știam nici 20 de cuvinte în germană. Nu a apreciat că m-am înscris la cursuri să învăţ limba. Şi vorba aceea, le-am plătit din banii mei. Îmi spunea că aş putea învăţa după televizor. Nu i-a convenit nici când mi-am luat job. Nu-mi dădea un ban.

– Cred că te vrea acasă.

– Să fac ciorbe toată ziua. Îmi zicea că mama lui gătea bine. Mama lui s-a măritat la 16 ani și până la 25 a avut trei copii, cred și eu că gătea bine. Eu i-am spus de la început că nu îmi place să gătesc şi el m-a pus să-i fac ciorbă de perişoare când m-am mutat la el.

– Nu ți-a apreciat eforturile. Să te duci în Germania la 38 de ani și să o iei de la zero nu e ușor pentru nimeni. Trebuia să te susţină.

– Am dreptate, nu?

– Sigur că ai.

– Nu crezi că exagerez?

– Dacă ar fi fost de acord să vă fi mutat într-un oraş mare, ar fi fost altceva, ți-ai fi găsit o slujbă în domeniul tău de activitate.

– Nu a vrut să audă. Mi-a spus că nu poate să-și părăsească casa lui cu şase camere. Are numai bucătăria, sufrageria şi un dormitor mobilate. I-am spus să o vândă și să ia un apartament într-un oraş.

– Totuşi, mâine să îl anunţi pentru că se va îngrijora sau dacă vrei îi spun eu.

– O să văd mâine.

– Nu mai contează. Lipsa ta de experienţă, poate prea multă experienţă din partea lui. Oricum, el la 50 de ani arată bine, se îngrijeşte, e atrăgător. Până la urmă, nu era rău dacă stăteai acasă şi învăţai să găteşti. Eu aş fi stat în locul tău. Şi m-aş fi plimbat. Nu te-a obligat să îți schimbi viața. El te-a cerut de nevastă. Tu ai acceptat.

– Geanina, ai nevoie de mulţi bani ca să te plimbi.

– Poate nu îţi place sexul.

– Nu e asta.

– Eu aș fi mers în fiecare zi pe bicicletă. Dar, dacă vrei să divorțezi, divorțează. Pot să-ți găsesc un avocat.

– E târziu. S-a făcut 11 seara. O să îmi sun fratele să îi spun.

Cătălina se ridică de pe scaun și ieși din bucătărie cu telefonul în mână.

– Spune-i repede că e gata mâncarea, spuse Geanina oprind cuptorul. Am și o sticlă de vin.

Geanina luă telefonul și apăsă de câteva ori pe ecran. După câteva secunde cineva răspunse. Geanina puse telefonul la ureche, vorbind șoptit:

– Mircea, dragă,… te-am sunat să îți spun că, soția ta este la mine…da, e bine… comportament imatur, așa zic și eu. Vrea să divorțeze. Așa mi-a zis. Jur. Sfatul meu este să uiți de ea, nu te-a meritat. Uite, ce e. Ți-a spus că eu urma să o vizitez, nu? Biletul meu de avion e încă valabil și șeful mi-a aprobat concediul. Două săptămâni, ce zici, pot să vin?… În patru zile am zborul, m-am apucat de ieri să îmi fac bagajul… ce bine! Mă bucur… Sigur că poți să mă suni mâine. Te pupic! Pa!

Geanina deschise cuptorul și puse mâncarea în mijlocul mesei, după care scoase două pahare și turnă din sticla de vin, apoi strigă:

– Cătălina, hai la masă că se răcește mâncarea!

Cum am ajutat statul socialist astă vară

Ioana Serota

În această vacanță de vară, am învățat despre prelucrarea papurei. Papura se recoltează toamna, când apa este mai mică. Doar un soi de papură este potrivit pentru împletit. Ea se taie cu tarpanul și se pune la uscat, acoperită, până vara următoare. Se folosește doar partea care a stat scufundată în apă. Vara, când e uscată, papura se curăță cu mâna sau cu un cuțitaș. Pe mine și pe fratele meu mama nu ne lasă să folosim cuțitul, așa că noi curățăm papura de mână. Uneori ne cam dor degetele și ne tăiem în frunze. Primul strat uscat se aruncă, iar straturile următoare se împart în două-trei grămezi, după grosime. Miezul se pune și el de-o parte. Apoi se stropește cu apă și se lasă așa peste noapte, să se înmoaie, înainte de a fi folosită. A doua zi, fâșiile se freacă între palme până devin ca o sfoară. Asta fac tot eu, îmi place cum îmi miros palmele după – a flori de baltă. Din foițele subțiri se face urzeală, din celelalte împletitura, și modelele mai mari, din miezul gras.

Mama lucrează la atelierul de coșulețe din oraș. Ea aduce acasă de acolo în fiecare zi câte un snop mare de papură să o curățăm. Își aduce și calapodul de lemn pe care împletește modelul, ca să își depășească norma. Mama zice că ea face cele mai multe coșulețe pe săptămână și primește cei mai mulți bani și că unele colege sunt puțin invidioase, chiar dacă nu e frumos. Ea știe să împletească repede, dar cel mai iscusit este tata. Coșulețele lui nu au niciun defect, niciodată, și lui îi ia jumătate din timpul care îi trebuie mamei ca să termine unul.

Mama s-a angajat la atelier acum doi ani, fără ca tata să știe. Tata era de părere că o femeie trebuie doar să stea acasă și să aibă grijă de copii și de gospodărie, nu să lucreze; bărbatul are datoria să aducă banii în casă. Dar mama mi-a spus o dată că și ea ar trebui să poată câștiga un ban al ei, să nu trebuiască mereu să ceară de la el pentru orice mărunțiș. În plus, zicea că și-a dat ea seama, cu vârsta, că marinarii mai lasă bani și prin alte porturi, și uneori mai și rămân de tot prin vreunul, așa că mai bine să știe ea că se poate descurca și singură. Dar că să nu îi spun asta lui tata, doar să o țin minte pentru mine.

La început nici nu prea se pricepea la împletit, își făcea cu greu norma. Când a aflat tata de la cineva că ea lucrează, s-a supărat foarte, foarte tare și a țipat. Îmi amintesc și eu că în seara aceea s-a dus să se culce pe vapor. Dar până la urmă a venit acasă a doua zi și a găsit-o pe mama chinuindu-se cu un model de coșuleț care nu îi ieșea. Când a auzit cât se plătește, nu a mai zis nimic, ci i-a luat coșul din mână și i-a arătat el cum să facă modelul acela. Am fost foarte uimiți toți trei că se pricepe el la așa ceva, nu știam. Am aflat că, de fapt, el știe să facă multe: coșuri de papură, coșuri de nuiele, mături și frânghii împletite din ceapă și usturoi. Ne-a spus că a învățat când era mic, de la baba Zoia de la el din Chilia, o babă urâtă, cu păr verde, care făcea vrăji în coliba ei de sub o salcie, dar care cu el era bună și îl plătea cu bomboane când o ajuta. Eu parcă nu prea l-aș crede, dar nici mama nu a mai întrebat altceva. De atunci, când e acasă și are timp, o ajută și el să-și depășească norma pentru atelier. Și mi se pare că e mândru de ea, chiar dacă o face neîndemânatică și atunci când nu greșește.

Drept cadou pentru că am fost harnică și am ajutat-o toata vara cu pregătirea papurei, mama mi-a făcut o poșetuță cu flori, cu nasture dintr-o scoică, căptușită cu material roșu cu buline albe. Fratelui meu i-a făcut o șapcă cu o pană de pescăruș prinsă sub panglica albastră, pentru când merge la pescuit. În plus, tata mi-a arătat cum să împletesc rogojină din papură și mi-am făcut una mică pe care o pun acum pe beci când mă joc de-a casa.
Așa că, vara asta am învățat multe despre un meșteșug cu care ne mândrim în Delta Dunării: împletitura din papură. Familia noastră a făcut cele mai multe coșulețe pentru Cooperativa din Sulina. Chiar dacă nu am putut sta la joacă și la plajă cât aș fi vrut și m-au mai durut degetele, m-am bucurat să o ajut pe mama, care iar a primit cei mai mulți bani la atelier. Mi-a spus că o să pună câțiva de-o parte pentru un televizor; nimeni de pe strada noastră nu are televizor, abia aștept! Restul a zis că îi adună pentru noi, ca să mergem la facultate. Eu nu știu ce e aia, și nici ea nu a știut să-mi explice prea bine, decât că a auzit că dacă mergi la facultate, te faci om. Așa că, de anul acesta m-am hotărât să învăț mai mult, că doar așa ești primit la facultate.

Nana mea, care e Doamna contabilă de la Primărie, mi-a zis că o femeie poate avea banul ei doar dacă are o meserie bună; și o meserie bună o capeți dacă înveți foarte bine. Și ea nici măcar nu a făcut facultate. Sigur la facultate capeți cea mai bună meserie. Așa voi face de acum, pentru că mama are dreptate, uneori până și tata recunoaște asta. Voi avea o meserie bună și așa am să îmi pot cumpăra câte poșete adevărate vreau.