Nefericirea îndrăgostiţilor din romanele lui Camil Petrescu nu provine doar din orgoliul rănit de iubirea-vanitate, din drama geloziei şi a lucidităţii, din incongruenţa dintre, pe de o parte, „lumea ideilor” despre iubire şi, pe de altă parte, omeneasca, imperfecta ei reflectare în realitatea cuplului şi a întrupărilor feminine/masculine. Nefericirea îndrăgostiţilor lui Camil Petrescu provine din refuzul omului modern de a se preda sentimentelor profunde, iraţionale pe care le simte palpitând în străfunduri. Tumultul pasional ameninţă stabilitatea şi echilibrul emoţional şi raţional, provocând suferinţă. Cu atât mai mult, cu cât această suferinţă are deopotrivă resorturi intelectuale, alimentate de lecturi şi balast cultural, şi resorturi sentimentale, afective.
În momentul în care, în Patul lui Procust, Fred Vasilescu citeşte, într-o după-amiază toridă de august, stând dezbrăcat în patul Emiliei, scrisorile pasionale ale ziaristului-poet Ladima către această actriţă întreţinută, are loc o devoalare a mizeriei iubirii. Dispreţuindu-se pe sine în ipostaza de amant fără dragoste şi mai ales dispreţuind-o pe femeia senzuală şi disponibilă, care făcuse chiar exces de zel în a-i potoli dorinţele trupeşti, Fred ia parte la scena unei duble demitizări. Mai întâi, erosul carnal este trăit în toată lascivitatea lui, este redus la mecanica actului (prost jucată, ca în teatrul de joasă calitate al Emiliei): „Se apropie de urechea mea, e caldă şi hotărâtă, dar tot fără simţul realităţii, fără ocol, ca în teatru când joacă: – Nu mai vrei? Nu pot spune:nu; ar fio brutalitate, nu prea dureroasă pentru ea, dar pentru felul meu de a fi obişnuit… A început să se dea unui calcul vulgar de excitare metodică (…)”. Apoi, scena demitizează nobleţea sentimentului, prin indelicateţea femeii de a arăta scrisorile de dragoste primite de la G.D. Ladima doar pentru a păstra atenţia bărbatului pe care ea îl simte dezinteresat după consumarea momentului erotic. În plus, scrisorile îi arată lui Fred ridicolul unei iubiri şi al unui comportament de îndrăgostit terfelit în faţa oricui. „Adrisantul” scrisorilor, Emilia, nu doar că nu răspunde sentimentelor complexe încercate de ziarist, ci expune, cu neruşinare, dispreţul ei faţă de acesta: „E unul care m-a iubit îngrozitor, săracul…”; „Aşa, o dată… treacă-meargă… s-a înfruptat el… Pe urmă mă plictisea… Nu era om de înţeles… Cum era să mi-l iau pe cap?” Emilia devine imaginea mizeriei deconspirate a dragostei şi accentuează scepticismul tânărului modern cu privire la profunzimea şi la trăinicia sentimentului. Să dureze „cristalizarea”, cum s-a spus mai nou, doar trei ani? Fred o iubea deja, pe dna T, aşa cum mărturiseşte, de patru ani, iar chinul lui sufletesc părea departe de a se epuiza. Continuând lectura scrisorilor, Fred are revelaţia unui altfel de om, nu Ladima pe care îl cunoştea, inteligent, scăpărător, virulent („bărbăţia lui bătăioasă, un fel de încredere în sine”), ci un om slab, care proiectează asupra unei femei vulgare visul unei vieţi împlinite prin iubire şi chiar căsnicie: „Să fiu nu chiar bogat, Emy, aş vrea numai puţinul luminos pe care l-am găsit la un confrate la Râmnicu-Sărat, astă-iarnă, când m-a invitat două zile la el. O casă mică, numai cu patru odăi, luminoase toate, Emy, cu duşumele curate (…) Ah, şi-o nevastă, o nevastă plinuţă, albă ca tine, cu ochii mari, verzi (…)”.
Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957
În oglinda murdară şi inversată a relaţiei Ladima-Emilia, Fred îşi rememorează iubirea pentru dna T. Iar rememorarea iubirii se face sub nevoia de igienă (sufletească): „Astăzi încă, unul dintre sentimentele mele de orgoliu e că femeia aceasta, care arunca apoi pieptănul pe care i-l cerea vreo prietenă, a folosit de câteva ori cu mine aceeaşi periuţă de dinţi”.
Cu teama că iubirea nu e iubire, că sentimentul poate fi oricând terfelit în faţa altora, presimţind însă pericolul pasiunii iraţionale şi devastatoare, personajele lui Camil aleg nefericirea şi, uneori, sfârşitul tragic. Există, în multe pagini ale autorului, parcă o plăcere prea mare în a zugrăvi mizeria erosului şi în a pune sare pe rănile sufletului.
