Scrisori către preşedinte (XXI)

Scrisoarea a douăzeci şi una

Stimate domnule preşedinte,

se apropie sfârşitul anului, în curând îşi va da duhul, iar odată cu el voi încheia şi eu scrisorile mele, adică n‑am să vă mai scriu că fu destul.

Avem un sfârşit de an de‑a dreptul penibil. Nu doar scumpirile exagerate care s‑au făcut şi se mai fac fără nicio noimă, într‑un dispreţ total faţă de cumpărătorul mediu, ne copleşesc într‑un ritm ameţitor, dar şi statutul nostru de român sadea, ca să zic aşa, este şifonat bine. Iar asta se întâmplă taman în Italia, în ţara noastră mamă sau tată, cum vreţi s‑o numiţi, oricum de‑acolo se zice că ne tragem. Gintă latină, Romulus şi Remus. Acum ne‑am tras‑o de‑a binelea, latinii noştri ne arată cu degetul, ne dau afară din ţara lor care‑i şi mama noastră (sau tatăl…), căci italienii sunt ca nişte fraţi adevăraţi ori măcar veri primari, vorbim aproape aceeaşi limbă. Că eu, de exemplu, pricep destul de bine când aud vorbindu‑se în limba italiană, cred că, de m‑aş forţa puţin, aş putea învăţa limba asta în câteva luni. Oricare român ar fi în stare, aşa de mult ne seamănă limbile. Şi tocmai la ei să se întâmple tot soiul de porcării şi tocmai ei să alunge românii din ţară! Păi, le dau exemplu şi altor ţări, deja le‑au dat, vor începe şi ăia să dea românii afară. O adevărată vânătoare de vrăjitoare se va declanşa, ştiţi ce‑i aia, nu? Iar victime vor cădea o mulţime de nevinovaţi, puteţi să mă credeţi.

Iar ministrul nostru drag, ăla de externe, ar fi trebuit de mult să plece naibii de unde a venit ori chiar mai jos, să se ascundă, să se facă portar de noapte, să nu‑l mai vedem şi să nu‑l mai vadă nimeni vreodată. Eu cred că frizer ar fi trebuit să se facă, acolo poate vorbi tot soiul de prostii în timp ce bărbiereşte şi tunde clienţii, aşa, ca să‑i distreze. Am un prieten pe care‑l cheamă Babu Elvis, vă place cum sună numele, aşa‑i? Chiar că‑i sună, e saxofonist şi unul foarte bun, cântă jazz şi, vorba lui, ar fi putut ajunge şi preşedinte într‑o ţară cu instrumentul acela în gură. Alta decât a noastră, evident. Şi Elvis Babu, aşa‑i corect să zic şi să scriu numele când e vorba de un artist (numai ungurii nu‑şi pun prenumele în faţă, nici atunci când ajung celebri), e tare supărat în ultima vreme pentru ceea ce se întâmplă în Italia. Amărât. Dar nu numai pe cei de acolo, ci şi pe ăştia de aici. Se enervează rău şi nu‑i mai iese niciun sunet din instrumentul cel strălucitor şi curbat. Îl înjură des pe ministrul de externe şi mă contrazice violent, adică nici de frizer nu‑i bun, aia e meserie serioasă, trebuie să ai talent, poţi ajunge celebru precum Figaro, zice, şi ăla a fost frizer şi bărbier, nu ajunge Cioroianu în veci la înălţimea lui. Cum îşi permite Cioroianu? se întreba Elvis Babu cu furie. Tocmai el! Adică el care şi‑a tras o terminaţie la nume şi acuma îşi înjură fraţii? La început, n‑am înţeles ce dorea să spună Elvis Babu şi l‑am întrebat nedumerit. Păi, fii atent, a zis el. E cioroi, mă băiatule, cu literă mică, şi tu ştii ce înseamnă cioroi, aşa‑i? Acuma, că‑i ministru, îşi spune Cioroianu, dar tot îşi unge părul cu uleiuri, se vede de la o poştă. Păi, tocmai un cioroi să se lege de propriul său neam şi să spună tot soiul de tâmpenii? Ar trebui să‑şi ia rucsacul în spinare şi să plece, deghizat în babă, prin munţi, să‑şi aerisească mintea şi gândirea, câtă mai are! Tare supărat e Elvis Babu, iar eu îl înţeleg şi chiar afirm că sunt de acord cu supărarea lui.

Scriu asta, chiar dacă au început deja vecinii să‑mi bată în calorifer… Închei aici şi mă semnez, ca de obicei: un om sfios din ţară.