„Secretară pentru suflet” de Graham Greene

În acest număr al Literomaniei, vă propun proza scurtă „Secretară pentru suflet” de Graham Greene, tradusă de B. Marian și apărută în revista „Literatură” (nr. 2, 1968) (cu o ilustrație de Val Munteanu). Titlul original al povestirii este „Special Duties” (redenumită apoi „A Peculiar Affair of Westbourne Grove”) și a fost publicată în 1954, în volumul „Twenty-One Stories”. Lectură plăcută!

Graham Greene

Secretară pentru suflet

William Ferraro, de la firma de armament Ferraro-Smith, locuia într-o casă falnică din Montagu Square. O aripă era ocupată de soția lui, care se credea invalidă și se supunea cu strictețe dictonului : „trebuie să trăiești ca și cum fiecare zi din viață ar fi ultima”. Din această pricină, de zece ani aripa în care locuia adăpostea totdeauna vreun preot iezuit sau dominican, cu înclinare spre vin bun și whisky sănătos, iar dormitorul ei era prevăzut cu un clopot de alarmă. Domnul Ferraro se îngrijea de mîntuirea sa personală într-un mod mai independent. Controla cu fermitate afacerile firmei, care îngăduise bunicului său — camarad de exil cu Mazzini — să întemeieze într-o țară străină marea industrie Ferraro, Smith & Co. Dumnezeu l-a plămădit pe om după chipul și asemănarea lui, și de aceea era destul de cuminte din partea d-lui Ferraro ca să întoarcă complimentul și să-l privească pe Dumnezeu drept directorul vreunei afaceri supreme, care totuși depindea de operațiile financiare ale firmei personale. Puterea unui lanț o dă veriga cea mai slabă și d. Ferraro nu-și uita deloc răspunderile.

Înainte de a pleca la birou la 9:30, d. Ferraro, ca simplă politețe, telefona soției sale, aflate în cealaltă aripă. Îi răspundea părintele Dewes.

– Cum îi merge soției mele ? întrebă financiarul.

– A petrecut o noapte bună, îi răspundea duhovnicul.

Conversația varia foarte rar. Cîndva, predecesorul părintelui Dewes încercase să creeze un climat mai favorabil între cei doi soți, dar renunțase cînd își dăduse seama că acest scop nobil nu avea nici o posibilitate de înfăptuire și că, în puținele prilejuri cînd cina cu Ferraro, nu se servea whisky și se aducea la masă un vin mai prost.

După ce-și făcea datoria cu telefonul și lua micul dejun, d. Ferraro se plimba – cam la fel ca Dumnezeu prin paradis – prin biblioteca sa, unde se înșirau în rafturi ediții complete ale clasicilor, și prin salonul pe ai cărui pereți atîrnau cîteva pînze din cele mai scumpe aflate în colecțiile particulare. Dacă alți amatori păstrau ca pe o comoară un singur tablou de Degas, Renoir sau Cézanne, d. Ferraro cumpăra cu ridicata: avea șase Renoir, patru Degas cinci Cézanne. Nu se mai sătura privindu-le, deoarece d. Ferraro credea că banii investiții în aceste tablouri îi asigurau un loc bun pe lumea cealaltă.

În dimineața aceea de luni, era și 1 mai. Primăvara sosise punctuală la Londra și rîndunelele se zbenguiau gălăgioase prin praf. D. Ferraro era și el punctual, dar — spre deosebire de anotimp, pe el te puteai bizui ca pe meridianul Greenwich. Împreună cu secretarul său confidențial – un oarecare Hopkinson – își recapitulă programul zilei. D. Ferraro avea rara însușire de a-și „delega” răspunderile atunci cînd ei se așteptau mai puțin. În schimb își controla subalternii și vai de funcționarul care nu corespundea misiunii. Pînă și medicul său de casă trebuia să se supună controlului, prin consultarea unui rival.

– Cred că azi după-amiază mă abat pe la galeria Christie, spuse lui Hopkinson, să văd cum se descurcă Maverick. (Maveriek era folosit ca agent al său pentru achiziționarea tablourilor).

Ce îndeletnicire mai plăcută putea oferi o frumoasă după-amiază de mai decît controlarea lui Maverick ? Adăugă:

– Trimite-o pe domnișoara Saunders, și scoase din sertar o fișă personală pe care nici măcar Hopkinson nu avea voie s-o cerceteze.

D-ra Saunders se strecură tiptil în birou. Dădea impresia că se mișcă la nivelul parchetului. Era o fată de vreo 30 de ani, cu un păr de culoare nedefinită și ochi de un albastru uimitor de limpede, care dădeau feței sale altminteri obișnuite aerul unei statui sacre. În registrele firmei era trecută „secretară asistentă confidențială”, și indatoririle sale erau „speciale”. Pînă și calificarea ei era specială: fusese șefă de grupă la Mănăstirea Sfintei Latitudinaria, unde câștigase, trei ani la rînd, premiul special pentru evlavie: un mic triptic al Maicii Domnului pe fond de mătase albastră, legat în piele florentină și furnizat de casa de încredere Burns, Oates& Co.

– Domnișoară Saunders – spuse d. Ferraro – nu găsesc aici înregistrarea indulgențelor și iertărilor de păcate care trebuie să fie dobândite în luna iunie.

– Iată-le aci, domnule. Aseară am ajuns tîrziu acasă fiindcă procesiunea pentru indulgentă plenară la Sf. Ethelreda a durat mult.

Întinse domnului Ferraro o listă bătută la mașină: în prima coloană, data, în a doua, biserica sau locul de pelerinaj unde putea fi dobîndită indulgența, iar în coloana a treia, numărul de zile reduse din pedeapsa rămînerii în Purgatoriu, trecut cu cerneală roșie. D. Ferraro citi cu grijă bilanțu1.

– Capăt impresia, domnișoară Saunders, că cheltuiești prea mult timp pentru capitolele mai modeste. Cincizeci de zile ciupite aici, șaizeci smulse dincolo. Ești sigură că așa nu se pierde timpul? O indulgentă masivă, de 300 de zile, ar acoperi toate astea. Remarc că prevederea dumitale pe luna mai e mai scăzută decît cifrele din aprilie. Asta da, Ei, zic cinci indulgente pentru toate păcatele și 1565 zile reduse – asta da, zic și eu muncă foarte bună depusă pe aprilie. Nu vreau să ‚slăbești ritmul.

– Aprilie e o lună foarte bună pentru iertări, domnule. Știți, cad Paștile. În mai ne putem baza doar pe luna Maicii Domnului. Iunie nu e prea rodnic, doar la Corpus Christi mai scoți ceva. Observați o bisericuță poloneză din Cambridgeshire…

– Ține minte, domnișoară Saunders, că nimeni nu întinerește… Am mare încredere în acțiunea dumitale de secretară pentru suflet. Dacă aș fi mai puțin ocupat aci, aș putea să-mi asigur singur cîteva din aceste indulgențe. Sper că acorzi mare atenție condițiilor în care le obții.

– Firește, domnule Ferraro.

– În programul dumitale de azi văd că e trecută biserica St. Praxted-Cannon Wood. Un drum cam lung. Trebuie să consumi toată după-amiaza pentru o simplă indulgentă valorînd 60 de zile?

– N-am putut găsi alta azi. Desigur, totdeauna se acordă indulgențe plenare la catedrală. Dar știu cît de susceptibil sînteti și cum țineți să nu repetăm biserica, în aceeași lună.

– Este singura mea superstiție, sublinie d. Ferraro. Desigur, nu are nici o bază în învățătura sfintei biserici.

– Nu v-ar plăcea o repetiție ocazională pentru un membru al familiei, de pildă soția dv…

– Am fost învățați, domnișoară Saunders, să acordăm mai întîi atenție sufletelor noastre. Soția mea se cade să vadă singură de indulgențele necesare și are un excelent consilier iezuit; eu te plătesc pe dumneata ca să te îngrijești de sufletul meu.

– N-aveți nici o obiecție față de Cannon Wood?

– Dacă e într-adevăr cea mai bună investiție pentru azi și dacă nu cere ore suplimentare…

– A, nu, domnuleFerraro; se cere doar o decadă de mătănii…

După un prînz luat devreme și încheiat cu o simplă sticlă de stilton vechi și un pahar de porto, d. Ferraro făcu o vizită la galeria Christie. Maverick era chiar la fața locului și d. Ferraro nu mai pierdu vremea să aștepte un Monet și un Bonnard pe care urma să i le aducă acasă agentul său. Ziua rămînea însorită și călduță și financiarul fu cuprins de dorul unei vacanțe veritabile. Era gata să-i spună șoferului s-o ia spre Richmond Park, dar prefera totdeauna, dacă era posibil, să combine afacerile cu plăcerea, și-i dădu în gînd că, dacă se ducea acum la Cannon Wood avea s-o găsească pe d-ra Saunders la treabă.

Cannon Wood era una din noile suburbii clădite în jurul unei vechi moșii. Acum se zăreau pe-acolo o agenție de cărbuni, un mare magazin de coloniale, un cinema „Odeon”, o vastă biserică anglicană. D. Ferraro îi spuse șoferului să întrebe încotro trebuia s-o ia spre biserica aceea catolică.

– Nu e nici una aici, îi spuse polițistul.

– Nu e aci biserica sfîntului Praxted ?

– Nici a altui sfînt.

Ca un personaj biblic, d. Ferraro simți un cuțit prin măruntaie. D. Ferraro se lasă dus încet, îndărăt spre City. Era prima dată cînd o controla în muncă pe d-ra Saunders – doar cîștigase trei premii de evlavie… Dar în drum spre casă, își aminti că și Hitler trecuse cîțiva ani printr-un colegiu iezuit; totuși, în ciuda tuturor aparențelor, nu-și pierdu speranța.

Ajuns în biroul său, deschise sertarul și scoase fișa specială. Nu cumva se înșelase, luînd Cannonbury drept Cannon Wood ? Nu, nu confundase, și o bănuială cumplită îl cuprinse: cît de des îi trădase încrederea domnișoara Saunders în ultimii trei ani ? (O angajase după o pneumonie gravă pe care o avusese atunci – ideea unei secretare pentru suflet îi venise în timpul îndelungilor insomnii din timpul convalescenței.) Era oare cu putință ca nici una din indulgențele trecute în bilanț să nu fi fost obținută după canoane? Nu putea crede așa ceva. Cu siguranță că măcar o parte din totalul de 36 892 zile trebuia să fie valabilă. Dar numai domnișoara Saunders putea să-i spună de cîte zile de Purgatoriu era scutit… Și ce făcuse în orele ei de birou, acele lungi ore de pelerinaj? O dată, petrecuse un întreg week-end la Washington.

Îl sună pe d. Hopkinson, care remarcă imediat cît de alb la față era patronul său și exclamă :

– Nu vă simțiți bine, domnule Ferraro ?

– Am avut un șoc serios. Nu-mi poți spune unde locuiește domnișoara Saunders?

– Locuiește cu o mamă invalidă, în apropiere de Westbourne Grove.

– Adresa exactă, te rog.

D. Ferraro ajunse cu mașina prin întinderea mohorîtă a cartierului Bayswater: mari case de raport prefăcute în locuințe particulare. Pe terasele din spate, fete dubioase se rezemau de balustrade, iar după colț o orchestră de ambulanți făcea tămbălău. D. Ferraro găsi casa, dar nu-și putea lua inima în dinți să sune. Stătea ghemuit în limuzina sa Daimler, așteptînd să se întîmple ceva. Oare privirea sa intensă o aduse pe domnișoara Saunders la o fereastră de la etaj – era o coincidență sau o răsplată? D. Ferraro se gîndi mai întîi că amiaza caldă purta vina îmbrăcăminții ei cam sumare, în timp ce luneca leneș spre fereastră pentru a o deschide mai larg. Dar apoi un braț masculin îi încercui mijlocul, un chip tînăr privi spre stradă, o mînă trase jos storul cu un gest familiar. Pentru d. Ferraro deveni limpede că nici măcar condițiile elementare pentru obținerea unei singure indulgențe nu fuseseră îndeplinite.

Dacă un prieten ar fi putut să-l vadă în seara aceea pe d. Ferraro urcînd scările locuinței din Montagu Square, ar fi fost mirat constatînd cît de rău îmbătrînise. Parcă în cursul acelei îndelungate după-amieze s-ar fi așternut pe fața și trupul lui cele 36 892 zile de Purtagoriu de care se crezuse scutit, în ultimii trei ani. Covorul gros îi înghițea pașii ca dunele de nisip. Nu aprinse nici un bec, ci se lăsă călăuzit de o singură lampă cu abajur roșu. Tablourile din sufragerie îi amintiră de îndatoririle sale față de moarte. Trecu în bibliotecă: clasicii legați în piele îi amintiră de autorii morți. Se așeză într-un fotoliu, și o ușoară durere în piept îi aminti de dubla sa pneumonie. Acum era cu trei ani mai aproape de moarte decît în clipa cînd o angajase pe domnișoara Saunders.

După un răstimp, d. Ferraro își înnodă degetele, în felul cum fac unii oameni cînd se roagă. La dînsul acesta era semn că luase o hotărîre. Momentul cel mai greu al crizei trecuse – înaintea sa se întindeau încă destui ani. Se gîndi : „Mîine o să mă ocup să-mi găsesc o secretară pentru suflet pe care să mă pot cu adevărat bizui.”

În românește de B. MARIAN

Ilustrație de Val Munteanu