Dacă scriitorii romantici subliniau inocenţa copilăriei, iar romancierii victorieni alegeau să accentueze condiţiile materiale precare de care aveau parte mulţi copii în epoca respectivă (Oliver Twist şi David Copperfield din romanele lui Dickens fiind, probabil, exemplele edificatoare în acest sens), continuatorii lor au preferat să se orienteze către o literatură cu conţinut dominat mai degrabă de un soi de evazionism, dacă e să ne gândim doar la „Alice în Ţara Minunilor” de Lewis Carroll, sau la „Insula comorilor” de Robert Louis Stevenson. Cunoscând perfect aceste linii ale unei adevărate tradiţii a genului, Ian McEwan, apropiindu-se, la rândul său, de protagonistul adolescent, mai cu seamă în romanul „Grădina de ciment” (1978), se raportează, însă, şi la atitudinile lui Holden Caulfield, din „De veghe în lanul de secară” de J. D. Salinger, dar şi la unele dintre reacţiile copiilor ajunşi pe neaşteptate pe o insulă pustie, din „Împăratul muştelor”, celebrul roman al lui William Golding.
Dincolo de toate aceste posibile influenţe, încercarea de a trata tema adolescenţei – ori a sfârşitului copilăriei – ridică în faţa oricărui scriitor, iar McEwan este pe deplin conştient de acest lucru, o problemă delicată, câtă vreme, în dorinţa de a surprinde cât mai exact transformările şi provocările „vârstei ingrate”, mulţi autori s-au confruntat cu pericolul pierderii autenticităţii, tocmai din cauza excesului de analiză psihologică, realizată cu mijloace mult superioare capacităţii de înţelegere a tinerilor protagonişti. Soluţiile de rezolvare a acestei probleme au variat, căci, dacă, de pildă, James Joyce, în „Portret al artistului în tinereţe” alegea să-şi adapteze limbajul evoluţiei psihologice şi artistice a eroului, Golding, pe urmele lui Dickens sau chiar ale lui George Eliot, se foloseşte de avantajele unei voci narative mature, oarecum omnisciente pe tot parcursul romanului. Conştient de marele adevăr subliniat nu o dată de Charlotte Brontë, şi anume că orice copil simte şi receptează lumea exterioară în mod acut, dar e greu de crezut că e şi capabil să-şi analizeze trăirile până la capăt, Ian McEwan s-a dovedit a fi preocupat de toate aceste aspecte încă de la începuturile sale literare, câtă vreme primul său volum de povestiri, „First Love, Last Rites” (1975) a fost considerat, pe bună dreptate, momentul de început al manifestării unei noi direcţii în proza britanică contemporană, nu puţine texte incluse în cartea aceasta fiind centrate pe evoluţia unor adolescenţi, adesea puşi în faţa unor situaţii extrem de complicate. De aceea, primul său roman, „Grădina de ciment”, nu a reprezentat, cel puţin din punctul de vedere al temei alese (adolescenţa şi multiplele sale provocări) o surpriză, surprinzătoare rămânând, însă, mijloacele pe care autorul le-a găsit pentru a o rezolva. Dincolo de imensul scandal provocat de acest roman din cauza acuzaţiilor de plagiat care i-au fost aduse autorului – şi care s-au dovedit, în scut timp, a fi nefondate – „Grădina de ciment” a impus, pe dată, atenţiei publicului cititor britanic şi nu numai, un scriitor ce deprinsese perfect strategiile narative impuse de William Trevor, cu câţiva ani în urmă, prin „The Children of Dynmouth” (1976), unde torţionarul se transforma, treptat, în victimă dar care, pe de altă parte, nu va ajunge la excesele pasional-senzuale ale protagonistelor din romanele lui Jeanette Winterson.
Fiind, în principiu, relatarea la persoana întâi a întâmplărilor sumbre prin care trec patru copii rămaşi pe neaşteptate orfani de tată – care moare din cauza unui atac de cord –, dar şi de mamă, răpusă în scurtă vreme de cancer, „Grădina de ciment” înregistrează perfect temerile şi provocările cărora copiii trebuie să le facă faţă şi pentru care, evident, nu sunt deloc pregătiţi. Astfel, ei vor decide să o înmormânteze pe mamă în pivniţa casei, acoperind-o cu un soi de sarcofag de ciment (acelaşi ciment cu care tatăl lor încercase să acopere întreaga grădină pentru a împiedica buruienile să mai crească, dar distrugând, în acelaşi timp, şi florile) pentru a nu fi duşi la un orfelinat. Julie, fiica cea mai mare, încearcă să se ocupe de treburile gospodăreşti, având de înfruntat mai cu seamă opoziţia lui Jack, naratorul, numai că lucrurile vor tinde să scape de sub control, o dată ce marele lor secret este descoperit de Derek, prietenul lui Julie, decis să se impună în faţa fetei chiar şi prin forţa brută. Romanul, redus ca dimensiuni şi alert în ceea ce priveşte relatarea întâmplărilor, cucereşte de la primele pagini – şi şochează, în acelaşi timp, mai cu seamă prin unele din atitudinile lui Jack, cel care nu se fereşte să-şi afirme deschis aversiunea faţă de tată. Desigur, nu cu vehemenţa micului James Ramsay din „Spre far”, romanul Virginiei Woolf, nici cu accentele oedipiene ale lui Paul Morel din „Fii şi îndrăgostiţi” de D. H. Lawrence, însă cu o claritate uimitoare. De altfel, precizia – uneori de-a dreptul chirurgicală, aşa cum au afirmat unii critici – a tonului narativ caracterizează stilul lui McEwan de la început si până la marile sale creaţii romaneşti, „Durabila iubire” sau „Ispăşire”, simptomatic, centrate şi ele, chiar dacă nu în mod atât de evident ca primul roman, pe aspectele destrămării familiilor sau pe cele legate de dificultatea comunicării chiar şi într-un mediu familial aparent stabil.
În „Grădina de ciment”, această precizie este de găsit mai cu seamă în ceea ce priveşte aducerea în faţa cititorului a reacţiilor lui Jack şi a modului în care el se comportă în contextul tragicelor evenimente care îi marchează existenţa. Plus tema incestului, a atracţiei interzise dintre el şi Julie, concretizată către finalul cărţii, toate acestea de natură a transforma romanul într-un excelent exemplu de modernitate insolită, apropiat ca structură – dar şi ca rezolvare narativă – de realizarea artistică din „Mângâieri străine”, cartea publicată de autor în 1981. În fond, aşa cum se va întâmpla şi în acest roman, unde locul de desfăşurare a acţiunii, niciodată numit ca atare, putea fi imediat recunoscut ca fiind Veneţia, şi în „Grădina de ciment” mai important se dovedeşte a fi ceea ce autorul nu spune niciodată până la capăt, Ian McEwan dovedindu-se de pe acum a stăpâni perfect tehnica omisiunii sugestive. De aici şi atmosfera inconfundabilă, amestec de roman de mistere cu elemente gotice, totul prins într-un discurs construit în mod evident pe urmele lui Kafka şi Beckett, căci textul este golit de orice punct referenţial care să poată reprezenta o legătură cu lumea reală contemporană. „Grădina de ciment” se transformă astfel, dintr-o aparentă relatare a unui fapt divers, ca atâtea altele din paginile tabloidelor (britanice sau nu), în scriere de atmosferă, având un aer de vechime nedeterminată ce prinde cititorul de la prima şi până la ultima pagină.
Deşi aparent înrudit ca tematică şi structură, la o lectură atentă, vom observa că romanul lui McEwan se afla la distanţă semnificativă de celebrul şi popularul „De veghe în lanul de secară”, căci Jack nu are nici umorul şi nici exuberanţa narativă a lui Holden şi nici tendinţa permanentă a acestuia de a lua peste picior marile modele narative ale epocilor anterioare, între acestea, la loc de cinste aflându-se frecvent menţionatul Dickens… În loc de aşa ceva, „Grădina de ciment” (esenţială această determinare, căci noua generaţie tânără nu mai are de-a face cu vreo grădină a Edenului, ci cu una de ciment) se prezintă drept un text golit, în mod esenţial, de referinţe livreşti directe, tehnica lui McEwan fiind, în mod fundamental, cea a aluziei. Raportarea se face, desigur, cam la aceleași modele pe care le utiliza cât se poate de clar şi J. D. Salinger, numai că într-un mod pe care-l putem numi de-a dreptul subversiv, ce pare a-i scoate, astfel, pe tinerii protagonişti, din mijlocul societăţii în care trăiesc şi a-i plasa ca pe un alt fel de insulă pustie, fără să însemne că Jack ar avea prea multe legături cu personajul cu acelaşi nume din „Împăratul muştelor” ori cu cruzimea înnăscută a acestuia. În fond, Jack, ca şi atâţia alţi adolescenţi, se află în căutarea adevăratei sale identităţi, un drum extrem de dificil, mai ales în absenţa unor modele pe care să le poată urma la nivelul familiei sale. Astfel că, implicit şi subtextual, autorul îl face să se raporteze la ce altceva decât la literatură, câtă vreme imaginea pe care doreşte să şi-o construiască, în calitate de tânăr îndoliat şi îndurerat de moartea părinţilor, nu are atât de mare legătură cu ceea ce simte el cu adevărat, ci cu ceea ce doreşte să arate celorlalţi că ar simţi, caz asemănător până la identificare cu cel al lui David Copperfield, rămas orfan de mamă şi aflând acest lucru în mijlocul colegilor săi pe care, cu o vanitate copilărească, încearcă să-i impresioneze prin poza pe care o adoptă imediat. Ian McEwan reuşeşte, în acest fel, să spună mult mai mult – şi mult mai multe – despre psihologia adolescenţilor, dar şi despre problemele cu care se confruntă aceştia decât un cititor neobişnuit cu maniera sa de a scrie s-ar fi putut aştepta. Dar, în acelaşi timp, să afirme, iarăşi şi iarăşi, câteva mari adevăruri referitoare la viaţă şi moarte, la dificultatea comunicării între oameni şi la singurătatea care, mai des chiar decât am crede sau am vrea să recunoaştem, afectează lumea în care trăim.
Ian McEwan, „Grădina de ciment”, traducere de Dan Croitoru, Editura Polirom, Iași, 2021
Sumar Literomania nr. 401-402 (2026)
Scrie un comentariu