Citiri cu coada ochiului

Sic transit…

1. Voi spune din capul locului cu maximă francheţe: Mihai Ursachi mi-a fost profesor de germană în prima clasă de liceu, la “Vasile Alecsandri”, din septembrie pînă în luna lui octombrie a aceluiaşi an, cînd şi-a dat demisia fără un motiv manifest. Îndrept, astfel, o inexactitate biografică.

Unii colportori de anecdote pretind că a cerut Consiliului Magisterial, într-o şedinţă de pomină, să modifice numele edificiului, din “Vasile Alecsandri” în “Mihai Ursachi”, deşi era limpede încă de pe atunci că sus-zisul edificiu şcolar nu-i merita nici numele, nici prezenţa, nici panglica neagră a lavalierei de catifea. Nu era un modest ori un ipocrit. Îşi cunoştea preţul. Mihai Ursachi năzuia pesemne (poate, ironic) ca biografiile postume să consemneze într-un paragraf obscur faptul că în anul cutare, în ziua cutare, Mihai Ursachi (şi nu altcineva) a ţinut cursuri în aula “Mihai Ursachi” din liceul “Mihai Ursachi” (fost “Vasile Alecsandri”), tocmai pe timpul existenţei sale lumeşti. Nici mai devreme, nici mai tîrziu. Exact la timpul potrivit…

Colegii au surîs, negreşit, dar n-au binevoit să-i îndeplinească dorinţa. Nu-i condamn. Au fost nişte oameni fără însuşiri, ca oricare alţii din universul nostru lipsit, la rîndu-i, de însuşiri. Vina lor este, mai degrabă, venială. N-au perceput norocul, n-au sesizat epifania şi nici faptul că erau contemporani cu însuşi Mihai Ursachi. Fireşte, este nevoie de o inteligenţă ascuţită şi de o atenţie pe măsură pentru a consemna coincidenţa propriei priviri cu evenimentul destinal. Au fost, deci, mai orbi decît Synagoga. Pe de altă parte, ca să fiu drept, Destinul nu se vădeşte oricui şi, mai cu seamă, oricînd. Trebuie să te naşti cu o percepţie adecvată. Și să ai noroc.

Pe atunci – ca şi astăzi – „frivolitatea” lui Vasile Alecsandri se preda în manual, tenace. În fond, Mihai Ursachi publicase, în dispreţul incult şi blazat al criticii literare dintotdeauna, doar Inel cu enigmă. Puţin. Notorietatea şi gloria au irumpt, vorba poetului, “încet şi greu”. Iar cînd au irumpt în lumină de-adevăratelea, a fost prea tîrziu. Imposibil de tîrziu. Poetul trecuse deja Oceanul Atlantic. Lăsase în urmă orice veleitate artistică. Renunţase la scris.

Orbirea criticii de întîmpinare constituie încă o expresie a evidenţei că orice canon literar este mult prea rigid: nu poate fi modificat decît printr-un entuziasm popular, printr-un plebiscit.

Cînd a plecat din liceu, poetul nu a anunţat pe nimeni. Şi-a depus la directorul Hrib, în cabinet, o demisie laconică. I-a întors spatele. Alumnii nu l-au regretat (poate doar planturoasa Zelenâi Elena să fi oftat o vreme după el), fiindcă nimeni n-a realizat cît de exorbitantă a fost această dispariţie. Nimeni n-a plîns cum s-ar fi cuvenit. Nu s-a organizat nici o serbare. Nu s-a rostit nici un discurs festiv. Oamenii şi-au văzut de treburi ca şi cum Mihai Ursachi nici n-ar fi trecut pe acolo. Colegii mei l-au ignorat. Şi l-aş fi ignorat eu însumi, cu siguranţă, dacă n-aş fi scris, horribile dictu, versuri. Visam să devin creator, vă vine să credeți așa ceva?

În consecinţa acestei benigne obtuzităţi, fostul profesor Ursachi s-a retras în mahalaua Ţicăului, care nici ea nu-i poartă, deocamdată, numele. Observ faptul în sine fără să mă mir. Apreciez filosofic realitatea şi o accept aşa cum este. Urmez, astfel, îndemnul unor Horatius, Cicero ori Seneca: nil admirari. De la o vreme, nu mă mai surprinde nimic. De regulă, erudiţii nu au iniţiative civice. La rîndul lor, edilii, în unanimitate, sînt nişte ignari.

2. Cînd am devenit amici, în iarna anului următor, după lectura unui foarte sumbru poem personal (muncisem aproape un trimestru pentru a-l desăvîrşi), poem din care nu lipseau, fireşte, ingratitudinea feminină şi falsitatea amorului peren, poetul mi-a declarat perfect convins şi extrem de convingător: “Numai eu [adică el, Mihai Ursachi, n. m.] mai scriu versuri la fel de subtile!”. Un zîmbet şiret i-a însoţit enunţul. În pofida îndoielilor, recunosc fără ruşine: elogiul lui m-a răscolit. Deşi Mihai Ursachi îl recita întocmai (și cu o apatică generozitate) tuturor poeţilor, indiferent de valoare ori de curent literar. Încă nu-și făcuseră apariția realist-visceraliștii. Ceea ce nu m-a împiedicat ulterior să renunţ la obiceiul nociv de a fabrica versuri. Am salvat astfel multe vieţi, am cruţat inimi, am păstrat la o dimensiune modestă istoriile literare. În îmbulzeala optzecistă de poeţi care a urmat, am fost singurul scriitor aproape lucid.

Am povestit acest amănunt cu totul irelevant pentru a risipi o persistentă neînţelegere pe care a creat-o poetul însuşi, într-unul din numeroasele-i accese de mitomanie. Cînd, mult mai tîrziu, după 1990, a declarat cu tonul lui pontifical, peremptoriu, aproape macabru (extrem de persuasiv, totuşi, îndeosebi cînd recita vulgului profan, într-un amfiteatru aproape deşert, Triplu poem pentru bătrînul porcar Garibaldi), cum că “n-a lucrat nici măcar o secundă sub comunişti” (cu carte de muncă!), uitase probabil această lapidară experienţă paideică.

În treacăt fie zis, înainte de a ne cunoaşte, pe vremea cînd fusese student la Filosofie şi studia (alături de marxism-leninism) cele cinci indemonstrabile ale stoicilor şi cele treisprezece silogisme rabbinice, în vacanţa principală, pentru o sută de lei pe lună, păzise (de această dată, fără carte de muncă!) balta Ciricului şi salvase o mulţime de ageamii de la înec. Nu mint. Martor mi-e doar adevărul.

Mihai Ursachi a fost un profesor mai degrabă întîmplător, fără vocaţie. Se comporta ca un neamţ, dar n-avea nici o metodă. Surîdea impasibil, glumea rar, ţinea lecţii şi mai rar și numai cînd avea chef. De obicei, nu avea. Ne cerea de fiecare dată, la despărțire, să învăţăm “dumnezeieşte”. Termenul îi aparține. Avea un umor greoi, lipsit de ironie, mordant. Nu era spontan. Unui şcolar emotiv i-a mărturisit sec, într-o dimineaţă mohorîtă: “Ai mutra unui traficant de stupefiante”. Clasa a tresăltat în hohote batjocoritoare. Şcolarul a plîns. Profesorul n-a remarcat nimic. Hagiografii mai severi l-ar numi meschin (sau inadecvat). Hagiografii mai puţin severi ar ignora cu fățărnicie incidentul. În acest eseu, prefer să evit orice epitet irespectuos. În definitiv, nu-i păsa de noi, de elevi. Şi nu-i păsa (am constatat acest lucru mult mai tîrziu) nici de el însuşi. Timp de o oră, ne ignora. De cel puțin șapte ori, indescriptibila Zelenâi citea monoton lecția. Magistrul privea pe fereastră. Îi răspundeam, bineînţeles, cu aceeaşi monedă. Nici nouă nu ne păsa de el. În definitiv, ne ignoram reciproc.

Menţionez, totuşi, două excepţii. Prima: ne-a rezumat pe înţeles comedia metafizică a lui Friedrich Dürrenmatt, Romulus cel Mare. În luna martie a anului 476 (sic!), imperiul este invadat de barbari. Cavaleria romană se retrage în dezordine. Prefectul Spurius Titus Mamma tocmai a sosit la palat să anunţe înfrîngerea. Capitala a căzut. Statul roman este în agonie. Singurul ins care îşi păstrează sîngele rece, seninătatea şi buna dispoziție este împăratul Romulus Augustus. La reşedinţa din Campania, el trăieşte înconjurat de cîrduri de păsări (botezate cu nume regeşti: Tiberius, Domitian, Caracalla, Oreste etc.). Întruchipează, în felul lui original, un morosophos, un nebun-înţelept: Dürrenmatt spune limpede că este vorba de un “bufon”. Romulus Augustus a înţeles că anumite deznodăminte sînt inevitabile, iar anumite procese, ireversibile. Altfel spus, împăratul este un stoic. Povestea lui Romului cel Mare și a găinilor lui ne-a încîntat.
După ore, ne-am bulucit la bibliotecă să împrumutăm volumul. Voiam să ştim dacă Marcus Aurelius şi Odoacru au mai produs vreun ou. În ziua aceea, din păcate, numitele galinacee nu ouaseră…

A doua. De la el am învăţat genul substantivului german “Uebung”, care înseamnă “exerciţiu” (de la verbul “ueben”, a exersa ceva în vederea învăţării).

Magistrul Ursachi (al cărui singur principiu pedagogic a fost acela de a nu urma nici un principiu, cum am spus) m-a scos la tablă, în faţa clasei, şi m-a interogat nemilos cu privire la genul lui “Uebung”. Presupunînd, vai, că numitele genuri (masculin, feminin, neutru) se păstrează în toate limbile aceleaşi, am răspuns decis: este vorba de un substantiv neutru! Ursachi m-a privit crunt, dezaprobator. A făcut: Nţ… Am încercat s-o dreg: este vorba, fireşte, de un substantiv masculin! Răspunsul meu s-a ales cu aceeaşi privire îngheţată. Din nou: Nţ… Urma inevitabil răspunsul corect. N-am avut tăria să-l pronunţ: era prea simplu. Ursachi nici nu s-a sinchisit. În limba germană, “Uebung” (“die Uebung”, cu articolul hotărît) este un substantiv feminin. N-am uitat nici azi, după atîta amar de vreme. Şi nu voi uita acest amănunt pitoresc chiar dacă, într-o zi pe care o bănuiesc extrem de apropiată, se va întîmpla (matematic se va întîmpla!) să uit totul.

Din păcate, peste o lună, dacă nu greşesc, a venit o doamnă profesoară, de la care am învăţat nemţeşte şi mai puţin. Tot ce mai ştiu este propoziţia suficient de distractivă: “Der Musiker List war nicht listig”, pe care am compus-o la repezeală, la o oră de probă ținută de un absolvent de Germană.

3. Nu-i nici o problemă… Era greşit să încerci a prinde ceva de la Mihai Ursachi. Înveţi îndeosebi de la persoanele meticuloase şi răbdătoare, nu de la artişti şi visători. Funcţia lui Mihai Ursachi în cultura ieşeană a fost cu totul alta: ne-a adunat la un loc, ne-a dat un ideal, un rost, o noimă. Ne-a transmis cîteva idiosincrazii. A aprins în rîpa Ţicăului farul Poeziei. A ridicat pe dealul Şorogarilor stindardul Artei Pure.

L-am vizitat adesea în casa din fundacul Dochia, la numărul 9, casă care i-a fost rechiziţionată, prin 1985, şi pe care nu a mai putut-o recupera după 1990. Poetul ducea o existenţă aşa-zicînd spartană: se culca odată cu găinile şi se trezea cu mult înaintea lor, pe la 2 sau 3 din noapte. Imediat se apuca de scris. Accepta musafiri începând cu orele 9-10 AM. Intrai într-un hol (în care m-au frapat nişte schiuri, un bolovan de rîu, o pereche de patine, o bicicletă) şi după aceea făceai la dreapta, într-o odaie-sufragerie, de o barocă, neverosimilă harababură. Totul zăcea pe podea.

O fotografie a lui Edgar Allan Poe, poetul melifluu cu care Ursachi semăna (şi) fizionomic, un volum cuprinzător din Faust al lui Goethe, iar deasupra unui dulap, craniul unei presupuse Calypso. Pe duşumea zăceau cărţi de anticariat, cu coperte grele şi format imens, exotic (pe care mă îndoiesc că Ursachi le-a consultat vreodată), lexicoane, enciclopedii nemţeşti, tipărite cu literă gotică, foi abia însemnate cu un cuvînt sau două (în cerneală violacee, “Vater”), făcute ghemotoc şi aruncate sub masă, poezii scrise în chiar dimineaţa vizitei, deja dactilografiate atent, la două rînduri. Reţin dintr-un poem memorabil doar o terţină poliglotă: “Vae vae cucu victis, / Benedictus, Benedictus, / Toată moartea e un strip-tease”. Un talmeş-balmeş aiuritor (şi cam kitsch, după gustul meu de azi), asupra căruia Mihai Ursachi veghea cu ochi de gospodar satisfăcut. Surîdea maliţios. Se distra, bineînţeles.

În dormitor, unde n-am intrat, desenase în varul pereţilor cai verzi. Aşa mi s-a spus.

Poetul era, ştiu bine, un ins mai degrabă ordonat, cu habitudini cazone, foarte grijuliu de sănătate şi de imaginea-i proprie, avar şi tipicar, non-afectiv, ludic şi fanfaron. Într-un cuvînt: un soi de cavaler don Quijote în amestec cu un general ţarist. Cînd şi-a lăsat mustaţă, asemănarea s-a desăvîrşit (inclusiv cu Edgar Allan Poe). Rezulta prin combinaţie o personalitate fulgerătoare. Priveam pios interiorul, înfiorat de hîrcă, şi ascultam cu evlavie monologul poetului. Îmi evocase odată (ca imagine seminală a unei poezii cunoscute) apariţia subită a unui dragon în fereastra de la bucătărie. A notat de îndată, într-un carnet, halucinaţia. Apoi a compus poemul intitulat Vedenie în burgul gotic. Nu mă lăsam, totuşi, înşelat. Îl priveam neîncrezător, alb. Bănuiam că nu văzuse nici un dragon. Dar nu-i contestam fanteziile.

În definitiv, la el am degustat cele mai bune sucuri de fructe (îndeosebi de soc, aşa-numitul Soc-cola). Nu-şi făcuse încă obiceiul de a bea. Cînd se îmbăta însă (cam la trei luni o dată), mergea la Teatrul Naţional ori la Filarmonică, unde aplauda anapoda (chiar în timpul spectacolelor), gesticula în exces şi avea grijă să fie văzut de toţi. Aşa s-a format legenda, fără corespondent în realitate, a unui poet alcoolic, blestemat.

Personajul Ursachi – aşa cum înţelesese să-l compună atunci – fascina… Am constatat ulterior că nu doar eu căzusem pradă acestei vehemente fascinaţii: Mihai Ursachi se plimba prin tîrg cu alai, păşea ţanţoş şi avea admiratori fanatici. Îşi formase deja o Biserică, o ortodoxie, o doxologie. Cine greşea era numaidecît exclus.

După o primă ieşire în Portugalia, prin 1978, cînd a redactat şi un sonet memorabil, pe care îl voi cita într-un post-scriptum, poetul a plecat în Statele Unite la sfîrşitul verii lui 1981. A ajuns în Texas la nişte cunoscuţi, la un anume Don Eulert, traducător. A hotărît să rămînă acolo. A stat aproape zece ani: o gaură neagră în biografia Poetului. N-a mai compus, se pare, nici un verset.

După 1981, fiind pomenit tot mai rar (şi doar de către neconsolaţii lui amici), a căzut în uitare. Ce s-a petrecut în Statele Unite nu ştiu. Se spune (Mihai Ursachi însuşi a declarat într-un interviu la fel de puţin credibil ca toate celelalte) că şi-a susţinut un strălucit doctorat în Filosofie, pe tema afinităţilor dintre metafizica lui Heidegger şi versurile / viziunea poetului Paul Celan. Tot acolo, la un simpozion, l-ar fi întîlnit pe Jacques Derrida. A recunoscut de îndată în filosoful deconstrucţiei un ”marxist nenorocit”, un impostor. În această privinţă, Ursachi n-a greşit. La Sorbona, l-ar fi audiat pe Jean François Lyotard, părintele post-modernului pe înţelesul copiilor, care debita (Ursachi dicit) numai tîmpenii. Dezamăgit, poetul s-a retras din sală după zece minute…

Sceptic cum sînt, mă îndoiesc profund de adevărul acestor informaţii, ca şi de faptul că Mihai Ursachi l-a citit vreodată pe Heidegger. Nu s-a omorît cu cititul nici în ţară. De ce ar fi făcut-o, brusc, în America? Poetul a susţinut ritos că a străbătut Sein und Zeit, dintr-o ochire, într-un amurg seren, în timp ce înota pe spate prin talazurile Pacificului, îndreptîndu-se către Japonia. Cînd și-a dat seama că a ajuns în dreptul insulei Hokkaido și a fost somat de grăniceri, s-a întors înapoi cu volumul gata citit și memorat. Fireşte, nu este nici posibil, nici probabil.

La Universitatea din San Diego, California, ar fi predat cursuri de creative writing. Cine ştie? Nu pot să neg, dar nici să bag mîna în foc. Cu siguranță, o muncă manuală n-a făcut. Nu mi-l închipui, de pildă, într-un atelier auto, ascuns sub motorul unei maşini şi reparînd o bobină, un cilindru, o ţeavă de eşapament, un vehicul hibrid. Nu-l văd nici sub înfăţişarea unui cowboy, exersîndu-şi talentele la rodeo ori păzind, ca susiscălitul în copilărie, turme de vite (sau bizoni). Oricum ar fi, nu s-a îmbogăţit. N-avea cum. Bancherii texani nu-şi risipesc avutul pe culegeri de poezii, chiar dacă sînt scrise direct în engleză. A revenit la Iaşi, totuşi, într-un Dodge masiv, mai mult lat decît lung, care nu încăpea pe drumurile din urbe şi s-a dovedit inutil. L-a parcat pentru totdeauna în curtea Casei Pogor. N-a adus, în schimb, nici o carte.

Rămîne în seama istoricilor literari dumirirea acestui incident academic. Cu doctorat sau fără, Mihai Ursachi reprezintă acelaşi personaj original, care a influenţat existenţa şi habitudinile tuturor celor care au făcut boema Iaşilor în anii ’70.

4. După ce s-a întors în ţară (în primăvara anului 1990), n-am mai priceput nimic din poza poetului. Dorea o recunoaştere instantanee, o reputaţie fără dovezi. Voia îndeosebi semnele exterioare ale recunoaşterii: directorate, preşedinţii, premii, titluri de nobleţe, sinecuri. Credea, poate, că simpla lui apariţiune fizică, în carne şi oase, constituia dovada unei genialităţi poetice fără egal. Confunda, vai, autorul cu opera.

Cînd l-am cunoscut (cu douăzeci de ani în urmă), lucra zilnic. Avea un program drastic, de la care nu se abătea nici cu o iotă. Într-un deceniu, a publicat vreo şase volume de versuri (plus un volum de povestiri). A fost tradus în germană şi engleză. Acum, nu mai lucra deloc. Ducea o existenţă parazitară. Declara, adesea, că spusese tot ceea ce a avut de spus, lamura, esenţialul. Blama hărnicia monotonă a lui Cezar Ivănescu. Mai curînd, vîna lirică (niciodată abundentă) secase. N-a lăsat nici un manuscris, nici un carnet de însemnări, nimic, nimic, nimic. Incredibil! Nu-l mai interesa literatura (să zicem). Nu-l mai interesau scriitorii (să zicem). În această privinţă (şi numai în această privinţă), poate că avea dreptate: nimic nu este demn de efortul nostru (dacă tot murim). Inclusiv literatura. Inclusiv arta.

Dar restul? Sau nu există nici un rest?

În tot acest timp însă, Mihai Ursachi exersa (fără har şi neobosit) acelaşi rol vetust, anacronic, repeta în chip mecanic aceleaşi formule uscate. Publica de cinci ori la rînd acelaşi text (din anii ’70) despre Neantul care ar fi muma Poeziei. Majusculà termenii pentru a da impresia de profunzime ideatică, de sublim. Confecţiona propoziţii definitive de genul: “nu voi lăsa după moarte nici moşii, nici copii, ci numai poezii”. Nimic nu egala vacuitatea acestor ziceri. Timpul şi, mai ales, auditoriul se schimbaseră dramatic. Farmecul prezenţei sale dispăruse. Omul era incomprehensibil, opac.

Nu ne-am salutat, nu ne-am întîlnit niciunde, nu ne-am mai vorbit. Mihai Ursachi devenise inactual şi străin, asemenea unui faraon înviat subit în era post-atomică şi păşind apatic peste un pămînt calcinat…

P. S. Reproduc în continuare poemul promis:

Sonet ridicol

Rigorile prudenţei, credinţei, curtoaziei
noi niciodată nu le vom cunoaşte
decît cel mult în sfera poeziei,
uitîndu-ne la ele ca la moaşte.

Numai aşa se mai explică faptul
că în acest secol de duzină
n-a mai rămas decît grosolănia, raptul
şi rata la apartament sau la maşină.

Destul acum: scîrbit de toate cele
(chiar şi de moarte-mi este numai silă)
eu împletesc cununi de imortele

pentru o ipotetică copilă.
Dar, vai, ce catastrofice belele
adastă omenirea imbecilă!

Lisabona, 1978

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu