Vă propun, în acest număr al Literomaniei, un interviu în exclusivitate cu scriitorul francez Sorj Chalandon, autorul romanului „Fiu de ticălos” (Humanitas Fiction, 2023, traducere și note de Daniel Nicolescu)/ „Enfant de salaud” (Grasset, 2021). Roman finalist la Premiul Goncourt 2021, „Fiu de ticălos” este o explorare a relației tumultuoase a autorului cu tatăl său și o meditație tulburătoare despre adevăr și minciună, despre vinovăție și responsabilitate personală și colectivă.
Scriitorul francez Sorj Chalandon s-a născut la 16 mai 1952 în Tunis. Din 1973 până în 2007 a fost reporter, apoi redactor-şef adjunct la „Libération”. A realizat reportaje despre Liban, Iran, Irak, Somalia şi Afganistan, experienţă pe care a folosit-o din plin în scrierile sale literare. În 1988 a primit Premiul „Albert Londres” pentru reportajele despre Irlanda de Nord şi despre procesul Klaus Barbie. (Adina Dinițoiu)
„Fiu de ticălos” (Humanitas Fiction, 2023, trad. Daniel Nicolescu)/ „Enfant de salaud” (Grasset, 2021) este un roman biografic, impresionant, care are în centru figura tatălui dvs – un tată mitoman și mai ales colaboraționist, în timpul Ocupației. E vorba de o evocare, dar are la bază și o muncă de arhive. A fost greu să scrieți acest roman? (ați scris și „Profession du père” în 2015). Dorința de a scrie această carte reprezintă mai degrabă o nevoie individuală („procesul tatălui”) sau una colectivă (procesul lui Klaus Barbie și al nazismului)?
La drept vorbind, tatăl meu m-a mințit până pe patul de moarte. De-a lungul întregii mele copilării, a pretins că a făcut parte din rezistența franceză, că a fost chiar un apropiat al lui Jean Moulin, conducătorul național al rezistenței unite. Îmi povestea atentatele la care luase parte, faptele lui de război, curajul de care dăduse dovadă. „Tatăl meu, un erou”, cam așa ceva. Când am devenit adult – și deci m-am îndepărtat de el –, a început să-mi spună că războiul lui fusese „mai complicat de atât”. Că fusese obligat, îl citez, să „joace pe ambele fronturi”. Și apoi, cu puțin înainte de moarte, m-a chemat ca să-mi spună „adevărul”. Fusese în Waffen-SS. Îi combătuse pe sovietici în Rusia, apoi apărase bunkerul lui Hitler până la capăt. L-am crezut. A murit după aceea. Dar fusese o minciună în plus.
De fapt, având acces, la șase ani după dispariția lui, la dosarul său penal, am aflat că, într-adevăr, războiul lui fusese „mai complicat de atât”. Un caz de excepție, cred, a purtat cinci uniforme în patru ani, a dezertat de fiecare dată și a supraviețuit la toate astea. La urma urmelor, tatăl meu s-a jucat de-a războiul ca un copil.
Ținând, în sfârșit, adevărul în mâini, puteam să-i scriu povestea adevărată, să știu cine eram, de unde veneam, și să înscriu această neverosimilă aventură individuală în marea Istorie colectivă.
Scrierea acestei cărți a fost, cum se spune astăzi, terapeutică? Reprezintă și nevoia de a aduce o mărturie personală adresată memoriei colective (cazul tatălui dvs vs cazul Klaus Barbie, șeful Gestapo la Lyon)?
Nu, deloc. N-am scris nimic, niciodată, ca formă de terapie, de încercare de vindecare sau pentru a mă simți mai bine. Expresia franceză pe care o tolerez cel mai puțin este: „trebuie să întorci pagina”. Nu întorc nicio pagină. Cicatricile fac parte din mine. În schimb, împărtășesc cu cititorii. Spaimele, durerile, rănile. Duc cu mine un sac cu pietre și fiecare roman e una din aceste pietre, pe care o ofer cititorului, care vine să se adauge la propria povară a acestuia din urmă, și adesea să o anuleze.
În 1987 se deschide la Lyon procesul criminalului nazist Klaus Barbie, la care participați, alături de tatăl dvs. Care a fost rolul dvs ca jurnalist, în acest proces?
Eram trimis special al cotidianului francez „Libération”, unde lucram din 1973, mă angajasem acolo la șase luni de la fondarea[i] lui. Timp de 34 de ani în redacția acestui jurnal, am fost reporter de teren și specialist în presă judiciară.
La fel ca Barbie, tatăl dvs nu și-a recunoscut niciodată greșelile, responsabilitatea. Dar, spre deosebire de cazul Barbie, lui nu-i reproșați colaboraționismul, ci „trădarea” în calitate de tată, minciunile, lipsa de onestitate față de fiul lui. Credeți că un tată trebuie să-i ofere fiului „repere”, „urme”, pentru a se descurca în viață?
Cine, la atâția ani după încheierea războiului, poate să spună așa: „eu am fost de partea rezistenței” sau mai știu eu ce? În vreme de pace, nimeni nu are dreptul să pretindă ce ar fi fost. Nimeni nu poate ști ce poate declanșa războiul în măruntaiele noastre. Un erou, un ticălos, un laș, un colaborator de cea mai rea speță? Nimeni nu poate ști. Doar războiul are răspunsul pentru așa ceva. Nu pot, așadar, la 71 de ani, să-i port pică puștiului de 18 ani care era pe atunci tatăl meu. În schimb, îi port pică pentru că n-a fost niciodată un tată, pentru că n-a purtat niciodată uniforma de tată. Pentru că nu ne-a spus niciodată adevărul despre nimic. Niciodată. Pentru că nu ne-a lăsat ca moștenire decât minciuni, rasismul, antisemitismul, ura și frica de celălalt. A trebuit, după ce am evadat din această sectă familială la 16 ani, să mă reconstruiesc, fără ajutor, fără reper, fără iubire.
Odată cu procesul lui Klaus Barbie, evocați ororile lagărelor de concentrare, deportarea copiilor evrei de la Izieu (pe care ați documentat-o ca jurnalist), ultimul convoi la Auschwitz etc. Apelul acesta la teribila memorie colectivă dorește să ne avertizeze încă o dată asupra pericolelor actuale ale extremei drepte în lumea noastră contemporană, atât de complicată?
Sigur că da. Toate s-au petrecut ca ieri. Poporul german este unul dintre cele mai educate, mai civilizate, mai literare, creator de poezie, muzică, filozofie. Cum a fost posibil așa ceva? Barbaria nu e decât un fapt al oamenilor obișnuiți. S-a întâmplat ieri, se poate întâmpla astăzi sau mâine. Și atunci nu trebuie să uităm nimic, niciodată. Și să nu lăsăm niciodată să se întâmple.
Cum vedeți dvs, ca fost reporter de război, cu o mare experiență în zonele de conflict, dar și în ce privește natura umană, evoluția lumii noastre de astăzi, după pandemia de Covid 19 și în plin război dus de Rusia în Ucraina (era înainte de declanșarea războiului din Fâșia Gaza, n.m., A. D.)?
Nu sunt un gânditor, nici un cercetător, un sociolog sau un istoric. Nu am autoritatea de a emite un mesaj sau o anumită analiză. Pur și simplu, în viața mea, în atitudinea pe care o adopt, în educația pe care am dat-o copiilor mei, în munca mea de jurnalist și în scrierile mele de romancier, încerc să înțeleg și să lupt pe măsura mea. Să lupt cu adevărat. Să refuz lipsa de respect, disprețul, violența pe care cel puternic le arată față de cel slab. Știind cum e să fii un copil care a fost bătut, am fost mereu de partea celui mai slab. Mereu. De partea celui oprimat, a celui diferit, a celui umilit, a celui care plânge în colțul lui. Și să ne înțelegem bine, nu sunt de partea lui doar cu vorbele sau cu compasiunea, ci și fizic. Trebuie uneori ca frica să schimbe tabăra. N-o să explicăm întruna, la infinit, că a oprima o femeie, a lovi un copil, a fura un muncitor sau a goni un imigrant e rău. Se poate întâmpla ca vorbele să nu mai fie de ajuns. Iar dacă cel rău recurge la violență, nu mă deranjează ca această violență să se întoarcă împotriva lui. Nu e nici elegant, nici legal, dar e moral și face dreptate.
Interviu realizat de Adina Dinițoiu
[i] Printre fondatorii cotidianului, în februarie 1973 (după revoltele lui Mai 68), se numără Jean-Paul Sartre. (n.m., A.D.)
Scrie un comentariu