Mittelstadt Nr. 151

Acei minunați ani (X)

Cincisprezece iunie, zi de duminică, Margasoiu îmbrăcat de sărbătoare. Doamna învăţătoare Munteanu îl anunţase, îl chemase în sala profesorală, se vedeau diplomele şi cărţile. Masa cea lungă era plină cu flori, coroniţe şi cărţi. Doamna învăţătoare Sin făcea pachetele.

În paisprezece iunie, sâmbăta, la orele zece, mama Margasoiului o ascultase pe doamna învăţătoare Munteanu rezemându-se de peretele coridorului de lângă secretariat. Peretele era răcoros. Doamna învăţătoare spusese: „Sunteţi o mamă fericită”. După aceea o pupase pe amândoi obrajii.

Mama Margasoiului se mirase ce se mirase, apoi îl întrebase pe la amiază pe băiat dacă învăţătoarea vrise să-i spună ceva anume. Margasoiu ascultase cu atenţie. Apoi decretase: „Asta înseamnă că trebuie să fii fericită că mă ai pe mine şi că probabil sunt în fruntea clasei”.

Margasoiu spusese probabil pentru că i se păruse a fi mai de valoare decât dacă ar fi spus singur.

În curtea şcolii forfota era în toi. Mulţimea grupurilor de oameni.

Margasoiu se întristase observând că nu cunoştea prea multă lume.

Aceleaşi umbre umblau pe aceleaşi coridoare.

În şcoală era plin de flori.

Cu ce-o să rămână de la sandviciuri, se vor hrăni guguştiucii ce patrulau pe valăul ţâşnitorilor.

De dimineaţă, Margasoiu îşi aşezase pe măsuţă ascuţitoarea vulpiţă vişinie, cu puncte verzi.

„Aşteaptă până sosesc cu premiul”, şoptise.

Toate numele erau trecute pe o foaie de caiet cu pătrăţele.

Margasoiu scria chiar sus.

Scaunele roşii ale cofetăriei şi sucul galben, de portocale, îl aşteptau.

Se uita la mulţimi şi-şi simţea gura năclăită. Năduşitu, Strâmbătură, Cătană şi Luşu îl priveau tăcuţi. Petrescu avea menţiune. Rotofei şi mândru. Margasoiului i-ar fi plăcut să se trezească în câmpia rece, unde nu se mişca ţipenie de om. Paturile suprapuse, cele două becuri chioare, lumina albă, cele două sobe botezate uscătoarele de ciorapi. În fiecare dimineaţă alţi ciorapi, uneori rupţi, alteori mai buni.

„Numai când te văd la masă mă îngălbenesc, Petrescule”, zisese Năduşitu furios. „Piază rea, cârtitorule, maioneză.”

„M-a prins de ţâţă şi mi-a făcut vânătaia asta cât moneda de cinci lei, doamnă învăţătoare. De ciudă că eu da şi el nu, doamnă învăţătoare. Năduşitu. Ăla ca un huhurez sălbatic. M-a prins de aici şi de aici. M-a bruscat de tot.”

Ţâşnitoarele, făcute din ciment, de către profesorul de arte Melente, erau păsări cu ciocuri mari şi pene dese. Bufniţe roşii cu dunguliţe albe. Ochii semănau cu bobii de strugure.

„Hoţul neprins e om cinstit”, zice Năduşitu triumfător către Petrescu.

Margasoiu privea curtea; s-a aşezat la picioarele primei bufniţe chiar lângă catargul pioneresc.

Înghesuială ca-n borcanul cu murături văzut în camera Aureliei Knall. Gogonele, castraveţi, varză roşie şi albă, lubeniţe, mere, ceapă, chiar şi prune murate.

Margasoiu preferă castraveţii muraţi, castraveţii muraţi şi castraveţii muraţi.

Aureliei îi plac lubeniţele murate. Margasoiu n-a mâncat niciodată aşa ceva. Lubeniţa de la frigider, aia da.

Puful de mustaţă s-a albit.

Cofetăria cu scaunele roşii, cu sucul galben, cu gurile năclăite era cea mai cochetă, cea mai cu umbră, cea mai cu soare şi singura din oraş.

Diplomele verzui pe care numele se scria cu tuş gros negru.

Pentru o menţiune, Margasoiu nu s-ar fi urcat pe scenă, n-ar fi strâns mâna directorului, nu s-ar fi lăsat felicitat, s-ar fi ascuns pe undeva să nu râdă lumea de el. Cu premiul întâi e altceva, calci liniştit, pantofii daţi cu cremă, părul curat, la subţiori parfumuri, pielea feţei spălată cu săpun de mere, întinzi mâna cu unghiile tăiate şi dureros de albe, asculţi cu atenţie cuvintele directorului, strângerea de mână puternică şi, în aplauzele mulţimii, te întorci la bufniţă.

Alecu e doar al treilea.

Când s-a întors de pe „front”, Margasoiu a făcut drumul pe jos. De la şcoală până acasă. Hainele de pe el rupte, părul atârna peste urechi, unghiile mari şi murdare. Străbătuse mai multe străzi pline cu păduchi. Casele i se păruseră a fi străjeri puşi să-l întâmpine. S-ar fi putut opri la prăvălia lui nenea Isac, să se tundă, să se bărbierească, să-şi schimbe hainele. N-a făcut nici unul din aceste lucruri. S-a aşezat pe stiva de lemne a lui nea Arghire, cu hainele lui, cu părul lui, cu unghiile lui, cu murdăria culeasă de el în atâtea ceasuri de încordare petrecute în curtea şcolii.

A dat un ordin scurt şi Strâmbătură a fugit după un pahar.

În autobuz, aveau două oale pline cu apă proaspătă şi un ciob de oglindă.

Aurelia Knall i-a spălat chica rebelă şi barba ce-a crescut neregulat. L-a şters cu două prosoape mari şi late. I-a masat pielea capului, cu multă pasiune. Marele cap al Margasoiului simţea la apăsările Aureliei o plăcută aşezare a gândurilor ce-l frământau. Şi nu erau puţine. Viaţa incomodă pe care şi-o făurise înainte de baia fierbinte, tot jegul călătoriei, faţa de plapumă albastră şi pijamaua portocalie.

„Aduceţi premiile.” Sosie clipa. Aurelia rodea sfoara, dinţişorii în loc de forfecuţă. Mărgelele de coral nu mai erau stacojii. Se albiseră de vreme. Le avea de la bunica dinspre tată a domnului Knall.

În al şaptelea an de la îngropăciune, oasele se albesc de vreme, granule de calciu dulceag ca învelişul gălbenuşului în albuş.

Se îmbrăcase cu rochiţa scurtă, largă şi albă. Era a două pe listă. Chiar sub Margasoiu. Primise şi mărgele. Acum rodea sfoara. Îi plăcea să piseze cojile de ouă ori pesmetul în piuliţa de argint, bine curăţată de cocleală.

Ieri plouase cu apă caldă, fără gheaţă, picuri cât ouăle. Pe Margasoiu îl picurase după gât, de pe streaşină. Azi era frumos. Aerul curat. Doar cât se făcea praf de la prea mulţi pantofi ce tropăiau prin jur.

Dincolo de poarta mare de la intrarea în curte se vedeau trecând maşini.

Ploaia i-a crăpat, tatălui Alecului, parbrizul de la maşină. N-a putut s-o bage în garaj din pricina unui pat cu arcurile rupte, a unor găleţi cu tempera roz, vernil, vermillon, a unei stropitori şi a unor şobolani morţi aşezaţi într-o moviliţă.

Cum să treacă peste ăia cu roata? Ar fi ricoşat. Aşa că a rămas fără parbriz. Stropul a căzut de sus, n-a ricoşat până nu şi-a făcut datoria.

Degeaba a alergat Alecu să-l acopere cu pături. Prea târziu. Astăzi a trebuit să vină pe jos.

 

Aurelia mânca în fiecare zi un vârf de linguriţă de coji de ouă pisate. Cele de porumbel erau mai anevoioase, cele de graur îţi făceau gura plisc scârbos.

Babele Dochia, Ruja şi Domnica cea grasă şi urâtă locuiau chiar în pădure. Domnul Knall trecea pe la ele, mai ales iarna. Când zăpada era mare. Trebuia să le poarte cineva de grijă. Se puteau întâmpla multe. Aurelia se juca în podul casei. Era plin de fire de păianjen şi muşte moarte. Găsise odată şi un şoricel mic şi uscat.

„Să-i dai Aureliei o linguriţă de pulbere de păsăruică pe zi, domnule Knall”, zisese Dochia.

„Ba să ia două”, a zis Ruja.

„Începi numaidecât şi cu un vârf de lingură de pulbere; aşa cât să n-o sufle vântu-n patru colţuri, domnule Knall, a zis Domnica cea grasă şi urâtă.

Aşa au reparat-o pe Aurelia şi i-au prins la cosiţe fire de primăvară, s-o placă Margasoiu. Uă, uă, uă, uă, uă… şi Margasoiu o place.

 

„Eu zic să nu ne mai certăm, mai bine dăm cu zarurile să vedem cine iese primul”, zice Margasoiu.

Aveau zaruri acolo în curtea şcolii? N-aveau! Auzi! Zaruri! şi Margasoiu ăsta mai bine ar ciopli de zor din lemn, cu lama cuţitului suedez, zaruri, în vreme ce Luşu ar arunca zarurile în băltoacele ce s-au făcut după ploaia de ieri şi l-ar stropi pe Petrescu pe costumaşul nou, asta după ce ar reuşi să facă şase cercuri aşa cum doar Luşu ştie să facă cercuri în băltoace.

 

Aurelia hotărâse să ajute babele. Se odihnise câteva zile. Luă miez de pâine, dădu cu puţin scuipat, modelă figuri cu şase laturi perfect egale, le aşeză la soare. Pesmeţi. Crănţăneau între dinţi. Ruja, Dochia şi Domnica cea grasă şi urâtă puteau să-i ţină de provizii pentru iarnă, când zăpada va fi atât de mare că va trebui săpat tunel pentru a ajunge la casa din pădure.

Dacă ar fi ştiut, putea frământa două zaruri albe cu mai multe punctuleţe negre făcute din cojile prea arse. Toată lumea ar fi fost mulţumită.

Aşa, Aurelia se alesese cu bătături; Ruja, Dochia şi Domnica se supăraseră, Margasoiu rămăsese fără zaruri. Şi, totuşi, posmagii s-ar fi putut muia şi atuncea n-ar mai fi zgâriat gingia.

 

Domnul Knall era nemulţumit de mediu. Cum să creşti o fată când, între tine şi acel Cristi, nu există un simplu gard. Săptămâna trecută, câinele a mâncat o găină. Ieri a luat un pui. Să vină el să plătească găina. Oricând se poate suci gâtul uneia şi apoi se poate arunca fără mare pagubă. Oricum, gardul trebuie făcut. Knall-ii erau familie mare. Nu peste multă vreme băieţii vor începe să meargă la şcoală.

Mama domnului Knall se împurpura la faţă, vinul curgea, Aurelia era a doua pe listă. Chiar sub Margasoiu. Diseară un bridge, o canastă, ceva, neapărat o cafeluţă şi prăjituri pentru Aurelia şi Margasoiu. Se poate împrieteni cu băiatul ăsta deştept foc. Astăzi cu capul faci multe în viaţă. Gata cu titlurile, gata cu ofiţerii şi voiajele de afaceri ale străbunicilor Knall la Paris; da, domnule, ei ştiu că au văzut Parisul şi Londra, da’ Aurelia ori Margasoiu, ce, nu s-ar descurca? păi, cu accentul lor; păi, când or învăţa şi monologul din Hamlet şi-l vor spune aşa de frumos; păi, n-au ei piese de teatru ca ale oamenilor? păi, nu ştie Aurelia să cânte la pian? se poate întreba domnul profesor Voicu Filoreanu, câte-un Fűr Elise, fără emoţie, doar ştim de la verii din Bratislava că a cântat frumos şi p-acolo, adică splendid şi cu tuşeu; păi, verii ăia de acolo se pricep la atâtea lucruri; şi tablouri ar putea să picteze Aurelia, da’ nu vrea; păi, o s-o punem să-i cânte lui Margasoiu să vadă şi să audă băiatu’, că-i primul pe listă, păi, da capo al fine şi pe muzică… că-i descendentă din Knall-ii industriaşi, da’ nu-i bine să se ştie; păi, dacă se află se sperie băiatu’ şi poate se apucă de jigneşte fata… păi…

După serbare, în parc, va cânta fanfara elevilor. Partiturile vor fâlfâi în bătaia vântului. Prin oraş, lebedele mici poartă straie negre. Lebăda neagră e îmbrăcată în voaluri roşii. Scuipă sânge ca să se asorteze. Miroase a spinişori şi muguri de pomi uscaţi. Margasoiu s-a gândit să-i spună Aureliei un vers citit din cartea cu zâne: „Pe coama casei tale se zgribulesc vrăbii şi inima mea…”

Fata priveşte prin lentila groasă a bunicii. Îl cercetează pe Margasoiu. Ochiul devine brusc uriaş. Buze vinete. Privirea pierdută. E prea uimită ca să nu ştie ce i-a pregătit Margasoiu în ultima vreme. Încheieturile mâinilor – tot mai subţiri. Faţa străvezie. Totuşi zâmbeşte. oare pune şi ea ceva la cale? Cu siguranţă, că prea e isteaţă, îşi spune Margasoiu.

 

„Îmbracă-te cu pantalonii kaki şi vesta galbenă cu bej, Margasoiule, doar eşti invitat la masă”, zice mama Margasoiului din bucătărie.

„Mult stimatul meu domn Margasoiu”, zice Luşu, „permite-mi să-ţi ofer un coniac înainte de a ajunge la masa Knallilor.”

„Într-adevăr Margasoiu ştia ce ştia, Luşule”, zice Năduşitu invidios.

„Tu vezi-ţi de alde Hilde, imbecilule”, răspunde Luşu răstit.

Margasoiu: Ciudat, aripa o atinge numai pe ea. Şi cât de tumultuos. Eu, de când n-am mai luat-o de mână? Încerc să o primesc, dar fluturele de noapte mi-o alungă printre porii ferestrelor.

Aurelia: Dumneata eşti compozitorul, Margasoiule, iar eu o să-ţi cânt Für Elise. În geana dimineţii.

Să te servesc cu salată, Margasoiule?

Ficat doreşti, Margasoiule?

Spune dacă doreşti.

Şterge-te cu şerveţelul ăsta, că ai resturi în bărbie.

Lasă că ţi le culeg eu, că tu nu te pricepi. Că tu nu ştii.

E bun tortul cu migdale, Margasoiule?

 

Clasa a patra, premiul întâi se acordă… ochii încruntaţi, ridurile pe frunte paralele, mâinile cu degetele lungi, pipa ce vrea să ajungă la buze, dar apoi se răzgândeşte. Directorul pare că a citit la întâmplare.

Margasoiu aştepta încordat. Ştia, dar parcă nu era sigur. Dacă totuşi… Ai lui în mijlocul mulţimii.

„… elevului Margasoiu.”

Ei, aşa da! Acuma cunoaşte drumul. Ca-n anii trecuţi. Nu aude aplauzele. Întinde mâna. Doamna învăţătoare Munteanu îl sărută pe obraji. Ce vrea şi grasa asta? îşi spune Margasoiu. Se întoarce către mulţime, ridică diploma şi păşeşte pe culoarul ce se deschide înainte-i. Năduşitu, Strâmbătură, Cătană vor să vadă foaia de hârtie. Aurelia a trecut pe lângă el în fugă. Acuma e pe scenă.

„Puteţi să vă uitaţi”, spune Margasoiu tare, „aicea sus e scris numele.”

„Dacă nu ne grăbim, nu mai prindem locuri pe terasa cofetăriei, Margasoiule”, strigă tatăl Margasoiului emoţionat. Şi Margasoiu îşi dă seama că are dreptate.

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: