Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 186

Sub cupolă

scoala online literomania



Minu și-a terminat tartina cu unt și dulceață. Se așază în fața laptopului ca să urmărească filmulețele de la română despre cum scriem „la” și „l-a”, „sa” și „s-a”, „ma” și „m-a”. Tot ce trebuie învățat în clasa primară se găsește azi pe youtube. Mi-e dor deja de zilele când Minu mergea la școală, se așeza în bancă alături de colegii lui și era atent la explicațiile doamnei învățătoare de la tablă. Îi purtam mereu de grijă, în acele zile, oare ce face, oare se mai lovește cu brațul de cuiele din pereți lăsate neglijent pe coridoarele școlii și vine bandajat acasă, oare îl împinge vreun băiat și dă cu capul de ciment precum fetița de la clasa vecină, oare e obraznic, oare, oare?

Azi sunt liniștită, pentru că Minu face școală de pe scaun, de acasă. Nu e niciun pericol în jur, doar fratele său mai mic, Rumbi, dă uneori buzna în sala de clasă-sufragerie ca să îi tulbure ora cu câte un ghiont năzdrăvan. Și totuși, e atâta tristețe în această liniște care a izgonit tot ce era firesc în viața de școlar. Sunt sus, la etaj, dar pot auzi foarte clar glasul doamnei învățătoare, care îi strânge pe cei 40 de copii în fața ei și îi aduce, ferm și blând deopotrivă, cu gândul spre lecțiile zilei. E o lecție virtuală, desigur, dar învățătoarea lui Minu știe cum să își cheme copiii la școală chiar și de la distanță, cu gesturi simple pe care numai un pedagog-minune le poate stăpâni.

Aveam șapte ani când doamna mea învățătoare m-a chemat la catedră și mi-a înmânat lucrarea de control de la matematică. Avea pe ea nota 4. Mi-a spus că nu fusesem atentă și greșisem toate exercițiile. Nu m-a certat, nu m-a umilit în fața clasei, glasul ei era scăzut, aproape șoptit, dar în ochi i se citea dezamăgirea. În viața mea nu mă simțisem mai rușinată ca atunci. Am plecat tristă, cu lucrarea de control în mână, și m-am așezat în bancă. Prietena mea cea mai bună greșise și ea, dar ieșea victorioasă din lupta cu matematica: luase 4 spre 5, un 5 pe care l-am invidiat de îndată pentru că el însemna că ea a reușit să treacă totuși de pragul celor repetenți spre grupul select al învingătorilor. Acasă, am ascuns lucrarea de control într-o carte de Jules Verne. Am așteptat câteva luni până a venit vara și, odată ajunsă în vacanță la părinții mei la București, am scos din carte lucrarea notată cu 4 și am îngropat-o în pământ pentru ca nimeni să nu o găsească vreodată. Nu am mai luat de atunci niciodată nota 4.

E pauză deja, iar Rumbi îl cheamă pe Minu la joacă. Au 10 minute în care se distrează împreună cu lego și roboți, până la următoarea oră. Rumbi nu merge la grădiniță, dar își pândește fratele în fiecare pauză ca să își ceară drepturile ludice. Minu e adevărata școală a lui Rumbi, el îi este cel mai potrivit profesor în ale începutului de viață.

La ora următoare, învățătoarea lui Minu dă din nou chemarea. Glasul ei e și clopoțel ce sună de intrare, și alfabet, și cifre, și îndemn, și dojană. Doamna învățătoare își ține orele în clasa copiilor, pentru că acolo conexiunea internet e mai bună, tabla e mare, iar camera de filmat o poate prinde mai bine în timp ce scrie și explică lecțiile. Mi-o imaginez pe doamna în clasă, singură, în clasa care trebuia să găzduiască 40 de copii, înghesuiți în bănci, gălăgioși. Acum e prea multă liniște în pauze, în sala de clasă. Niciun glas pe holuri, niciun glas care să ceară la baie, nicio întrerupere a unui copil căruia i-a căzut sendvișul pe jos. Tăcere.

Așadar, doamna e în clasă. E bine îmbrăcată, are vestă și haină groasă pe ea. Și stă lângă un calorifer electric. Școala face economie, dacă tot nu vin copiii la ore, iar căldura este întreruptă. În clasă e frig, mai frig decât afară, dar doamna e nevoită să își țină orele în clasă. Ea trebuie să rămână la fel pentru copiii ei, să îi ajute în urcușul lor pe scara claselor primare cu același zâmbet duios cu care i-a întâmpinat în prima zi de școală.

Îmi aduc aminte de dimineața aceea ploioasă din clasa a treia, când am plecat spre școală, ca de fiecare dată, de mână cu prietenele mele cele mai bune. Ploaia s-a întețit, iar uneia dintre fete i-a venit ideea să amânăm un pic sosirea la școală și să ne adăpostim la clubul de gimnastică. Acolo era cald și bine, ne-am dezbrăcat de hainele groase și am ascultat muzică, am dansat, am uitat că trebuia să ajungem totuși la ore. Eram parcă într-un alt timp, lipsit de orice griji, în care dintr-odată școala și lecțiile au dispărut, iar noi, copiii, puteam să ne jucăm cât doream, pentru că, dacă ne ascunsesem în acel club de gimnastică, dispărusem fără urmă și din lumea unde absența noastră de la ore ar fi fost notată în catalog.

Când am plecat, în cele din urmă, de la clubul de sport, eu am căzut pe drum într-o baltă și m-am întors acasă să mă schimb. Am mințit-o pe bunica, i-am zis că alunecasem în pauză în apa din curtea școlii și îmi era frig. M-am întors la școală abia la finalul ultimei ore și am intrat în clasă cu prietenele mele, care mă așteptaseră, precum eroinele din cărți: mândre de fapta noastră de vitejie (absența de la ore), neînfricate (nu mai aveam să primim ceartă pentru că ora era pe sfârșite) și fericite pentru ziua de libertate câștigată în mod neașteptat.

Minu mai are puțin și își termină orele online. În cele câteva clipe de răgaz rămase, mă duc la mansardă și mă așez pe pervazul lat, privind picăturile de ploaie care se preling pe fereastră. Se văd țiglele acoperișurilor dimprejur, blocurile mai înalte în nuanțe de gri, câțiva copaci argintați de toamnă târzie și multe goluri între ele, prin care zăresc frânturi din alte cartiere mai îndepărtate. Dar cel mai mult îmi place cupola catedralei, de care atârnă o macara, și mă gândesc pentru o clipă cum mi-ar tremura picioarele dacă aș fi acum pe acea macara, încercând să îmi țin echilibrul, sau cum aș fi de fericită că văd cupola de aproape și că văd ploaia pe auriul ei. Cu puțin curaj, m-aș strecura chiar înăuntrul cupolei, să aflu ce se ascunde acolo, poate zumzetul unei clase pline de copii din timpuri îndepărtate sau poate ecoul unui glas ferm și blând de învățător.

Sumar Literomania nr. 186

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.