Mittelstadt Nr. 186

Praznicul Babei Ioană a Necului, vrăjitoarea din Desiştea

Reach content for Google search „Desistea” „Marian Ilea”

Anul şcolar una mie nouă sute nouăzeci şi unu – am predat ca profesor suplinitor limba şi literatura română la o şcoală generală din oraş. Se schimbase orînduirea. În locul comuniştilor au venit alţi comunişti mai mărunţi. Am pornit ziarul din Mittelstadt, reluînd o tradiţie din perioada imperiului austro-ungar. Cum se muncea din entuziasm, cum renunţasem la o slujbă bine plătită la aerajul de la mina oraşului, mi-am luat slujba de profesor. Aveam relaţii la Inspectoratul Şcolar al Judeţului, unde inspector general adjunct venise profesorul de filosofie din Desiştea.

Ca profesor, am primit o clasă de-a opta la care am fost diriginte. Cum era normal, clasa-problemă a şcolii o aveam în subordine. Elevii erau foarte isteţi, aveau personalitate şi, de aceea, erau numiţi de profesorii din cancelarie „marea problemă a şcolii”. Am căzut cu ei la pace. I-am folosit prin Mittelstadt la împărţit ziarul. Se numea „Gazeta oraşului Mittelstadt”. În timp, a ajuns doar „Gazeta”, cu un Mittelstadt mic, desenat de un grafician. Numele oraşului era roşu ţipător. Aşa a rămas de nouăsprezece ani. Acuma i se spune „gazeta roşie”. A avut succes. Am ajuns directorul gazetei care funcţionează la primărie.

În luna mai a anului una mie nouă sute nouăzeci şi unu, inspectorul şcolar general adjunct m-a căutat la şcoală. Era însoţit de doi specialişti în etnologie, unul lector la Universitatea din Bergamo, altul conferenţiar la Roma. Doreau să meargă în Desiştea să o cunoască pe Baba Ioană a Necului, vrăjitoarea din comună. Auziseră că, o dată pe an, lîngă băile din păcură ale Desiştei, ateriza elicopterul lui Nicolae Ceauşescu. Cobora Elena, nevasta dictatorului. Mergea la coliba Babei Ioana a Necului. Stătea două ceasuri de poveşti. Apoi elicopterul o ducea înapoi la Bucureşti.

„Poate aflăm ce-i spunea Elena Ceauşescu babei”, mi-a spus inspectorul şcolar general adjunct.

Ne-am dus cu maşina inspectoratului pînă la primărie, pînă-n centru Desiştei. De acolo pe jos, pe cărare, pînă la băile din păcură. Italienii au rămas să ne aştepte acolo. Baba Ioană a Necului, vrăjitoarea Desiştei lucra pe lîngă colibă. Bărbatu-său, Vasalie, era cu oile, caprele şi vacile la stîna din apropiere.

„Staţi departe de colibă, măi”, o strigat baba.

„Mătuşă Ioană, am venit să întrebăm de Elena Ceauşescu”, am zis eu.

„Şi de vrăjitorii, mătuşă Ioană”, a şoptit inspectorul şcolar general adjunct.

„Tu n-ai de ce să te apropii, profesore”, s-a răstit baba Ioana către inspector. „Hai, Valerian, să-mi spui tu. Despre muierea lui Ceauşescu n-am ce zice, în fiecare an i-am spus ce-o să fie cu ei. Din o mie nouă sute optzeci pînă-n o mie nouă sute optzeci şi nouă. „Acuma te văd pentru ultima oară”, aşa i-am spus în luna mai. În decembrie nu mai era. N-o ascultat. Atuncea n-o ascultat. O urcat în elicopter şi dusă o fo. Altceva n-am ce să spun, Valerian Văleanu. În ăla  care-i cu tine, n-am încredere. În italienii ăia doi nici atîta. O să vină încoace, ascultă ce-ţi spune baba. Să rămînă la două sute de metri de voi doi. Şi să nu mă mai închipuie. Să nu-mi facă fotochipuri că nu le-a fi bine. Ai grijă, Valerian. Aşa să le spui”, mi-a şoptit Baba Ioană a Necului din Desiştea. Era o vrăjitoare temută în comună. La fel de puternică în vrăjuri ca Baba din Rozavlea.

Italienii s-au apropiat la două sute de metri de colibă. Au făcut poze. Au întrebat despre ritualuri de legat ori de dezlegat. Baba Ioană a Necului, vrăjitoarea Desiştei, le-a spus răspicat şi inspectorul şcolar general adjunct le-a tradus: „Să nu plece de aici cu fotochipurile, să le şteargă, altfel o să păţească lucruri rele”.

În anul o mie nouă sute nouăzeci şi doi, lectorul de la Universitatea din Bergamo a murit. Mergea la cursuri cu trenul. L-au găsit fără suflare, aşezat pe o banchetă de la fereastra vagonului. Conferenţiarul de la Roma a murit în patul lui, la o săptămînă după ce s-au întors în Italia.

***

Era sărbătoarea morţilor din anul două mii douăzeci. În Desiştea ne aminteam de morţii comunei. Cei plecaţi aveau praznice. Nu era ca pe vremuri cînd praznicul era ca şi cina azi, cu prînzul mîine, cu pomenele poimîine, cînd se umpleau casele cu miros de pancove. Eram în cimitirul din Deal. De acolo se vedeau băile de păcură.

Stăteam lîngă morminte de poveşti cu Dumitru Bocrită.

„Acuma a rămas doar praznicul din seara asta şi gata, domnule Valerian”, mi-a spus acela. „Înainte bărbaţii stăteau separat, nu împreună cu muierile. Ţuica fiartă, răchia făcută în casă se punea în căni din lut ars şi se bea cu linguroiu’, nu cu păhăruţul. Bunicu’ de demult zicea: «Măi, băiatule, să nu uiţi că ţuica se poate «mînca» cu linguroiu’, auzitu-m-ai? Ţine minte şi că se tăiau în gospodării două ori trei oi grase şi sterpe, şi babele făceau zamă de mălai. Că pă vremea ta, cînd îi fi mare, nu-ţi mai găsi babe din astea pricepute la zama de mălai cea bună». Şi dădea din cap, mai zicea dezaprobator: «măi, măi» şi ştoptea pe pămîntu’ din curte”.

Mi-am amintit vorbele bunicului, Grigore a Văleanului, i-am am auzit vocea. „Azi nu mai sînt babe care să ştie face zamă de mălai. Azi nu mai e nici bunicu’ de demult să-i spun că o avut dreptate”, i-am spus lui Dumitru Bocrită.

„Azi mai îi o babă din susu’ satului care ştie, măi”, mi-a spus Dumitru Bocrită.

Dinspre Padeş se aude vînt care duce frunzele. Ca o doină, ca o durere, ca o bucurie, ca o tristeţe.

Era bună zama aia de mălai. Pe fosta cărăruie către băile de păcură ale Desiştei, merge baba aia care ştie. Are opinci în picioare. Calcă pe drumul cu asfalt care a astupat cărarea bună, pămîntul molcuţ sub călcătura opincilor.

Vîntul face ramurile să danseze. Parcă Baba Ioană a Necului, care ştie face zamă de mălai, nu-şi lasă citiţi anii, gîndurile nici atîta. Umblă cocoşată de straiţa ţesută dusă-n spate.

„Baba parcă-i un apostol într-o pustietate de asfalt”, zicea Dumitru. „Are în straiţă greutăţile pe care le cară cu grijă, să nu le trezească”, zice Dumitru Bocrită.

„Asta-i Baba Ioană a Necului, vrăjitoarea de demult, o trăit toată viaţa la sălaşu’ de lîngă băile de păcură cu omu-so, la colibă. Baba Ioană a Necului nu ştie ce-i casa ei. Îşi cunoaşte coliba, sălaşu’, oile, caprele şi vacile multe pă care le are. Omu’ şi-a aflat sfîrşitu’ la colibă. De atunci, baba Ioană vrajitoarea-i singură. Să închină nopţile la lumina lămpaşului. În ziua morţilor, să închină la lumina lumînărilor în colibă şi zice rugăciuni de liniştire pîntru omu’ ei”, mai zice Dumitru Bocrită. „Apoi taie trei oi grase şi sterpe. Face zama de mălai. Pune olul de lut cu răchia şi linguroiu’. Cine trece p-acolo, mănîncă răchia. Cu linguroiu’ ăla să mănîncă. Om merge şi noi la ie să mîncăm şi zamă de mălai”, mai zice Dumitru Bocrită. „Noaptea asta primeşte pe toată lumea”, încheie acela.

Acolo în cimitirul din Deal, lîngă Dumitru Bocrită, am auzit vocea Babei Ioană a Necului, vrăjitoarea. Numai eu am auzit-o.

„Eşti gata pregătit zice gîndul babei Ioană a Necului vrăjitoarea, să ieşi din tinereţea vieţii? Nu-i uşor lucru. Ieşi din tinereţă, nu din a ta, din tinereţa tinereţă, care rămîne. Că aşa-i viaţa, are şi tinereţe şi tăte celelalte. Da’ nu-i mai videa-o veci.  După mine, după Baba Ioană vrăjitoarea, care am fost fără iertare la greşeli, la făcut şi desfăcut, că am avut şi mai am puterea asta, o apărut multe alte muieri care o crezut că şi iele pot. Uită-te, casa de păste drum să vinde, îi a profesorului de filosofie din sat. Da’  n-a cumpăra-o nimeni. Nu-i sortită să să vîndă. O să rămînă ca un muzeu. Că mai încolo a fi bună de muzeu, pîntru ăia care intră în tinereţă amu cînd tu ieşi.

Io fac şi desfac. Am putere încă. Amu luaţi şi din zamă, şi din tăiţeii de post, şi din varza de post scăldată în oloi. Apoi, ti duce la alte ţări străine. Într-un oraş la care-i zice Bruges, unde este o muiere de la noi, Anuca, care-i cu psihologia şi bărbatu-so un fost teolog, tăt de la noi, Văsălie. Păste un an, fix acolo îi mînca zamă de mălai, tăiţei de post şi zamă de varză scăldată în oloi. Îi mînca şi răchie cu un linguroi ca ăsta a meu. Şi acolo-i rămîne şi tu, că-i greu de trăit în Desiştea în primii cinci ani după ieşirea din tinereţă. Aia care ţi-a da masa cu zama de mălai, care ţi-a pune să mănînci răchiu cu linguroiu’, cum îţi dau astăzi io, Baba Ioană a Necului, acolo îi rămîne la ie. Da’ tu îi vini înapoi. Cinci ani trec ca nimica. Aici n-a mai fi sălaşu’, coliba, oile, nici baba. Atunci a fi treaba ta ce-i face”, zice gîndu’ Babii.

Mai vin la sălaş să mănînce zamă de mălai şi răchie cu linguroiu’ și alţi desişteni. „În noaptea aiasta, care-i poate ultima pîntru Baba Ioană, ori poate nu! Ăia viniţi, mărg tăţi hrăniţi de zamă de mălai şi de răchie. C-aşa-i obiceiu’”, aud vocea bunicului şi simt că mi-e bine. Mai bine n-o fost veci!

Dumitru Bocrită stă surd printre mormintele din cimitir. Am plecat singur înspre băile de păcură ale Desiştei. Am ajuns singur în noapte la sălaş. Am mîncat zamă de mălai şi răchie cu linguroiu’.

„Poate-i ultima noapte a Babei Ioană a Necului – vrăjitoarea din Desiştea, Valerian Văleanu. Ori poate nu!”, am auzit vocea puternică a bunicului. De parcă s-au deschis cerurile cătră Desiştea.

„Dacă ai vinit, Valerian, de aici îi merge hrănit. C-aşa-i obiceiu’ de demult în Desiştea”, aud în urechea dreaptă gîndul Babei Ioană a Necului. „Şi ţine minte că ce ţi-am spus atuncea cînd ai mai fost, s-o-mplinit”, mai aud alt gînd al vrăjitoarei din Desiştea. „Amu mănîncă de sufletu’ lor şi de al meu, Valerian. Că de praznicu’ ăsta nu se întîmplă nimic rău. Mănîncă cu linişte şi du-te-n ale tale care le ai de plinit pă unde umbli”, zice ultimul gînd al vrăjitoarei.

În colibă se sting lumînările una cîte una, se lasă liniştea. Se aud departe, pînă către Desiştea, doar sorbiturile directorului Gazetei din Mittelstadt, care mănîncă răchia cu linguroiu’. Pînă se face dimineaţă.

Sumar Literomania nr. 186

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: