Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 183

Cât de mare este îngerul tău

Reach content for Google search „Andreea Micu” „Literomania”

Este 18.30, ora la care o sun pe bunica. Îmi răspunde veselă, e curioasă, la fel ca în fiecare zi, dacă Minu învață ceva carte la școala online pentru că sistemul ăsta la distanță, zice ea, nu are cum să te facă să pricepi nici măcar o boabă de matematică. Nu mai știi, îmi reamintește ea, cum lucram noi două metoda segmentului, metoda reducerii la absurd, metoda presupunerii, metoda comparației, metoda mersului invers? A trebuit să mă duc la doamna învățătoare să îmi explice cum stă treaba cu toate metodele, apoi am repetat și cu tine. Am fost mai deșteaptă cu tine în clasele 1-4 decât oricând în toată viața mea.

Mai știu, cum să nu. Bunica se apleca deasupra caietului meu și îmi corecta greșelile. Mai întâi mă ajuta să înțeleg de ce m-am poticnit în rezolvarea problemei. Apoi mă îndemna să ajung singură la rezultatul cel bun. Nu a țipat niciodată la mine, deși metodele matematice au uneori darul de a scoate din minți și cea mai calmă persoană. Dar bunica mă îndruma în metodele matematice cu aceeași răbdare cu care frământa checurile și prăjiturile.

Bunico, mâine, în sfârșit, voi reuși să trec să te vizitez. Nu am mai fost de aproape zece zile la ea și știu că îi e dor să mă vadă, pe mine și pe nepoții ei, Minu și Rumbi. Mâine, sigur vii mâine, poate ai totuși treabă și nu poți? îmi verifică ea încă o dată programul. Promit că vin, o asigur eu. Și cam pe la ce oră să mă aștept că vii? insistă ea. Probabil pe la 11-12, îi răspund eu. Dar de ce așa devreme, nu încerci și tu pe la 3 după-masa?

Metoda de lucru a bunicii din seara asta e suspectă. Nu am mers niciodată la ea la ora 3 după-amiaza, căci atunci se odihnește după prânz, ia la rând ziarele primite la poștă, citește romane, ațipește sau mai primește telefoane de la cele câteva cunoștințe ale ei care au mai rămas în viață (pentru că prietenele ei bune s-au stins rând pe rând).

Ai un alt program la ora aia? o întreb pe bunica. Nu, nu am alt program, sunt acasă, dar… ezită ea. Dar ce? o presez eu, din ce în ce mai alarmată, gândindu-mă că poate nu se simte bine. S-ar putea… să mă prinzi lucrând la ceva, mă lămurește bunica.

Lucrând? La ceva? Bunica a ieșit de mult la pensie. Romane nu scrie, doar îmi încredințează mie, din  când în când, frânturi din poveștile familiei noastre, pentru ca eu să le duc cândva mai departe. Poate se antrenează cu fizioterapeutul ei, îmi zic, dar apoi îmi aduc aminte că mâine e sâmbătă, iar bunica face gimnastică doar în timpul săptămânii. Poate lucrează la o comandă pentru Moș Crăciun? Sau la o listă de cumpărături, așa cum mai face din când în când, ca să completeze stocurile cămărilor și ale frigiderului?

La ce lucrezi, bunico?

Lucrez la un tort. Pentru ziua ta. Voiam să fie surpriză, dar acum, dacă tot insiști să mă vizitezi chiar la ora la care o să fiu ocupată cu blatul și cu crema, nu mă pot ascunde. Voi fi însă în acțiune, concentrată, tu să nu îmi pui prea multe întrebări, doar îmi povestești, iar eu îmi fac treaba.

Așa am să fac, bunico.

Știu că e același tort pe care îl mănânc de la vârsta de 3 ani, cu blat și cremă de ciocolată, umplutură din dulceață de vișine și decor de cocos deasupra. Și neapărat ingredientul-cheie. Whiskey. M-am mirat și eu, ani mai târziu, când am auzit că bunica nu s-a sfiit să îmi vâre în secret băutură prin tort, poate de aceea eram noi, copiii, atât de veseli la petrecerile de ziua mea?

Minu și Rumbi sunt fericiți, pentru că, iată, și ei au avut norocul, de câțiva ani, să guste din tortul magic al bunicii. Cine mă cunoaște bine cunoaște și tortul bunicii, mă gândesc eu.

Și mai știu că pe bunica o vor durea rău picioarele după ce va pregăti ingredientele tortului. Iar mâinile apăsate de artroză îi vor amorți toată noaptea de la amestecatul cremei de ciocolată. Fiecare gest al ei e acum însoțit de durere, pe care o suportă zâmbind chinuit în timp ce reînvie, an de an, gustul neîntinat al copilăriei mele.

Rumbi îmi sare în spate. Astă-seară, la fel ca și în celelalte seri, sunt motocicleta lui. Mă apasă pe coloană cam tare, dar rezist. În fond, oricum stau de multe ori cocoșată, așa că puțină presiune pentru îndreptarea spatelui e bine-venită.

Și tocmai când zuruiam precum motorul unui Harley, Rumbi se cabrează, face o curbă imaginară cu ghidonul născocit din umerii mei și îmi șoptește la ureche:

Mama, cât de mare e îngerul meu?

Cum să răspund la această întrebare? Că îngerul lui Rumbi e precum arhanghelii din icoane, cu privire semeață, un luptător al celor sfinte? Sau că e atât de mare încât nu îl putem nicicum cuprinde? Sau că nu are chip ori formă și totuși, e mai viu uneori chiar și decât noi, cei păziți?

Tu mi-ai zis că îngerii sunt trimiși de Dumnezeu să stea pe umărul nostru și să ne ajute să facem fapte bune. Dar eu nu mi-am văzut îngerul niciodată, de ce?

Rumbi, îngerul tău e mic-mic, de aceea nu îl vezi, îi explică fratele său, Minu. Și tu ești mic, iar el trebuie să fie și mai mic, altfel l-ar vedea alți oameni și nu e voie asta.

Ba nu, răspunde Rumbi, eu cred că de fapt îngerul meu e mic pentru că dacă ar fi mai mare, i-ar ieși capul prin tavan și s-ar lovi de fiecare dată când eu merg cu motocicleta și atunci i-aș face rău.

După filozofeala îngerească, frații s-au reîntors la rachetele Lego Star Wars și la luptele intergalactice. Am scăpat și eu, măcar pentru moment, de durerile de spate pe care orice motocicletă trebuie să le suporte.

Le-am privit căpșoarele transpirate, păzite de aripile nevăzute ale îngerilor.

Dar îngerul meu, el cât de mare să fie? mă întreb. Nu cunosc răspunsul, așa cum, nevrednică, nu cunosc multe alte lucruri din viața îngerului meu. Un lucru știu sigur însă. Că șoapta lui înspre urechea mea are uneori aroma tortului de ciocolată trudit în fiecare an de mâinile binecuvântate ale bunicii mele.

Sumar Literomania nr. 183

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: