Flash fiction stories Nr. 186

Flash fiction stories – ianuarie 2021 (I)

Reach content for Google search „Flash fiction”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Așteptare
Mihaela Buruiană

 

Oftează din greu și își șterge de pe frunte o peliculă invizibilă de transpirație. La cei cinci ani și jumătate ai ei, Miruna știe deja cum e să fii copleșit de griji. A văzut la mămica ei. Se apleacă și ia în brațe o păpușă, pe alta o târâie după ea de mână, în timp ce, cumva, reușește să care și două sacoșe mari, pline. A îndesat în ele cârpele din care face haine păpușilor și diverse alte jucării, ca să pară cât mai grele și mai voluminoase. Împovărată așa, merge dintr-un capăt în altul al holului lung, îndemnându-și necăjită păpușa care trebuie să meargă pe picioarele ei să se miște mai repede.

-Haide, mamă, nu mai lămâne așa în ulmă! Hai că ne apucă noaptea pe dlum! Vezi că am mâinile pline, nu mai pot să te iau și pe tine în blațe. Tu ești fetiță male, mă înțelegi acum, păi în cine am eu bază să mă ajute meleu? Hai că mai avem puțin!

Joaca ei nu e foarte diferită de realitate: mămica e singură cu doi copii și așa vorbește cu ea, că ea e fata cea mare. Rareș e încă mic, abia merge de-a bușilea. Tăticu’ lucrează la oraș, pe șantier, vine numai la sfârșit de săptămână acasă. Sosirea lui în fiecare vineri seara e o adevărată sărbătoare pentru Miruna, deși, de multe ori, pentru mămica înseamnă momentul socotelii. La propriu, pentru că se retrag amândoi în camera de la drum și fac împreună calcule pe caiet cu salariul, datoriile, nevoile și puținul care mai rămâne pentru cheltuielile zilnice, dar și la figurat, fiindcă atunci îi cere socoteală pentru diverse neînțelegeri și supărări.

Miruna însă știe un singur lucru: în seara în care vine tăticu’ acasă, se joacă în fața curții, cu ochii mereu spre capul străzii, ca să-l vadă din timp. Ori îl zărește ea, ori o strigă ceilalți copii de pe uliță, cert e că o ia la fugă spre el și se aruncă în brațele lui de parcă ar sări de pe o trambulină. Saltul ăla în gol, încrederea că brațele lui o vor prinde de fiecare dată, bucuria de a-l vedea, de a-și înfunda nasul în gâtul lui, să-și umple nările cu mirosul bărbătesc, un amestec de transpirație, țigări și bancnote umede și mototolite.

Astăzi are emoții, fiindcă mămica a anunțat-o de acum câteva zile:

-Ei, să vezi ce mă cert cu tac’tu când vine!

Îngrozită că așa ceva i-ar putea strica plăcerea de vineri seara, a rugat-o cu cerul și pământul să nu-l certe, să nu-i spună nimic, și i-a repetat rugămințile zi de zi, dar mămica a rămas neînduplecată. Așa că acum lasă păpușile și sacoșele și iese în drum, să pândească momentul cu și mai mare grijă, ca să se asigure că tăticu’ râde când o prinde în brațe și apoi o duce așa până în casă, unde o aruncă în aer și o prinde iar și face avionul cu ea, după care trece la ăla mic și să vezi atunci chirăială și veselie pe ei.

Cu mămica stă toată săptămâna, cu ea face lecțiile, pe ea o ajută la toate treburile, ei îi povestește dacă e supărată că vreun copil i-a strigat vreo răutate sau dacă e bucuroasă că doamna educatoare a lăudat-o la clasă. Mămica e mămica și Miruna o înțelege când e obosită și adoarme în mijlocul poveștii sau când îi spune că nu poate să-i cumpere acum creioane sau dulciuri, că nu mai are bani, să mai aștepte până vine tăticu’. E fată mare și ea și știe. Dar tăticu’ e eroul ei, fiindcă de fiecare dată are câte un cadou mic pentru ea și face glume, e clovn și dansator, cal și avion, partenerul de joacă perfect și părintele căruia tare îi mai duce dorul. Sfârșitul de săptămână e ca o vacanță de Crăciun pentru ea. Știe că tăticu’ vine cu câte o jucărie sau o carte, nu se zgârcește la bani, cheltuie cât are, chiar dacă asta însemna că toată săptămâna următoare o să mănânce numai pâine cu ceai. Ceea ce se și întâmplă de multe ori. Dar în alea două zile, risipa lui este bucuria ei și disperarea mamei. Odată, au plecat amândoi la târg și s-au mai întors peste câteva ore bune, cu burțile mari de râs și cu colțurile gurii mânjite de ciocolată, cu buzunarele goale, dar cu complicitatea în ochi și în gesturi. Ce s‑a mai supărat mămica atunci!

Se mai uită o dată spre capul uliței, dar tot nu se vede nimic. O întârzia RATA. Oare azi ce-i aduce? O să-i amintească iar că i-a promis s-o ia cu el la oraș și s-o scoată la cinema și la cofetărie. Dar trebuie să găsească momentul potrivit, să nu fie amărât, de asta este important să nu-l certe mămica.

În lipsa lui, Miruna doarme cu mămica și cu Rareș. Când vine tăticu’ acasă, copiii sunt trimiși în camera lor, pe care nu prea o simt ca fiind a lor, ci mai mult ca pe o cameră de oaspeți. De altfel, ăsta este și singurul conflict care intervine între ea și tăticu’, fiindcă, oricât de mult îl iubește pe el, gelozia ei când el are pretenții la afecțiunea mămicii este și mai mare. Și mămica, și tăticu’ sunt ai ei, bine, și-ai lui Rareș, dacă trebuie, dar nu se poate ca ei să se iubească numai ei. Cu ea cum rămâne?

În zare, se conturează o siluetă: un bărbat cu o geantă mare atârnată pe umăr. El e! Vine! Miruna o ia la fugă, stârnind colbul de pe drum, cu brațele larg deschise, cu ochii strălucind de bucurie, cu gura știrbă deschisă a râs. A început ritualul. Mămica iese din bucătărie, sprijinind pe un șold un băiețel blond și bucălat, cu mânuța băgată aproape toată în gură.

-Ticu! zice el agitând mâna plină de salivă și dând din picioare, să coboare. Ticu!

Bărbatul vine cu Miruna pe umeri, cu fața arsă de soare și obosită, dar cu un zâmbet mare, luminos. Miruna îl ține strâns pe după gât, cu ochii îndreptați rugător spre mămica. Femeia îl privește lung, apoi râde și ea.

-Hai mai repede că se răcește mâncarea.

Miruna răsuflă ușurată.

-Ce mi-ai adus? 

Podcast Literomania – „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă”

Revedere
Mariana Dobrică

 

După-amiaza aia era rece, dar luminoasă, aveai chef și nu prea să ajungi acasă, parcă te-ai mai fi plimbat așa, aiurea prin oraș, era vineri, începea weekendul, era noiembrie, peste câteva zile venea iarna, în mod straniu îți vine în minte o altă după-amiază de vineri, de început de primăvară, ultima zi de vineri normală, înainte de a se declara starea de urgență, o după-amiază rece, dar luminoasă, ca asta de acum, erau poate mai puține culori, tu purtai aceiași bocanci și aceeași eșarfă roșie, dar nu purtai mască.

Te oprești brusc, îți amintești că iar nu ai plătit factura de energie electrică, de trei zile tot ziceai că, treceai pe lângă magazinul ăla unde, dar îți dădeai seama după, îți era lene să te întorci, dar acum chiar. Oricum, nu te grăbeai. Te întorci, trebuia să ajungi la mica intersecție, adică una dintre micile intersecții ale cartierului, îți arunci o privire pe străduță, erau mai multe mașini oprite, la o altă mică intersecție, partea aia a cartierului în care locuiai era de fapt  o încurcătură de străduțe cu nume de personalități, mai aveai puțin până la trecerea de pietoni, un tip îți făcea semn cu mâna dintr-una din mașinile alea oprite. Nu purta mască, ci șapcă, nu îți dai seama cine e, abia când zâmbește îl recunoști. Un prieten. De când naiba nu v-ați mai văzut? De mai mult de un an, deși locuiți în același cartier.

Un prieten. De fapt, un prieten special. Ce face specială o prietenie? E greu de spus. Uneori un fleac, un cuvânt, o chestie insignifiantă pentru ceilalți, un amănunt drăguț. Numai că amănuntul ăla drăguț face diferența între un prieten special și un prieten nespecial. Cochilia aia ciobită pe care ți-a adus-o într-o vară de la mare, culeasă din nisip pentru tine, fără să îi ceri asta, o mare de care îți era mereu dor și la care nu ați fost niciodată în același timp, cochilia aia banală în fond făcuse diferența.

A deschis portiera și ți-a  zis să urci, că te duce acasă, nu ar fi fost prima dată când te pescuia de prin oraș și te aducea, dar nu era cazul, erai, oricum, foarte aproape de casă și, de fapt, mergeai într-o altă direcție, la magazinul ăla de dincolo de mica intersecție. El mergea până la o benzinărie, și aia în cartier, foarte aproape, dar a insistat să urci, să urci, să mai vorbiți…

Să mai vorbiți.

Și vorbiți.

Despre pandemie și alte boli.

Despre scenarii roșii, galbene, verzi.

Despre tristețe.

Despre așteptare.

Așteptarea să se termine toate astea.

Cum?

Când?

Despre frustrare.

Despre alienare.

Despre neputință.

Despre anul ăsta de rahat.

Era soare afară, vedeai pomii galbeni sau desfrunziți, două terase pustii, mașini,  pisicuța calico jucându-se cu frunze în fața măcelăriei, școala închisă, pe terenul de sport niște copii cu o minge, alte mașini, câteva persoane așteptând autobuzul într-o stație, un bătrân plimbând  un câine, alte mașini, cartierul întreg curgea parcă pe lângă voi, și voi vorbeați despre moarte atât de firesc, cum înainte vorbeați despre țigări, cărți, locuri, cunoscuți.

Vorbiți. Vorbiți. Vorbiți.

Despre oameni dragi bolnavi.

Despre oameni mai puțin dragi bolnavi.

Despre numerele date în fiecare zi la televizor. Despre oameni-numere într-un joc bezmetic al cifrelor.

Despre distanțare.

Despre izolare.

Despre anxietate.

Despre frică.

Despre nenorocita aia de frică.

Uneori îți zâmbește. Îți place zâmbetul ăla al lui, chiar dacă nu vesel, ca de obicei. Un zâmbet e un zâmbet, oricâtă pandemie-isterie- poezie  ar exista pe lumea asta. Nu pandemia, ci zâmbetul e poezia. O poezie în vers alb.

Îți spune că mama lui e bolnavă. Grav. Foarte grav.

Termeni medicali. Anul asta îți îmbogățiseși vocabularul cu termeni medicali. Alții, nu cei pe care îi spunea el.

Ar trebui să o ducă la spital. Dar îi e teamă de asta.

-Ție nu îți este frică?

-Ba da. Ar trebui să fii nebun să nu îți fie.

Apăruse o fotografie în presa locală – un șir de mașini negre de la pompe funebre la poarta unui spital din oraș. Închizi ochii, ca să ștergi imaginea aia care parcă ți se imprimase pe retină de vreo două zile, dar peste ea se suprapun imaginea altei porți de spital, și a unui gard, și a  unei ambulanțe, și a altei ambulanțe, ale căror sirene îți sunau și  acum în minte, ca un ecou, și a unor oameni cu măști, fără măști la poarta aia, așteptând, cerșind informații despre bolnavii lor, în căldura sufocantă a mijlocului de vară, și a altei ambulanțe, și a fricii, dacă frica din noi ar avea o formă pe care să o putem vizualiza, miros avea, aflaseră asta niște cercetători britanici sau japonezi, sau francezi, în vremuri în care nu căutau vaccinuri contra virusului. Deschizi ochii ca să dispară imaginile alea din mintea ta, îi cauți zâmbetul, dar nu îl mai vezi.

Nu știuseși niciodată de ce este bolnavă mama lui. Dar știai că este. De mult timp, niște ani, fiindcă erau niște ani de când vă cunoșteați. Nu vorbise niciodată despre, dar aflaseși de la alți prieteni, bănuiai că e o boală de-aia pe care o duci pe picioare, cu care poți să trăiești. Era un subiect-tabu în conversațiile voastre, dacă el nu voia să spună nimic, nimeni nu întrebase, îi respectați tăcerea, și ieșeați pe terase, prin discoteci, prin baruri, prin parcuri să vă distrați, să dansați, să vă amețiți, să fiți fericiți, de-astea, nu să discutați despre boli.

Își pune o mască neagră atunci când coboară la benzinărie, se întoarce, nu și-o mai dă jos, de fapt stăteai cât mai departe de el în mașina aia, te întreabă de ce ești supărată atunci, în momentul ăla, nu de vechile tale supărări, îi zici că nu ești, chiar nu erai, vechile supărări se învechiseră atât de tare încât se estompaseră, se decoloraseră, ajunseseși de fapt la un fel de liniște după o vară neliniștită, numai că nu aveai motive să te simți altfel decât liniștită.

Oprește mașina în mica intersecție de unde te luase, dar dincolo de trecerea de pietoni pe care nu apucaseși să o traversezi, schimbați numerele de telefon, avea numărul tău vechi, la care nu prea mai răspundeai, și el avea altul, că poate mergeți la o cafea, bere, într-o zi, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, trecuse vara și nu fuseserăți, vă schimbase pandemia asta pe toți, chiar vă schimbase, erați doar două persoane cu măști, care doar se privesc, care nu își pot da mâna, nu se pot îmbrățișa, care pot doar bănui că dincolo de mască e un zâmbet cald.

Cobori din mașină brusc, trântești portiera și intri în primul magazin, te uiți ca tâmpita la rafturi ca să nu urli.

 

Vasilică
Bogdan Perțache

 

M-am plictisit în lift până la etajul 38.

-Knock-knock!

-Who’s there?

-Electricianul!

Ușa se crapă încetișor și mă izbește o putoare nedefinită. Un burtos, negricios, doar în maieu și chiloți, mă analizează câteva secunde, apoi mă lasă, temător, să intru. Omul e aproape cu un cap mai mic decât mine, buzat, și are dinții maro de la mahorcă.

În apartament lucrurile, cutiuțe-cutiuțe, par stivuite cu o lopată de zăpadă. Multe sunt cartoane cu țigări. Multe, pachete cu hârtie igienică. Pe un fotoliu, lângă masă, dormitează un câine creț, borțos, bătrân, care încearcă un lătrat.

-Abia v-ați mutat? zic, deși văd clar că totul e îngălbenit de vreme și tutun.

-Nuu, stau aici de vreo douăzeci de ani.

-Aham. Unde e panoul electric? întreb, doritor să termin repede, foarte repede, treaba.

-În garderobă.

-Ok, să-l vedem!

-Mm, e cam problemă, se codește rotunjimea sa.

-Se rezolvă, n-aveți grijă.

Deschid una din ușile dulapului încastrat în perete și, surpriză, de sus până jos, stânga-dreapta, față-spate, e plin cu cutii de conserve, de toate culorile și mărimile. Întorc, mustrător, privirea către client.

-Vine, șoptește el.

-Cine vine?!

-Războiul mondial, virușii, sfârșitul lumii!

-Aham, zic, și m-apuc să scot, oftând, două câte două, conservele dinspre partea unde bănuiesc că sunt siguranțele.

Bum!

Interesat, câinele a sărit jos cu zgomot și a venit să mi se încurce printre picioare.

Răsucesc conservele în mâini și scanez garderoba:

-Pentru câine n-ați cumpărat mâncare? întreb curios, da` fac să sune ca un reproș.

Omul cască ochii doar, nu răspunde nimic.

Oftez iar, mângâi pudelul pe căpățînă și-l privesc cu milă: „În caz de sfârșitul lumii, te-ai ars, Vasilică!”.

 

Ușa
Maria Postu

 

Niciodată nu știa ce vor de la ea, dacă ar trebui să-i ignore, sau dimpotrivă, să-i salute și să-i lase să observe ce face ea. La drept vorbind, unii dintre ei erau amuzanți, încercând prin orice mijloace să-i atragă atenția: se maimuțăreau, încercau să-i ofere diverse lucruri ca și cum ea ar  putea fi cumpărată cu mărgele de sticlă sau oglinzi. Dar ea nu avea voie să-i privească sau să se lase prinsă în captivitatea privirilor lor. Ei plătiseră ca s-o vadă pictând, ea însă nu știa asta. Pentru ea, nu erau decât niște intruși care o distrau sau o enervau fără ca ea să protesteze pentru că în urechi îi răsunau sfaturile tatălui ei: „Tu nu ești ca alți copii! Tu ești unică, tu vei ajunge acolo unde ei nici nu visează!”. „Acolo” era universul ei compus dintr-o mulțime de pânze mâzgălite de ea, tata le spunea „tablouri”, și o mulțime de cutii cu tuburi din care curgeau culori diferite cu care îi plăcea să se joace (tata le spunea truse de culori, iar joaca ei era prezentată vizitatorilor drept „creație”).Cel mai des cuvânt care se pronunța în jurul ei era „copil-minune”, dar ea nu știa ce înseamnă. „Minune?” Da, auzise acest cuvânt de la străbunica aceea de la țară unde își petrecuse primii ani de viață, înainte ca tatăl ei să descopere că fiica lui de cinci ani este un copil-minune și să decidă să dezvăluie omenirii geniul acesteia. Buni exclama mereu: „minune” de câte ori se afla în fața unui tablou micuț pe care ea-l numea „icoană”.

Într-o zi, unul dintre vizitatori, însoțit de fiul său, încercă să-i ofere o cutie cu  creioane de colorat și un bloc de desen. Ea nu acceptă, dar după ce vizitatorii plecară, se prefăcură că au uitat darul și Irina îl găsi acolo, chiar lângă planșetă. Uneori, când vizitatorii se împuținau, tatăl ei îi dădea voie să se plimbe în jurul Atelierului, dar să nu părăsească niciodată curtea, ba chiar să răsfoiască albume, care ar fi trebuit să aibă darul de a-i stimula imaginația, spunea tatăl ei .

-Vezi tu, Irinuca, acestor oameni le-a plăcut să se joace cu culorile!

-Tati, de ce n-am voie să mă joc afară cu alți copii?

-Pentru că toți ceilalți copii îți vor fura culorile!

-Bine, dar se găsesc la librărie destule culori, ne putem lua altele!

-Privește în jur, lumea e plină de culori, dar ceilalți nu le văd, pe când tu…

Copila nu înțelegea, bunica o învățase să fie docilă față de cei mari, dar într-o zi, când se ivi o pauză, putu să se bucure de cadoul vizitatorilor, abandonând pensulele, culorile vii care curgeau din tuburile acelea uriașe, se așeză direct pe covor și începu să deseneze uitând tot ce tatăl o învățase, obligând-o să picteze păsări care nu erau păsări, femei care nu păreau femei, flori care nu înfrumusețau, ci speriau și alte lucruri pe care fetița le picta fără să știe ce înseamnă. Desenă o barcă, un plic, o floarea-soarelui, o ușă, fără să se mai gândească să le dea vreun sens. Scrisoarea era o barcă, ușa era o pasăre zburând, o fetiță rostogolea un cerc zburdând, un soare râdea cu gura până la urechi, apoi ascunse toate foile undeva unde tatăl ei să nu le găsească. Apoi reîncepu acel program atât de monoton, în care Irina se apleca deasupra pânzelor uriașe ori  se lăsa urcată pe scaun ținând într-o mână paleta cu culori, în cealaltă pensula și aruncând culorile pe pânză după un desen subțire, făcut înainte de tatăl ei, discret, astfel încât nimeni să nu bănuiască nimic.

-Așa se cumpără pânzele astea, tati, cu niște linii subțiri pe ele, pe care tu trebuie apoi să le colorezi, îi spunea tatăl, îngrijorat de precocitatea fiicei sale.

Odată, când tatăl nu era atent, Irina strecură printre chipurile acelea ciudate de femei uriașe și de flori ce păreau că vor să devoreze ochii celui care le privea, într-un colț al tabloului, o ușă mică-mică, pe care cumpărătorul o observă abia după ce plătise tabloul și nu mai putea să-l returneze.

-Ce e cu ușile astea, Irina? o întrebă tatăl ei, supărat.

-Așa mi-a venit! Am auzit așa, o bătaie în ușă, și pentru că nu vedeam nicăieri nici o ușă, am făcut eu una!

Într-adevăr, casa în care locuia Irina nu avea uși sau erau atât de bine mascate încât fetița nu le vedea. Nu știa cum se trezise aici într-o dimineață. Seara adormise în casa bunicii , înconjurată de desenele pe care le făcea ziua. Se apropia sfârșitul verii, Irina trebuia să meargă la grădiniță și tata veni s-o ducă acasă, în oraș. Fetița adormi plină de tristețe la gândul plecării, înconjurată de acele desene de parcă ar fi vrut să-și baricadeze camera împotriva oricărui intrus. Tata era un intrus de când mami nu mai era, plecase să picteze aripile îngerilor, de unde îi trimitea mereu gânduri și vise pe care ea le desena , refuzând să le arate cuiva. Tatăl se strecură pe nesimțite în camera fetei. La lumina veiozei, desenele care o înconjurau păreau vii, gata să țâșnească și să o apere. Atunci îi veni ideea s-o transforme pe Irina într-o artistă de geniu. O mută încet în autoturismul care îl aștepta la poartă, îi făcu rapid bagajul, luându-i și desenele, și o instală în camera de sticlă unde micuța artistă trebuia să-și aștearnă culorile pe pânzele uriașe cum își țese un vierme de mătase pânza .

-Până când, tati?

-Până când, ce?

-Până când trebuie să termin?

Până când? Până când se vor plăti toate restanțele de la jocurile de cărți, toate ratele la bănci… Până când avea să găsească un alt mod de a-și plăti datoriile! Nu se pricepea la artă. Dar soția lui, de care, de altfel, era divorțat, fusese o artistă renumită. Nu se poate ca fiica să nu-i fi moștenit talentul. De ce n-ar fi profitat de pe urma lui? Îi placase un perete întreg al camerei de sticlă cu chipul mamei.

Copila se apropia de chipul mamei din tablouri și deschidea ușa secretă spre îngeri.

 

Alegeri
Monica Tonea

 

Și am început să plâng pentru toate lucrurile întâmplate și neîntâmplate și mă încovoiam și mai tare și tot ce-mi trecea prin minte era de ce mă aflam așa departe de paharul de șampanie din bucătărie, oare devenise plat, lipsit de bule, ca o apă stătută sau încă mi-ar mai fi zgâriat gâtlejul când aș fi sorbit din ea și în vremea asta zgomotul aspiratorului concura cu Julien Doré din căști și i-am spus lui Siri să dea sonorul mai tare și s-a făcut liniște pentru o secundă lungă, ea recompunea binar comanda și eu uitasem să țin degetul apăsat pe butonul de la dyson și atunci a spus, wait a minute și eu m-am întrebat ce-i ia așa de mult și apoi a zis pe un ton satisfăcut, sau poate doar mi s-a părut, I turned the volume up și muzica a reluat de unde rămăsese. Ce fac eu aici, m-am întrebat și mi-am dat seama că suntem în 3 ianuarie și deja anul este prost, dar prost, fiindcă dincolo de mine, de pereții ăștia reci, ce bizar, se spune că reține căldura cărămida, dar se înșală cu toții, e frig, e frig, deși centrala merge întruna în weekend și eu am programat ambientul pe 22 de grade, nu trece de 20, dincolo de ei se desfășoară vieți care caută și caută răspunsuri și echilibru și pace și, în schimb, nu obțin decât un bruiaj haotic. Și așa mi-am amintit de ce ajunsesem să desfac o sticlă de șampanie la mijlocul zilei, așteptasem înfrigurată pe fotoliu, ținusem morțiș să termin azi Viața amoroasă, așa, un moft, tot n-aveam altceva de făcut, refuzasem să ies la o plimbare în pădure, de ce m-am întrebat tot eu, pădurea e așa generoasă iarna. Face tot ce poate indiferent de sezon, dar tot eu mi-am oferit răspunsul, mi-era încă somn și nu mâncasem nimic, nu mănânc oricum nimic la micul dejun, era un pretext, bun și el, în lipsă de altceva, și m-am uitat în urma lui cum cobora treptele spre garaj și am zis, ah, rămân singură, dar ce înseamnă să rămân singură, nu este asta o stare de fapt? Când nu suntem singuri? În mintea noastră suntem mereu neînsoțiți, se dau de-a doldora gândurile în cap și nimeni, dar nimeni nu pătrunde înăuntru chiar și atunci când te întreabă la ce te gândești. Ce contează la ce mă gândesc, oricum o să spun o minciună vinovată sau nevinovată, în funcție de gravitatea înfăptuită între tâmple și posibil să te creadă sau nu, dar nu va insista din politețe sau din convingere că nu ai gânduri solide, care să merite explorarea lor mai atentă. Și m-am întors în fotoliu, lângă șemineul stins, și m-am încăpățânat să citesc rândurile mărunte, emoție după emoție, renunțare după renunțare, chin după chin, și să mi se pară că eu sunt Yaarah, că eu trăiesc simulacrul ăla amoros și dezgustată mă scuturam și refuzam să accept c-aș comite așa ceva, nu sunt capabilă, nu am după ce tânji, eu sunt poziționată pe o treaptă superioară, poate cea de unde l-am privit plecând mai devreme, dar nu era nicio tragedie în spatele acestei priviri, era, așa, o exaltare, o senzație că și începuturile triste pot avea ceva farmec în ele, poate fiindcă m-am trezit dimineață și era patul gol și eram convinsă că încă dormea pe partea stângă a patului, dar nu dormea, era la baie și am auzit periuța electrică cum zumzăie și am râs înfundat în vreme ce urcam cățelul în pat, e prea mic să urce și cere ca un copil cu labuțele întinse ajutor.

Sumar Literomania nr. 186

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.