Cred că nu se-obişnuieşte aşa ceva: să laşi scrisori deschise pe mese ca să le citească Dumnezeu.
Urmărit de zile iuţi de picior, hărţuit de idei tenace, am ajuns să mă izbesc de noaptea asta ca de capătul tăios al unei fundături întunecoase. Noapte stându-mi la spate ca un zid şi deschisă în faţa mea ca o-ntrebare de nesecătuit.
Împrejurările îmi cer un act disperat, şi alta nu pot face decât să pun scrisoarea asta sub ochii dumitale, care le văd pe toate. Află că de-o viaţă întreagă tot dau îndărăt, încă din copilărie, amânând mereu ceasul ăsta, când în cele din urmă am căzut.
Să nu-ţi închipui că mă silesc să trec în ochii dumitale drept cel mai nefericit dintre oameni. Nici gând. Mai aproape ori mai departe trebuie să existe şi alţii care s-au pomenit prinşi între ulucii unor nopţi ca asta. Te-ntreb, însă: Cum au făcut ca să trăiască mai departe? Au ieşit barem vii din fundul de sac?
Simt nevoia să vorbesc, să-mi spun păsul, şi nu te am decât pe dumneata ca destinatar pentru mesajul ăsta de naufragiat. Îmi place să cred că mi-l vei culege. Scrisoarea mea nu va pluti în gol, deschisă, stingheră, ca pe o mare neîndurată.
E puţin lucru un suflet care se pierde? Cad cu miile, fără-ncetare, lipsite de orice reazem, încă din ziua când s-au ridicat, cerând cheile vieţii. Dar nu vreau să ştiu de ele. Nu pretind ca dumneata să-mi dezvălui noima universului. N-am de gând să caut la ceasul ăsta de tenebre ceea ce n-au găsit în arii de lumină înţelepţii şi sfinţii. Nevoia mea e concisă şi personală.
Vreau să fiu bun, şi solicit unele informaţii. Asta-i tot. Mi le vei da oare? Mă aflu zgâlțâit în toate părţile de-o bulboană de-ndoieli, mâna mea, ieşind pentru ultima oară la suprafaţă, nu-ntâlneşte niciun fir de care să se-agaţe. Iar ceea ce-mi lipseşte-i o nimica toată, şi simplu, reperul de care am nevoie. Ascultă numai:
De la o vreme-ncoace, am început să le dau un anumit traseu faptelor mele, o orientare ce mi s-a părut judicioasă, şi-s îngrijorat. Mă tem să nu fiu victima vreunei confuzii, pentru că totul, până la data prezentă, mi-a ieşit foarte prost.
Mă simt înşelat în cel mai înalt grad constatând că formulele mele de bunătate produc întotdeauna o masă explozivă. Balanţele mele funcţionează prost. E ceva care mă-mpiedică să aleg cu precizie ingredientele binelui. Totdeauna aderă la ele şi câte-o particulă perversă, încât rezultatul îmi explodează în mâini.
Oi fi eu incapabil să elaborez binele? Spune-mi dumneata. M-ar durea s-o recunosc, mărturisesc însă că-s gata pentru o ucenicie.
Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama până acum, dar îmi petrec viaţa curtat de un demon îndatoritor, care-mi sugerează cu delicateţe tot soiul de răutăţi. Nu ştiu dacă are autorizaţia dumitale, fapt e că nu mă slăbeşte nicio clipă. Ştie să dea ispitei atracții irezistibile. E subtil şi eficient. Ca un prestidigitator, scoate monstruozităţi din cele mai nevinovate lucruri, şi-i totdeauna echipat cu varii sortimente de gânduri rele, pe care le proiectează în imaginaţia mea ca pe nişte role de film. Ca să-ţi spun drept, niciodată nu purced spre rău cu paşi intenţionaţi; el îmi facilitează rutele, el dispune toate drumurile în pantă. E sabotorul vieţii mele.
În caz că te-ar interesa, anexez aici prima dată din biografia mea morală:
Pe optsprezece iulie 1924, viaţa mă pune în contact cu câţiva copii care cunosc nişte chestii secrete, atrăgătoare, care se-mpărtăşesc din mister.
Desigur, nu mă număr printre copiii fericiţi. Un suflet copilăresc ce păstrează secrete din trecut e ceva care nu zboară ca lumea, un înger împovărat care nu poate lua înălţime. Zilele copilăriei mele, împodobite cu peisaje suave, dacă le iei în amănunt, prezintă pete regretabile, care-ţi sar în ochi. Satana, cu apariţii regulate, de fantasmă, dădea viselor mele un parcurs de coşmar şi mi-a umplut amintirile naive cu o savoare picantă şi criminală.
Când am aflat că dumneata îmi priveai toate faptele, m-am silit să le-ascund prin unghere întunecoase, mai ţii minte? După aia, însă, sfătuit de cei mari, mi-am dat pe faţă secretele pentru a fi examinate într-un tribunal. Am aflat că între dumneata şi conştiinţa mea existau anumite fiinţe însărcinate să slujească drept intermediari, şi o vreme mi-am rezolvat pe calea asta oficială treburile, până ce într-o bună zi, lăsând în urmă copilăria, am dorit să mă ocup personal de ele.
Atunci s-au ridicat nişte probleme a căror examinare a fost mereu amânată. Am început să dau îndărăt din faţa lor, să fug de ameninţarea lor; să trăiesc zile după zile închizând ochii, lăsând binele şi răul să-şi facă mendrele în devălmăşie. Până ce, o dată, uitându-mă în urmă, am dorit să le delimitez funcţiunile şi să-mbrăţişez cauza unuia dintre cei doi adversari înlănţuiţi.
Dintr-un elan cavaleresc, m-am dat de partea celui mai slab. Vezi şi dumneata ce-a ieşit din alianţa noastră.
Am pierdut toate bătăliile. Din toate întâlnirile am ieşit invariabil ciomăgiţi, şi acum iată-ne bătând în retragere în noaptea asta de pomină.
Spune-mi dumneata, de ce-i binele așa lipsit de apărare? De ce se prăvale atât de lesne? Abia plăsmuieşti cu migală o fortăreaţă de câteva ceasuri, când izbitura unui minut vine să năruie la pământ întreaga structură. În fiecare noapte mă pomenesc strivit sub dărâmăturile unei zile distruse, ale unei zile care era să fie frumoasă, clădită cu toată dragostea.
Simt că va sosi clipa când n-o să mă mai ridic, când mă voi hotărî să trăiesc printre ruine ca o şopârlă de ziduri. În noaptea asta, vezi dumneata, mâinile mele se simt ostenite întru truda de mâine. Şi dacă nu vine somnul, barem somnul, ca o mică moarte, să-ncheie jalnicele socoteli ale zilei ăsteia, în van o să-mi mai aştept reînvierea. Voi lăsa forţe obscure să trăiască în sufletul meu şi să-l împingă, în vrie, spre o cădere accelerată.
Dar te mai întreb: se poate oare trăi întru rău? Cum se consolează cei răi de-a nu simţi în inimă setea năvalnică de bine? Iar dacă îndărătul fiecărui act răuvoitor se ascunde o oaste de ispăşiri, cum fac cei răi ca să se apere de ea? În ce mă priveşte, am pierdut mereu lupta asta, şi bande de remuşcări mă urmăresc ca nişte spadasini plătiţi, până-n fundătura nopţii ăsteia.
De multe ori am trecut în revistă, cu satisfacţie, câte-un grupuleţ de fapte bine disciplinate, aproape triumfătoare, şi a fost de-ajuns cea mai mică amintire vrăjmaşă ca să le pună pe fugă. Mă văd silit să recunosc că de multe ori sunt bun fiindcă-mi lipsesc împrejurările propice ca să fiu rău, şi mi-amintesc până unde am putut ajunge cu anumite prilejuri, când răul mi s-a pus la-ndemână cu toate farmecele sale.
Aşadar, pentru-a cârmi destoinic sufletul pe care mi l-ai încredinţat, strig din ghearele restriştii, cerând un reper, un semn, o busolă.
Înţelegi dumneata, teatrul lumii m-a dezorientat. Asupră-i se revarsă hazardul şi le-ncâlceşte pe toate. Nu-i chip să culegi o serie de date, să le confrunţi. Experienţa răsare totdeauna de după faptele pe care deja le-am soluţionat, inutilă ca o morală.
Văd oamenii din jurul meu ducând fiecare o existenţă ocultă, inexplicabilă. Văd copiii bând din ape pângărite şi viaţa, ca o doică nelegiuită, nutrindu-i cu venin. Văd popoare disputându-şi cuvintele eterne, pretinzându-se favorizate şi alese. De-a lungul veacurilor, peste tot hoarde de sanguinari şi de imbecili, şi, pe neaşteptate, ici-colo, câte-un suflet ce pare-nsemnat cu o pecete divină.
Mă uit la animalele ce-şi îndură supuse soarta şi trăiesc după norme distincte, la plantele ce se veştejesc după o viaţă tainică şi viguroasă, la mineralele dure şi tăcute.
Enigme neîncetate cad în inima mea, închise ca nişte seminţe pe care o sevă lăuntrică le face să se umfle.
Fiecărei amprente pe care mâna dumitale miraculoasă a lăsat-o pe pământ îi desluşesc şi-i urmez dâra. Ciulesc atent urechea la zvonul confuz al nopţii, mă aplec spre tăcerea care pe neaşteptate se deschide şi pe care un sunet o curmă. Pândesc şi mă silesc s-ajung până-n străfunduri, să mă incorporez întregului, să mă cuprind în tot.
Dar rămân pururi izolat. Ignorant, individual, pururi la ţărm.
De pe ţărmul ăsta, deci, de la debarcader, îndrept către dumneata scrisoarea asta, ce fără-ndoială se va pierde undeva, în tăcere…
În româneşte de Anca-Domnica ILEA după „El silencio de Dios” (din volumul „Varia invención”, 1949)
Sursă foto aici
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu