Atelier

Scrisul de mână

Prima amintire clară pe care o am legată de scrisul de mână îmi aduce în faţa ochilor mai degrabă instrumentul de scris: eram elevă în clasa I şi am primit un stilou chinezesc, de culoare verde închis, având peniţa suflată cu aur. Mi s-a spus să am mare grijă de el şi îmi dădeam şi eu seama că mi se oferea cu totul altceva decât stilourile româneşti, mici, negricioase şi care îţi murdăreau sistematic degetele cu cerneală.

Toate generaţiile care au crescut scriind cu stilouri chinezeşti au adoptat, între timp, pixurile, iar azi doar pe unii profesori îi mai vezi folosind stilouri, ca şi pe copiii ai căror părinţi ştiu că un scris frumos nu poate fi dat decât de un stilou. Devenit obiect de lux, stiloul e, de asemenea, apanajul oamenilor politici şi al marilor oameni de afaceri, care îl folosesc doar pentru semnături (extrem de importante!)

Acest instrument a dispărut înainte de monopolul pe care claviatura calculatorului l-a pus asupra noastră, a dispărut în favoarea pixului, în forma cea mai elegantă a lui – cu gel, pentru că rutina umplerii lui periodice a părut că ne ia prea mult timp. Când scriai cu un stilou chinezesc, trebuia să ai şi o călimară, şi sugativă. Să fii atent să nu te murdăreşti, să detectezi la timp, după consistenţa urmei lăsate de peniţă, dacă rezerva de cerneală nu e cumva pe sfârşite şi, deci, vei rămâne… în pană (buclucaşă coincidenţă semantică!).

Avantajele, însă, ale scrierii cu stiloul au fost uitate. Oricine ştie că scrisul devenea mai frumos graţie faptului că, peniţa fiind fragilă, îţi impunea să nu apeşi prea mult, iar literele primeau atunci şansa de a fi nu doar lizibile, ci chiar frumoase. Scriind cu stiloul, instrument gingaş, scriai mai încet şi aveai timp să te gândeşti la ceea ce urma să pui pe hârtie. Reflecţie, deci, mai multă şi scriitură care făcea plăcere privirii, acestea erau câştigurile.

Îmi aduc aminte că, prin anii ’80, am amestecat cerneala albastră cu cerneală roşie, într-o călimară goală, şi am obţinut cerneală mov. A fost o alchimie de neuitat. În vremurile acelea cenuşii, în care hârtia caietelor (dar şi a cărţilor) devenise de proastă calitate, rămâneau stilourile chinezeşti ca obiecte reuşite de a scrie de mână frumos şi posibilitatea de a da culoarea mov textului scris. Ca mulţi alţi adolescenţi, copiam pe diverse caiete fraze din cărţile citite, poezii şi maxime, toate în cerneala magică mov. Era un mod de a evada din griul cotidian şi de a da un strop de culoare unei existenţe închise şi fără vreo speranţă de schimbare.

Apoi, scrisul de mână te confirma în unicitatea ta, pentru că grafiile erau foarte diferite, şi erai recognoscibil. Astăzi, scriem atât de puţin de mână şi atât de neglijent încât şi maniera noastră de a scrie s-a uniformizat. În loc să fie o prelungire a amprentei noastre sufleteşti, scrisul de mână e adesea o mâzgălire grăbită şi uşor interşanjabilă. Tinerii de azi nici nu ştiu, de altfel, ce înseamnă cuvântul „călimară”. Am întâlnit printre lucrurile bunicilor un obiect de birou straniu, din sticlă grea, în care, pe vremea tinereţii lor, se puneau cerneala şi tocul. Nu ştiu cum se numea…

Parteneriat media


Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Scrie un comentariu