„Un loc botezat Kindberg” de Julio Cortázar

Botezat Kindberg, de tradus candid prin muntele copiilor ori de văzut precum muntele cel prietenos, binevoitorul munte, oricum ai lua-o un sat în care ajung noaptea de sub o ploaie care-şi spală mânioasă faţa de parbriz, un hotel vechi cu galerii adânci unde totul e pregătit întru uitarea a ceea ce continuă pe-acolo pe-afară să izbească şi să zgârie, locul în fine, a se putea primeni, a şti ce bine-i să se simtă la adăpost; şi supa în supiera cea mare de argint, vinul alb, a rupe pâinea şi a-i da prima bucată Linei care o primeşte în palmă ca și cum ar fi o ofrandă, dar asta şi este, apoi suflă pe ea, priceapă Sfântul de ce însă cât e de drăgălaș să vadă bretonul Linei săltând un pic şi fremătând de parcă suflul repercutat de mână şi de pâine ar fi pe cale să ridice cortina unui teatru în miniatură, aproape de parcă în clipa aia Marcelo ar putea să vadă ieşind pe scenă gândurile Linei, impresiile şi amintirile Linei care-şi soarbe supa gustoasă suflând şi surâzând.

Ba nu, fruntea cea netedă şi copilărească nu se tulbură, la început e doar glasul lăsând să cadă fragmente de personalitate, alcătuind o primă rezumare a Linei: chiliană, de pildă, şi un refren fredonat din Archie Shepp, unghiile cam roase dar foarte îngrijite pe lângă o ținută murdară de atâta autostop şi dormit prin şuri şi pensiuni pentru tineret. Tineretul, râde Lina sorbind din supă ca o mică ursoaică, păi nici nu-ţi poţi închipui: nişte fosile, pe bune, nişte cadavre ambulante ca-n filmul ăla de groază al lu’ Romero.

Marcelo e cât pe ce s-o întrebe care Romero, e prima dată că aude de numitul Romero, dar mai bine s-o lase să vorbească, îl amuză priveliștea bucuriei ăleia de-o mâncare caldă, ca mai-nainte mulţumirea ei în camera cu şemineul aşteptând trosnind, bula de aer burgheză protectoare a unui portofel de călător fără nicio problemă, ploaia spărgându-se colo afară de bula de aer, ca în după-amiaza aia de faţa albă ca varul a Linei la marginea şoselei la ieşirea din pădure în amurg, ce mai loc de făcut autostopul şi totuşi hai, încă un pic de supă ursoaică mică, mănâncă dacă vrei să-mi scapi de-o amigdalită, părul încă jilav dar deja un şemineu trosnind aşteptând colo în camera cu pat mare în stil Habsburg, cu oglinzi până-n podele cu măsuţe şi canafuri şi draperii şi ce căutai colo sub potop ia zi-mi, mămica ta ţi-ar fi tras o chelfăneală.

Nişte cadavre, repetă Lina, mai bine umblu singură, sigur că dacă plouă însă nu-ţi face griji canadiana e impermeabilă pe cuvânt, doar un pic părul şi picioarele, şi gata, eventual o aspirină. Iar între coşuleţul de pâine golit şi cel nou plin ochi prin care ursulica deja dă iama şi ce unt grozav, da’ tu ce faci, de ce călătoreşti cu automobilu’ ăla trăsnet, da’ tu de ce, aha eşti argentinian? Dublă aprobare a faptului că întâmplarea le brodește bine, previzibila reamintire a faptului că dacă Marcelo nu s-ar fi oprit opt kilometri mai-nainte să bea un păhărel, mica ursoaică suită acuma în alt automobil ori încă în pădure, sunt reprezentant în prefabricate, ceva care te-obligă să călătoreşti mult da’ de data asta hoinăresc între două obligaţii. Ursulică atentă şi aproape gravă, ce-s alea prefabricate, dar din capul locului o temă plicticoasă, ce să-i faci, nu-i poate spune că-i îmblânzitor de fiare ori regizor de cinema ori Paul McCartney: sarea. Gesturile iuţi de insectă ori de pasăre deşi mică ursoaică breton jucăuş, mereu aceeaşi frază din Archie Shepp, ai discurile, şi încă cum, ah da. Dându-şi seama, cugetă ironic Marcelo, că normal ar fi ca el să n-aibă discurile lui Archie Shepp şi-i o idioţenie fiindcă în realitate sigur că le are şi uneori le ascultă cu Marlene la Bruxelles numai că el nu le ştie trăi ca Lina care din senin fredonează un crâmpei între două îmbucături, zâmbetul ei îmbinare de free jazz şi dumicat de gulaş şi mică ursoaică jilavă de atâta autostop, niciodată n-am mai avut o asemenea baftă, ai fost bun. Bun şi statornic, improvizează Marcelo în chip de replică la bandoneon, dar mingea iese din teren, îi altă generaţie, îi o mică ursoaică Shepp, nu mai ţine tangoul, vere.

Bineînţeles, persistă furnicătura, aproape o crampă dulce-acrişoară de când cu sosirea la Kindberg, parking-ul hotelului în uriaşul hangar vetust, bătrâna luminându-le drumul cu un felinar de epocă, Marcelo valiză şi mapă, Lina rucsac şi ciuciulete, invitaţia la cină acceptată încă dinainte de Kindberg, aşa mai stăm un pic la taifas, noaptea şi mitraliera ploii, e imprudent să continuăm, mai bine ne oprim la Kindberg şi te invit la cină, oh da mulţumesc ce grozav, aşa ţi se usucă hainele, cel mai bine e să rămânem aci până mâine, plouă plouă babele se ouă, oh da zise Lina, şi apoi parking-ul, galeriile gotice sonore până la recepţie, ce căldurică în hotelu’ ăsta, ce baftă, o picătură de apă ultima pe marginea bretonului, rucsacul spânzurând ursulică girl-scout cu nene de treabă, mă duc să cer camerele aşa te mai usuci şi dumneata un pic înainte de cină. Şi furnicătura, aproape o crampă colo jos, Lina uitându-se la el toată un breton, camerele ce tâmpenie, cere una singură. Iar el neuitându-se la ea însă furnicătura cea plăcut-neplăcută, păi atunci e un rai, păi atunci e un deliciu, păi atunci ursoaică mică supă şemineu, păi atunci una-n plus şi ce baftă pe tine bătrâne că-i frumuşică foc. Dar mai apoi, văzând-o cum scoate din rucsac cealaltă pereche de blugi şi puloverul negru, întorcându-i spatele sporovăind ce mai şemineu, ia miroase, ce foc aromat, căutându-i niscai aspirine la fundul valizei printre vitamine şi deodorante şi after-shave-uri şi până unde ai de gând să mergi așa, nu ştiu, am o scrisoare pentru nişte hippies din Copenhaga, nişte desene pe care mi le-a dat Cecilia la Santiago, mi-a spus că-s nişte tipi de milioane, paravanul desfăşurat şi Lina atârnând țoalele ude, răsturnând în chip de nedescris rucsacul pe masa în stil Franz Josef aurită cu arabescuri James Baldwin kleenex nasturi ochelari negri cutiuţe de carton Pablo Neruda pansamente intime harta Germaniei, mi-i foame, Marcelo îmi place numele tău sună fain şi mi-i foame, atunci hai să mâncăm, ţi-o fi ajuns cu duşu’ pentru azi, după aia termini de făcut ordine în rucsacu’ cela, Lina ridicând brusc capul, uitându-se la el: Io nu fac niciodată ordine în nimica, la ce bun, rucsacu’ e ca mine şi călătoria asta şi politica, toate de-a valma şi ce contează. Mucoasă, cugetă Marcelo crampă, aproape furnicătură (să-i dea aspirinele când or ajunge la cafea, efect mai rapid), dar pe ea o stinghereau distanţele verbale, acele dumneata atât de tinerică şi cum se face de călătoreşti aşa de una singură, în toiul supei râsese: tineretul, nişte fosile, pe bune, nişte cadavre ambulante ca-n filmul ăla al lu’ Romero. Şi gulaşul şi căldura treptată după el şi ursulica din nou mulţumită şi vinul, furnicătura din stomac lăsând locul unui soi de veselie, unei păci, las-o să-ndruge la tâmpenii, să-i explice mai departe viziunea ei despre lume ce fusese probabil cândva şi a lui deşi deja nu-şi mai aducea aminte, să se uite la el dinspre teatrul bretonului, din senin serioasă şi parcă îngrijorată iar apoi brusc Shepp, zicând ce plăcut să stai aşa, să te simţi uscată şi înăuntrul bulei de aer şi o dată la Avignon cinci ceasuri de autostop pe un vânt de smulgea olanele, am văzut strivindu-se o pasăre de-un copac, a căzut ca o cârpă, pe bune: piperul, te rog.

Atunci (tocmai se ridica platoul golit) dumneata ai de gând s-o ții tot aşa până în Danemarca, da’ ceva bani ai ori cum? Sigur c-o s-o țiu, nu mănânci lăptuca?, atunci dă-o-ncoa’, încă mai mi-i foame, un mod de-a împături frunzele cu furculiţa şi de-a le mesteca pe îndelete fredonându-le Shepp cu o mărgică argintie pleosc din când în când pe buzele umede, gură frumușel decupată isprăvindu-se exact unde trebuia, desenele alea renascentiste, Florenţa toamna cu Marlene, gurile alea pe care pederaşti geniali le iubiseră atâta, sinuos senzuale subtile etcetera, ţi se suie la cap Riesling-ul ăsta din şaişpatru, ascultând-o printre îmbucături şi fredonări nu ştiu nici eu cum am terminat filozofia la Santiago, mi-ar plăcea să citesc multe chestii, abia de-acu’ e musai să-ncep să citesc. Previzibil, biată ursoaică mică atât de mulţumită cu lăptucile ei şi cu planul de a-l da gata pe Spinoza în şase luni de-a valma cu Allen Ginsberg şi iarăşi Shepp: oare câte locuri comune o să mai înşire pân’ la cafea (să nu uite să-i dea aspirina, de-ncepe să-mi strănute am încurcat-o, mucoasă cu părul ud şi faţa toată un breton lipit ploaia pălmuind-o la marginea drumului) dar paralel între Shepp şi sfârşitul gulaşului toate păreau să devieze cu-ncetul, transformându-se, erau aceleaşi fraze şi Spinoza ori Copenhaga şi deopotrivă ceva diferit, Lina colo dinaintea lui rupând pâinea bând vinul uitându-se la el mulţumită, îndepărtată şi apropiată deopotrivă, transformându-se la căderea nopţii, deşi departe şi aproape nu era o explicaţie, altceva, ca o demonstraţie, Lina demonstrându-i ceva ce nu era ea însăşi da’ atunci ce naiba, zău. Şi două feliuţe tăiate subţirel de şvaiţer, de ce nu mănânci Marcelo, îi grozav de bun, n-ai mâncat nimica, prostule, ditamai domnu’ ca tine, fiindcă eşti un domn, nu?, tot dă-i şi dă-i şi dă-i colo cu ţigara fără să mănânci nimica, auzi, şi încă un picuţ de vin, vrei şi tu, nu? fiindcă pe lângă brânza asta ţi-nchipui, musai oarece s-o facă s-alunece, hai, mănâncă un pic: încă nişte pâine, e nemaipomenit câtă pâine pot mânca, totdeauna mi-au prezis c-o să mă-ngraş, aşa cum ai auzit, drept e că deja am burtică, nu se vede da’ aşa-i, îţi jur, Shepp.

Inutil s-aştepte de la ea un subiect mai inteligent şi la o adică de ce s-aştepte (fiindcă tu eşti un domn, nu?), ursulică printre florile de la desert uitându-se extaziată şi deopotrivă cu ochi iscoditori la căruciorul pe rotile încărcat de prăjituri compoturi şi bezele, burtică, da, îi preziseseră c-o să se-ngraşe, sic, asta cu mai multă frişcă, şi de ce nu-ţi place Copenhaga, Marcelo. Însă Marcelo nu spusese că nu i-ar plăcea Copenhaga, doar un pic cam absurd felul ăla de-a călători taman pe ploaie şi săptămâni întregi şi rucsac ca să descopere cel mai probabil că alde hippies deja hălăduiau prin California, da’ nu-ţi dai seama că nu contează, ţi-am zis că nici nu-i cunosc, le duc nişte desene pe care mi le-au dat Cecilia şi Marcos la Santiago şi un disculeţ cu Mothers of Invention, n-or avea pe-aci vreun picup ca să ţi-l pun? probabil mult prea târziu şi Kindberg, dă-ţi seama, barem de-ar fi niscai lăutari ţigani da’ fătălăii ceia, pfui, numai la gândul să, şi Lina râzând cu multă frişcă şi burtică sub un pulover negru, amândoi râzând la ideea fătălăilor hăulind prin Kindberg, mutra hotelierului şi căldura aia care de la o vreme înlocuia furnicătura din stomac, întrebându-se dacă n-o va face cumva pe năzuroasa, dacă până la urmă spada legendară în pat, în orice caz sulul pernei şi unul de fiecare parte barieră morală spadă modernă, Shepp, gata, începi să-mi strănuţi, ia-ţi dumneata aspirina că deja se-aduce cafeaua, o să cer şi coniac că activează acidul salicilic, am aflat din sursă sigură. Şi el realmente nu spusese că nu i-ar plăcea Copenhaga dar mica ursoaică părea să-i audă mai mult tonul glasului decât vorbele, ca el cu învăţătoarea de care se îndrăgostise pe la doișpe ani, ce contau vorbele faţă de gânguritul ăla, ceea ce se isca din glas ca o dorinţă de căldură, de-a fi învelit şi dezmierdări pe păr, atâţia ani după aia psihanaliza: angoasă, mde, nostalgia uterului primordial, toate până la urma urmelor de la na-ţi-o-bună plutea peste ape, citeşte Biblia, cincizeci de mii de pesos ca să se vindece de ameţeli şi acu’ mucoasa aia ce parcă-i tot smulgea bucăţi din el însuşi, Shepp, păi sigur, dac-o înghiţi pe uscat cum să nu ţi se lipească-n gâtlej, prostuţo. Iar ea învârtind cu linguriţa prin cafea, ridicând din senin nişte ochi ascultători şi uitându-se la el cu un respect cu totul nou, sigur că de-ncepea cu băşcălia avea să i-o plătească îndoit da’ nu, Marcelo, îmi placi pe cuvânt când faci aşa pe doctoru’ şi pe tăticu’, nu te supăra, totdeauna spun ceea ce n-ar trebui să, nu te supăra, da’ nici gând să mă supăr, bleguţo, ba da te-ai supărat un picuţ fiindcă ţi-am zis doctor şi tătic, nu era în sensul ăla da’ zău c-arăţi atât de bun când îmi vorbeşti de aspirină şi unde mai pui că ţi-ai adus aminte s-o cauţi şi s-o aduci, eu deja uitasem ca pământu’, Shepp, vezi şi tu ce bine-mi prindea, şi eşti un pic cam comic fiindcă te uiţi la mine atât de doctoral, nu te supăra, Marcelo, ce grozav e coniacu’ ăsta cu cafeaua, ce bine mai dormi după aia, ştii şi tu că. Ei da, pe şosea de la şapte dimineaţa, trei automobile şi-un camion, destul de bine în ansamblu afară de furtuna de la urmă da’ apoi Marcelo şi Kindberg şi coniacu’ Shepp. Şi lăsându-şi mâna foarte cuminte, cu palma în sus pe faţa de masă plină de firimituri când el i-a mângâiat-o uşurel ca să-i spună că nu, că nu era supărat fiindcă acuma ştia că era purul adevăr, că o-nduioşase pe bune atenţia aia neînsemnată, pastila pe care-o scosese din buzunar cu instrucţiuni amănunţite, multă apă să nu se lipească-n gâtlej, cafea şi coniac; prieteni din senin, da’ pe bune, şi focul trebuie că-ncălzea din ce în ce odaia, camerista deja va fi împăturit cearşafurile ca întotdeauna la Kindberg fără-ndoială, un soi de ceremonial străvechi de bun-venit călătorului trudit, ursulicilor toante cărora li s-ar năzări să se ude leoarcă până la Copenhaga iar apoi, da’ ce mai contează apoi, Marcelo, ţi-am spus deja că nu vreau să m-ataşez, nu-vreau-nu-vreau, Copenhaga e ca un bărbat pe care-l întâlneşti şi-l laşi (aha), o zi care trece, nu cred în viitor, la mine-n familie nu se mai vorbeşte decât de viitor, mă tot fut la cap cu viitoru’, păi şi lui, unchi-său Roberto transformat în tiran drăgăstos când a fost să se ocupe de Marcelito orfan de tată şi încă atât de mititel bietul, trebuie să te gândeşti la ziua de mâine fiule, exaltarea ridicolă a unchiului Roberto, ce ne lipseşte nouă îi un guvern cu mână de fier, tineretu’ de azi nu se mai gândeşte decât la distracţii, drăcia dracului, în schimb pe vremea mea, şi ursulica lăsându-şi mâna într-a lui pe faţa de masă şi de ce oare regresia aia idioată, revenirea aia la un Buenos Aires din treizeci-patruzeci, mai bine Copenhaga, vere, mai bine Copenhaga şi alde hippies şi ploaia de la marginea drumului, da’ el nu făcuse niciodată autostopul, practic niciodată, într-un rând ori două înainte de-a intra la universitate, după aia deja era musai să intre-n pită, să se descurce, şi cu toate astea ar fi putut de data aia când băieţii plănuiau să se îmbarce împreună pe un velier care zăbovea trei luni până să plece la Rotterdam, încărcătură şi escale şi în total şase sute de pesos ori cam pe-acolo, ajutând un pic echipajul, distrându-se, sigur că mergem, la cafeneaua El Rubí din piaţa Once, sigur că mergem, Monito, trebuie să strângem ăi şase sute de biştari, nu era lesne, ţi se duce leafa pe ţigări şi câte-o şustă, într-o bună zi nici nu s-au mai văzut, nici nu se mai pomenea de velier, trebuie să te gândeşti la ziua de mâine, fiule, Shepp. Ah, încă o dată; vino, dumneata e musai să te-odihneşti, Lina. Da doctore, încă o clipită doar, uite că mi-a mai rămas pe fund din coniacu’ ăsta atât de călduţ, gustă, aşa, vezi şi tu cât îi de călduţ. Şi naiba ştie ce va fi-ndrugat el cu voce tare pe când îşi aducea aminte de Rubí fiindcă din nou Lina cu felul ăla de a-l ghici după glas, ce spunea de fapt glasul lui mai mult decât ce-i spunea care era întotdeauna o idioţenie şi aspirină şi dumneata e musai să te-odihneşti ori la ce bun să mergi la Copenhaga de pildă când acuma, cu mânuţa aia albă şi caldă sub a sa, toate cele se puteau numi Copenhaga, toate cele s-ar fi putut numi velier dacă şase sute de pesos, dacă boaşe, dacă poezie. Şi Lina uitându-se la el şi coborînd apoi iute ochii de parcă toate alea ar fi fost întinse colo pe masă, printre miezuri, deja niște rămăşiţe ale timpului, de parcă el i-ar fi vorbit de toate alea în loc să-i repete vino, dumneata e musai să te-odihneşti, neîndrăznind pluralul mai logic, vino să mergem la culcare, şi Lina care se lingea pe buze şi-şi aducea aminte de nişte cai (ori erau niscai vaci, abia de-i asculta sfârşitul frazei), nişte cai tăind-o peste câmp parcă înspăimântaţi din senin: doi cai albi şi un roib, la unchiu’ şi tuşa la fermă nu ştii ce-nsemna să galopezi spre seară contra vântului, să te înapoiezi târziu şi frântă şi desigur reproşurile, băieţoaico, acuşica, aşteaptă că mai am doar un strop şi gata, acuşica, privindu-l cu tot bretonul în vânt de parcă era tot călare la fermă, suflând pe nări fiindcă-i atât de tare coniacu’, trebuia să fie un idiot ca să-şi pună probleme când ea fusese cea care pe coridorul lung şi întunecat, ea ciuciulete şi mulţumită şi două camere ce tâmpenie, cere una singură, asumându-şi firește tot sensul economiei ăleia, ştiind şi probabil deprinsă şi aşteptând aia la sfârşitul fiecărui popas, da’ dacă până la urmă nu era aşa, dat fiind că nu părea aşa, dacă până la urmă surprize, spada în mijlocul patului, dacă până la urmă brusc pe canapeaua din colţ, sigur că el atunci, ca un cavaler, nu-ţi uita şalul, n-am mai văzut niciodată o scară atât de largă, negreşit c-a fost vreun palat, niscai conţi dădeau pe-aci petreceri cu candelabre şi tot tacâmu’, da’ uşile, ia uite la uşa aia, dac-o fi chiar a noastră, zugrăvită cu cerbi şi păstori, nu se poate. Şi focul, salamandrele încinse la roşu şi patul uriaş desfăcut de un alb imaculat şi draperiile astupând ferestrele, ah ce grozav, ce plăcut, Marcelo, cum o să mai dormim, aşteaptă măcar să-ţi arăt discu’, are o copertă pe cinste, o să-ţi placă, îl am aci la fund cu scrisorile şi cu hărţile, doar nu l-oi fi pierdut, Shepp. Mi-l arăţi dumneata mâine, eşti pe cale să-mi răcești pe bune, dezbracă-te iute, mai bine sting aşa vedem focu’, oh da Marcelo, ce mai jăratec, toate mâţele ciopor, ia uită-te ce scântei, îi aşa de bine pe-ntuneric, mai că nu-ţi vine s-adormi, iar el lăsându-şi sacoul pe spătarul unui jilţ, apropiindu-se de ursulica cea ghemuită lângă şemineu, scoţându-şi pantofii alături de ea, punându-se pe vine ca să se aşeze dinaintea focului, văzând cum îi joacă lumina şi umbrele prin părul despletit, ajutând-o să-şi lepede bluza, căutându-i copcile sutienului, cu gura deja pe umărul dezgolit, mâinile bâjbâind printre scântei, mucoasă mititică, mică ursoaică toantă, la un moment dat deja goi în picioare dinaintea focului şi sărutându-se, rece patul şi alb şi din senin nu, un foc mistuitor jucând prin piele, gura Linei în părul lui, pe pieptul lui, mâinile de-a lungul spinării, trupurile lăsându-se duse de curent şi cunoscându-se şi abia un geamăt, o răsuflare gâfâită şi musai să-i spună fiindcă era într-adevăr musai să şi-o spună, înaintea focului şi a somnului era musai să şi-o spună, Lina, n-o faci din recunoştinţă, zi drept? iar mâinile rătăcite pe spinarea lui suindu-i ca nişte cravaşe până la obraz, până la gâtlej, strângându-l furioase, inofensive, negrăit de dulci şi de furioase, mititele şi încleştate mânios, aproape un hohot de plâns, un geamăt de protest şi tăgadă, o mânie şi în glas, cum de poţi, cum de poţi Marcelo, păi atunci e-n regulă, aşa, toate-s bune aşa, iartă-mă dragostea mea iartă-mă era musai să ţi-o spun iartă-mă puişor iartă-mă, gurile, din nou focul, dezmierdările de margini trandafirii, mărgica tremurând între buze, faze ale cunoaşterii, tăceri în care totul e piele ori joc domol de plete, fluturare de pleoapă, refuz şi chemare, apă minerală băută de la gâtul sticlei care trece fără răgaz dintr-o aceeaşi sete de la o gură la cealaltă, încheindu-se cu degetele ce orbecăie pe noptieră, aprind veioza, vine reflexul de-a acoperi abajurul cu un slip, cu ceva, de-a auri văzduhul ca să înceapă să se uite la Lina din spate, la ursulica dintr-o parte, la mica ursoaică cu faţa-n jos, pielea aţâţătoare a Linei care îi cere o ţigară, care se aşază sprijinită în perne, eşti osos şi păros de groază, Shepp, stai să te-acopăr un pic dacă dau de cergă, uite-o colo la picioare, pare-mi-se că i s-au pârlit marginile, Shepp.

Apoi focul domol şi scăzut din cămin, dintr-înşii, descrescând şi aurindu-se, deja apa băută, ţigările, cursurile universitare erau infecte, mă plictiseam de moarte, ce-i mai de Doamne-ajută l-am învăţat prin cafenele, citind dinaintea cinematografului, stând de vorbă cu Cecilia şi cu Pirucho, iar el auzind-o, El Rubí, leit ca la Rubí cu douăzeci de ani mai-nainte, Arlt şi Rilke şi Eliot şi Borges, numai că Lina da, ea da cu velierul ei de autostop, cu câte douăşpatru de ore în Renault sau Volkswagen, ursulica prin frunze uscate şi ploaie în breton, da’ de ce încă o dată atâta velier şi atâta Rubí, ea care nici nu-i cunoştea, care nici nu se născuse încă, mică chiliană mucoasă hoinară Copenhaga, de ce oare încă de la-nceput, de la supă şi de la vinul alb felul ăla de a-i tot azvârli în obraz fără să ştie atâtea lucruri trecute şi pierdute, atâţia morţi dezgropaţi, atâtea veliere pentru şase sute de pesos, Lina privindu-l pe jumate adormită, lunecând pe perne cu un oftat de animăluţ satisfăcut, căutându-i obrazul cu mâinile, îmi placi, ososule, tu ai citit deja toate cărţile, Shepp, vreau să zic că-i bine lângă tine, eşti trecut prin multe, ai mâinile alea mari şi puternice, ai viaţă destulă în urmă, da’ nu eşti bătrân. Care va să zică ursulica îl simţea viu în ciuda faptului că, mai viu decât cei de-o vârstă cu ea, cadavrele din filmul lu’ Romero cine-o mai fi şi ăla dedesubtul bretonului unde micul teatru luneca acum jilav în somn, ochii întredeschişi uitându-se la el, s-o mai posede cu blândeţe încă o dată, simţind-o şi slobozind-o deopotrivă, să-i asculte torsul de protest pe jumătate, mi-i somn, Marcelo, nu aşa, ba da dragostea mea, da, trupul ei aţâţător şi tare, coapsele încordate, atacul repercutat reînnoit fără odihnă, nici pe departe Marlene de la Bruxelles, femeile ca şi el, cumpănite şi detaşate, ce vor fi citit toate cărţile, ci ea ursulica, modul ei de a-i primi puterea şi de-a riposta dar apoi, încă sub poala vântului ăluia încărcat de ploaie şi strigăte, lunecând la rându-i în toropeala de dinaintea somnului, să-şi dea seama că şi aia era velier şi Copenhaga, obrazul lui îngropat între sânii Linei era obrazul de la Rubí, primele nopţi adolescentine cu Mabel ori cu Nélida în apartamentul împrumutat de la alde Monito, rafalele dezlănţuite şi elastice şi aproape numaidecât de ce nu ieşim să mai facem un tur prin centru, dă-mi bomboanele, dacă mă află mămica. Păi atunci nici măcar aşa, nici măcar în dragoste nu se neutraliza oglinda aia întoarsă-ndărăt, vechiul portret al lui însuşi tânăr pe care Lina i-l tot punea sub nas dezmierdându-l şi Shepp şi hai să dormim şi încă un picuţ de apă te rog; de parcă ea fusese, ceva din ea în toate cele, insuportabil absurd ireversibil şi până la urmă somnul printre ultimele dezmierdări murmurate şi tot părul ursulicii măturându-i obrazul de parcă într-însa ceva ar fi ştiut, de parcă ar fi vrut să-l şteargă ca să se deştepte încă o dată Marcelo, cum se şi deşteptă pe la ceasurile nouă şi Lina pe sofa se pieptăna fredonând, deja îmbrăcată pentru altă şosea şi altă ploaie. Nu vorbiră cine ştie ce, fu un mic dejun scurt şi era soare, la mai mulţi kilometri de Kindberg se opriră să mai bea o cafea, Lina patru bucăţele de zahăr şi obrazul ca spălat, absent, un soi de fericire abstractă, şi atunci ştii, nu te supăra, zi că n-o să te superi, păi sigur că nu, spune-mi orice-ar fi, dac-ai nevoie de ceva anume, întrerupându-se exact în pragul locului comun fiindcă vorba fusese la-ndemână ca şi bancnotele din portmoneul lui, aşteptând să fie folosite şi deja cât pe ce s-o spună când deodată mâna Linei timidă într-a lui, bretonul acoperindu-i ochii şi în fine întrebându-l dacă putea să meargă încă un pic mai departe cu el deşi deja nu mai era acelaşi traseu, ce conta, să meargă încă un pic mai departe cu el fiindcă se simţea atât de bine, să mai dureze încă un picuţ pe soarele ăsta, o să dormim în vreo pădure, o să-ţi arăt discu’ şi desenele, numai până la noapte dacă vrei, şi să simtă că da, că voia, că nu exista nici un motiv să nu vrea, dar să-şi retragă uşurel mâna şi să-i spună că nu, mai bine nu, ştii dumneata, aici găseşti lesne, îi o intersecţie mare, iar ursulica supunându-se ca lovită brusc şi îndepărtată, mâncându-şi cu obrazul plecat bucăţelele de zahăr, văzându-l cum plăteşte şi se ridică şi-i aduce rucsacul şi o sărută pe păr şi-i întoarce spatele şi dispare într-o furioasă schimbare de viteze, cincizeci, optzeci, o sută zece, traseul fix pentru reprezentanţii în prefabricate, traseul cel fără Copenhaga şi presărat numai cu veliere putrezind prin şanţuri, cu slujbe din ce în ce mai bine plătite, cu murmurul porteño^*de la El Rubí, cu umbra platanului singuratic din viraj, cu trunchiul în care se încrustă la o sută şaizeci cu obrazul vârît în volan aşa cum şi-l plecase Lina fiindcă aşa şi-l pleacă ursoaicele mici ca să mănânce zahărul.

În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „Lugar llamado Kindberg” (din volumul „Octaedro”, 1974)

Sursă foto: aici
(@Prensa Latina, via Associated Press)

__________________________

* (Locuitor) din Buenos Aires.