„Multiculturalitatea înseamnă că, la o serbare școlară, copiii maghiari spun poezii în românește, iar copiii români spun poezii în românește.” Spectacolul Letei Popescu de la Teatrul Maghiar de Stat de la Cluj, „(In)vizibil”, a avut momentele sale. Făcut dintr-un colaj din versurile unor poeți români și maghiari contemporani, de la Vasile Leac la Stelian Müller, și de la Elena Vlădăreanu la Benji Horváth, cu ajutorul asistentului de dramaturgie Andrei Dósa, piesa este alcătuită din cîteva calupuri: „Planeta”, „România”, „Clujul”, „Familia”, „Perechea”, „Individul”. Citatul de sus apare în scena cu titlul „Familia”, în care copiii învață o poezie de Elena Farago. Dar și episodul în care unul dintre protagoniști deschide un dulăpior și buteliile din plastic se revarsă pe scenă este memorabil. Sau cînd „individul” András Buzási ne vorbește dintr-un fel de cameră sau sicriu cu oglinzi.
Altminteri, cu toată calitatea incontestabilă a versurilor, piesa mi s-a părut cam de-a valma. Idei aruncate una peste alta, versuri excelente, dar care nu alcătuiesc un spectacol, actori foarte buni, care nu își găsesc rostul. La un moment dat, vedem paradisul, apare și o capră neagră. Înțeleg simbolurile, și cu toate astea, nu înțeleg nimic. Nu credeam că un spectacol care ține o oră poate fi plictisitor, și uite că s-a întîmplat.
Poate că greșesc, desigur – nu sînt eu vreun mag al teatrului. Dar asta a fost senzația mea: invizibilul a fost și de neînțeles.
Scrie un comentariu