Avanpremieră Nr. 163

„Ziua a șaptea” de Yu Hua (fragment)

Yu Hua, autorul bestsellerurilor internaționale „A trăi” și „Cronica unui negustor de sânge”, ne oferă un roman despre cea mai pură și mai înduioșătoare pietate filială, o meditație în registru când ludic, când poetic despre destin și moarte, un tablou necruțător al Chinei contemporane aflate între comunism și hipercapitalism. Romanul „Ziua a șaptea” de Yu Hua este publicat de Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei”, colecție coodonată de Denisa Comănescu.

Uluitor… Yu Hua, un scriitor de succes internațional, face o critică lucidă a Chinei contemporane prin intermediul unei alegorii cu caracter evocativ, care arată că uneori viața este cu mult mai greu de îndurat decât moartea.

Booklist

Yang Fei, născut într-un tren și crescut de un tată adoptiv sărac, este personajul în jurul căruia se desfășoară această poveste tulburătoare. Ajuns la vârsta de mijloc, viața îi e curmată în mod neașteptat, într-o zi în care încerca să deslușească misterul dispariției tatălui său și să afle amănunte despre moartea recentă a fostei sale soții. Cum nu are un loc pentru odihna veșnică și nici pe cineva care să se ocupe de întreg ritualul funerar, sufletul lui rătăcește vreme de șapte zile – prilej de rememorare a unor episoade din mărunta lui existență și de reîntâlnire cu cei care au făcut parte din universul său. Călătoria lui Yang Fei între cele două lumi dezvăluie, uneori cu umor negru, alteori cu detașare, absurdul existenței în societatea chineză consumeristă, marcată de nedreptate, corupție și suferință. În contrast cu toate acestea sunt însă legăturile sufletești profunde, țesute între personajele romanului „Ziua a șaptea”, din paginile căruia transpare, ca de altfel din întreaga operă a lui Yu Hua, o extraordinară forță emoțională.

Cea mai devastatoare critică pe care Yu Hua o face noilor realități ale lumii chineze.

The New York Times Book Reviews

În spatele fiecărui personaj al romanului „Ziua a șaptea” stă o dramă personală, care se unește cu altele asemănătoare pentru a pune o oglindă în fața societății chineze: clădiri demolate cu locatarii înăuntru, nou-născuți morți plutind pe râu, comerț cu organe umane, oameni trăind la limita demnității, cadavre ascunse pentru a nu dezvălui incompetența și corupția funcționarilor statului. Yang Fei, pierdut la naștere în împrejurări ieșite din comun, primește toată dragostea și tot devotamentul tatălui adoptiv. Iubit cu-adevărat, crește bucurându-se de viață, de oameni, animat de speranță. Abia moartea lui accidentală, parcă desprinsă dintr-o rubrică de știri de senzație, aruncă lumină asupra unor vieți banale, ignorate, nesemnificative, ușor de sacrificat.

O poveste îndrăzneață despre relațiile de familie construite nu pe legături de sânge, ci pe legături sufletești indestructibile. O adevărată încântare pentru cititoriilui Yu Hua.

Library Journal

Ziua a șaptea (fragment)

Copilăria mea a fost ca un cântecel vesel, însă eu habar n‑aveam că îi ruinam viaţa tatălui meu. Din clipa în care am căzut între liniile de cale ferată, drumul vieţii lui s‑a îngustat pe neaşteptate. N‑avea nici o prietenă, iar căsătoria părea un vis îndepărtat. Cei mai buni prieteni ai lui, Hao Qiangsheng şi soţia lui, Li Yuezhen, i‑au prezentat câteva fete, iar tata le‑a spus de la bun început poves­tea mea – o dovadă cât se poate de grăitoare că era un bărbat bun, de toată isprava. Când îl întâlneau fetele acelea, el, dacă nu îmi schimba scutecele, îmi tricota pulovere; ele zâmbeau un pic, după care îi întorceau spatele şi plecau tot aşa cum veniseră.

Pe când aveam patru ani, a apărut o tânără cu cozi lungi, mai mare decât tatăl meu cu trei ani. Ea nu a asistat la schimbatul scutecelor şi tricotatul puloverelor, ci a văzut doar un băieţel destul de simpatic. M‑a mângâiat pe creştet şi pe faţă, iar atunci când i‑am spus „tanti“, m‑a luat în braţe bucuroasă şi m‑a aşezat în poala ei. Ges­turile acestea l‑au zăpăcit complet pe tata, care numaidecât a întrezărit posibilitatea unei căsătorii.

Aşa au început să‑şi dea întâlnire, dar eu nu aveam nici o legătură cu întâlnirile lor, fiindcă eram dus acasă la Hao Qiangsheng şi Li Yuezhen. Se întâlneau după căderea serii şi se plimbau agale de‑a lungul căii ferate o vreme, după care se întorceau tot agale. Tatăl meu, Yang Jinbiao, era un om taciturn şi cam sfios, aşa că o însoţea pe fata aceasta fără să rostească prea multe vorbe. Uneori, ea mai rupea tăcerea, spunând câte ceva şi abia atunci des­chidea şi el gura, dar adeseori vocea îi era acoperită de uruitul trenurilor care goneau pe lângă ei.

La început, întâlnirile lor durau puţin, căci se plimbau o dată sau de două ori dus‑întors de‑a lungul căii ferate şi gata, după care tata venea la prietenii lui şi mă lua. Mai pe urmă, plimbarea lor a început să se lungească la câte cinci, şase ture, dus‑întors. Uneori, îi prindeau zorii zilei plimbându‑se, timp în care eu dormeam în acelaşi pat cu Hao Xia, fetiţa prietenilor tatălui meu, care era cu trei zile mai mare decât mine. De fiecare dată, Hao Qiang­sheng rezista ce rezista să stea treaz, dar până la urmă se întindea şi el în pat şi adormea. Numai Li Yuezhen şedea pe un scaun, răbdătoare, în camera din faţă, aşteptându‑l pe tata să vină. Mai întâi, îl întreba cum a fost întâlnirea, după care tata mă lua acasă. A venit apoi o vreme când adeseori adormeam acasă la prietenii lui, iar dimineaţa mă trezeam tot în cămăruţa lor.

Această situaţie a durat vreo două luni. Li Yuezhen simţea că relaţia dintre tatăl meu şi fata aceea nu progresa în nici un fel, ci doar ajunseseră să se plimbe din ce în ce mai mult de‑a lungul căii ferate. După ce l‑a descusut pe tata până a aflat toate amănuntele, şi‑a dat seama unde era problema. La ultima întâlnire, cei doi se plimbaseră până în toiul nopţii, când nu mai era nici ţipenie de om afară, iar atunci când a obosit, fata s‑a oprit în loc şi i‑a spus: „La revedere!“ Tatăl meu a bâiguit ceva, încuviinţând din cap, după care a plecat şi el grăbit ca să mă ia de la prietenii lui.

Aşa că Li Yuezhen l‑a întrebat pe tata:

— De ce nu o conduci acasă?

— Păi şi‑a luat la revedere de la mine, i‑a răspuns el.

Li Yuezhen a clătinat din cap, a oftat şi i‑a spus tatălui meu că, dacă fata i‑a spus „La revedere!“, sigur îşi dorea în sinea sa ca el s‑o conducă acasă. Văzându‑i expresia cam nedumerită pe chip, Li Yuezhen a spus pe un ton hotărât:

— Mâine seară s‑o conduci acasă!

Tatăl meu a simţit cum sufletul îi este copleşit de recu­noştinţă faţă de cei doi prieteni ai săi, care ne ajutaseră pe amândoi încă din momentul în care mă culesese de pe calea ferată. I‑a dat ascultare lui Li Yuezhen şi în seara următoare, când fata şi‑a luat rămas-bun, el nu i‑a mai întors spatele, cu gândul să plece repede, ci a condus‑o tăcut până acasă. Când au ajuns la poarta ei, sub razele lunii, în noaptea adâncă, fata i‑a spus încă o dată „La revedere!“, dar de astă dată radiind de fericire.

După aceea, relaţia dintre ei a evoluat cu repeziciune –nu mai aşteptau să se însereze ca să se plimbe pe ascuns, ci duminica ieşeau în parc şi se plimbau, mergând încrezători unul lângă altul. Acum erau îndrăgostiţi în mod oficial, ba chiar se iubeau cu pasiune. Au început să se întâlnească în acea căsuţă care se zgâlţâia din toate balamalele atunci când trecea trenul şi mă gândesc că probabil se îmbrăţişau şi se sărutau acolo, dar cred că nu au mers mai departe de atât.

Din momentul în care au început să‑şi dea întâlnire până când au ajuns să se îndrăgostească unul de celălalt, eu am lipsit cu totul din peisaj, căci, după părerea lui Li Yuezhen, prezenţa mea nu ar fi fost altceva decât o piedică în calea iubirii lor. Trebuia ca eu să apar abia atunci când apele curgeau deja pe un făgaş al lor. Li Yuezhen socotea că era de ajuns ca fata aceasta să‑l iubească pe tata cu adevărat pentru ca apoi, în mod firesc, să accepte şi existenţa mea. În acea perioadă, eu aproape că stăteam numai acasă la Li Yuezhen, unde de altfel îmi plăcea tare mult. Mă înţelegeam bine cu micuţa Hao Xia, iar Li Yuezhen era ca o mamă pentru mine.

Când tatăl meu avea să discute cu tânăra aceasta despre căsătorie, se cuvenea să discute şi despre mine. Atâta vreme cât s‑au preocupat doar de iubirea lor, eu aproape că am fost dat uitării. La un moment dat însă, tata a început să‑i povestească despre mine cu lux de amănunte, cum în urmă cu patru ani mă auzise plângând, cum mă luase de pe calea ferată. I‑a împărtăşit și tot felul de întâmplări amuzante din aceşti patru ani. Vorbea despre mine ca un tată fericit, ba mai mult, ca un tată foarte mândru, iar atunci când îi relata tot felul de istorioare care demonstrau cât de isteţ eram, nu ezita să spună că în mod neîndoielnic avea parte de cel mai deştept copil din lume.

În viaţa lui nu mai fusese atât de volubil, însă după vreo oră şi ceva în care el îi povestise fel de fel despre mine, cea care era pe cale să‑i devină soţie a spus cu răcea­lă în glas:

— N‑ar fi trebuit să‑l creşti pe copilul ăsta, ci s‑ar fi cuvenit să‑l duci la orfelinat.

Tatăl meu pe moment a rămas ca prostit şi numaidecât expresia de fericire de pe chipul lui s‑a preschimbat într‑o expresie de durere împietrită. În sufletul lui se dădea acum o luptă, căci atunci o iubea nebuneşte pe fată, dar desigur că mă iubea şi pe mine. Sfâşiat între aceste două iubiri, ar fi trebuit să aleagă una şi să renunţe la cealaltă.

De fapt, fata aceea nu mă respingea neapărat, ci doar era cât se poate de realistă. Pe vremea aceea, una ca ea, de douăzeci şi opt de ani şi fără soţ, era deja fată bătrână şi nu prea mai avea multe opţiuni în privinţa bărbaţilor. Când l‑a întâlnit pe tatăl meu, şi‑a dat seama că el este un om grozav în multe privinţe, dar singurul lucru care îl strica era faptul că luase de suflet un prunc abandonat. Fireşte că ea se gândea ca pe viitor să facă un copil, şi atunci existenţa mea în casa lor ar fi fost ceva stânjenitor. De aceea, credea că viaţa lor ar fi fost şi mai bună fără mine. Nu greşea deloc în modul ei de a gândi, fiindcă era posibil să aibă doi sau mai mulţi copii ai lor, iar dacă pe lângă ei ar fi trebuit să mai crească şi un copil găsit, atunci viaţa ar fi fost mult mai grea pentru ei, şi aşa destul de strâmtoraţi.

Tatăl meu judeca mereu lucrurile simplu şi, dacă apărea vreo piedică în calea sa, nu prea ştia să găsească soluţii. În mintea lui deja încolţise gândul că ea nu mă va accepta niciodată, ceea ce probabil era şi adevărat, căci şi de s‑ar fi silit să mă accepte, totuşi în viaţa ce avea să vină eu urma să fiu mereu o sursă de conflicte şi dispute. Suferea cumplit. Era ca un prosop îmbibat cu emoţii şi sentimente, de care eu şi fata aceasta apucasem straşnic, fiecare de câte un capăt, şi îl răsuceam cu toată puterea de care eram în stare, făcând inima tatălui meu să se chinuie.

La vremea aceea, eu, un biet copil de patru ani, habar n‑aveam de toată frământarea lui şi nici nu puteam să‑mi dau seama că de acum nu mă mai privea cu bucurie, ci doar cu milă. În zilele acelea, tata dădea semne că mă iubeşte şi mai mult. Ştiam să merg pe jos foarte bine, dar de cum ieşeam pe uşă, mă lua în braţe de parcă nu prea mă descurcam pe propriile picioare. Când eram în braţele lui, adeseori îşi lipea obrazul de al meu. El, cel întotdeauna foarte cumpătat, acum îmi cumpăra câte două bomboane în fiecare zi – pe una o desfăcea din hârtie şi mi‑o vâra în gură, iar pe cealaltă mi‑o îndesa în buzunarul hăinuţei.

Chiar dacă sentimentele pe care le avea faţă de mine îl împiedicau să mă lase de izbeliște, mintea îl îndemna să se depărteze de mine încetul cu încetul. La vremea aceea, tatăl meu se apropia de douăzeci şi cinci de ani şi, în mod neîndoielnic, avea nevoie de o femeie şi psihic, dar şi fizic. Mă iubea el pe mine, dar şi mai multă nevoie avea de iu­birea unei femei după toată această agonie, așa că a ales‑o pe ea şi a renunţat la mine.

Într‑o dimineaţă, în zori, când m‑am trezit, l‑am văzut cum şedea la capul patului. S‑a aplecat uşor spre mine şi mi‑a şoptit:

— Yang Fei, o să mergem cu trenul.

Eu crescusem vreme de patru ani lângă calea ferată pe care duduiau trenurile încoace şi încolo, dar nu călătorisem niciodată cu trenul. Acum avea să fie pentru prima dată. Când a pornit trenul, mi‑am lipit faţa pe geam, urmărind cu interes cum oamenii de pe peron rămâneau în urmă din ce în ce mai repede, ceea ce m‑a făcut să ex­clam de uimire. După aceea, am descoperit cum şi casele, şi străzile rămân în urmă la fel de repede, tot aşa cum şi ogoarele, şi heleşteul se îndepărtau de noi cu iuţeală. Descopeream cum lucrurile care erau aproape de noi se retrăgeau tot mai iute, iar cele mai depărtate se retrăgeau mai încet.

— De ce este aşa? l‑am întrebat pe tata.

— Nu ştiu, a spus el cu mâhnire în glas.

La prânz, tata m‑a luat în braţe şi am coborât în gara unui orăşel. Am mâncat tăiţei la un bufet din faţa gării, unde tata a cumpărat pentru mine un bol de tăiţei cu carne, iar pentru el un bol cu tăiţei simpli. N‑am fost în stare să mănânc un bol atât de mare, aşa că a terminat tata ce mi‑a mai rămas mie. Apoi, mi‑a spus să stau cuminte pe scaun şi s‑a dus pe stradă să se intereseze unde se afla orfelinatul. Primii trei pe care i‑a întrebat n‑au fost în stare să‑i spună dacă în localitatea aceea exista vreunul, dar cel de‑al treilea s‑a gândit ce s‑a gândit, după care i‑a spus o stradă anume.

A bătut cale lungă cu mine în braţe, până când am ajuns la un pod cu dale de piatră, peste un râu secat. Acolo se auzeau copii cântând într‑o clădire din apropiere şi s‑a gândit că acela trebuie să fi fost orfelinatul. La auzul cântecelor, eu am spus bucuros:

— Tăticule, sunt mulţi copii acolo!

Tatăl meu a plecat capul, după aceea a privit în jur şi a observat că lângă pod era un crâng. Iarba crescuse mare, dar tot se vedeau nişte pietre mari răzleţite pe acolo. Chiar la intrarea în crâng, se afla cea mai mare dintre ele, de culoare verde‑albăstruie şi cu partea de deasupra netedă, ca o măsuţă. Tata a şters‑o cu palma de praf şi fărâ­miţe de nisip, ca şi cum ar fi frecat cu glaspapir urmele de rugină de pe o placă de metal. După ce a curăţat lună piatra aceea, m‑a ridicat şi m‑a aşezat acolo ca pe un scăunel. Pe urmă, a scos din buzunar un pumn de bom­boane, pe care mi le‑a îndesat mie în buzunare. Eu am fost uimit la vederea atâtor bomboane, dar şi mai tare m‑am minunat când l‑am văzut pe tata cum scoate o mulţime de biscuiţi, pe care mi‑i îndeasă în celelalte trei buzunare. Apoi, a scos ter­mosul cu apă şi mi l‑a agăţat de gât. Stătea în faţa mea şi, cu privirea în pământ, mi‑a spus:

— Eu am plecat.

— Bine, am spus.

Tata s‑a întors şi a plecat, fără să se mai uite în urma lui. Abia când a ajuns în locul în care drumul cotea, n‑a mai rezistat şi mi‑a aruncat o privire peste umăr, ca să mă vadă cum stăteam pe piatra aceea şi îmi legănam picioruşele fericit.

S‑a lăsat seara până s‑a întors tata. După ce a coborât din tren, nu s‑a dus acasă la el, ci direct acasă la tânăra aceea. A chemat‑o afară şi, fără să rostească o vorbă, au pornit către parc. Fata mergea în urmă, obişnuită cu tă­cerea lui. Când au ajuns la parc, au constatat că poarta deja era închisă, aşa că s‑au plimbat de‑a lungul zidului, ea mergând în continuare în urma lui. Au ajuns curând într‑un loc mai ferit, iar el s‑a oprit în loc şi, cu capul ple­cat, i‑a povestit ce făcuse în acea zi. La final, a ţinut să precizeze că mă abandonase în apropierea unui orfelinat. Ea s‑a speriat foarte tare şi chiar nu îndrăznea să creadă că el se putuse lepăda de mine în felul acesta. Ba chiar o cuprinsese teama. A priceput că el alesese această cale numai şi numai din dragoste pentru ea, aşa că l‑a îm­bră­ţişat şi l‑a sărutat pătimaş. Şi el a strâns‑o în braţe. Mo­mentul acela a reaprins focul iubirii şi, nerăbdători, au stabilit ca a doua zi să meargă să se înregistreze pentru căsătorie. După aceea, când s‑au mai liniştit, tata a spus că este obosit şi se duce la căsuţa lui de lângă calea ferată.

În acea noapte n‑a fost în stare să pună geană pe geană. Era pentru prima dată când stăteam despărţiţi. Deodată, l‑a cuprins spaima, căci habar n‑avea ce făceam eu în clipele acelea sau dacă oamenii de la orfelinat mă descoperiseră. Dacă nu mă găsiseră, eu încă eram pe piatra aceea şi, cine ştie, poate că vreun câine fioros se apropiase de mine…

A doua zi, cu inima grea, a mers împreună cu tânăra aceea la oficiul local de stare civilă. Fata nu avea nici cea mai vagă idee că în sufletul tatălui meu lucrurile se schim­bau cu totul. Observând cât de obosit arăta, l‑a întrebat ce păţise şi abia atunci a aflat că nu dormise toată noaptea. Ea credea că nu dormise de emoţie la gândul că se căsătoreau, aşa că numaidecât i‑a arătat un surâs dulce.

Pe la mijlocul distanței, tata a spus că este foarte ostenit şi s‑a aşezat pe marginea drumului. Şi‑a sprijinit palmele pe genunchi, iar apoi, după câteva clipe, şi‑a pus capul pe braţe şi a izbucnit în lacrimi. Logodnica lui îşi tot frângea mâinile. Se oprise în loc, nedumerită şi totodată neliniştită. Tata a plâns o vreme, după care brusc s‑a ridi­cat în picioare şi a spus hotărât:

— Mă duc înapoi. Mă duc să văd ce face Yang Fei.

Eu nu ştiam că tata mă părăsise. Mai târziu, mi‑a povestit el toată întâmplarea, iar eu am scormonit în cele mai tainice cotloane ale memoriei mele, amintindu‑mi crâmpeie ale acelor evenimente. Ţin minte că la început am fost foarte bucuros şi toată după‑amiaza am stat pe piatra aceea mâncând biscuiţi şi bomboane. Când copiii de la grădiniţă şi‑au terminat programul şi au plecat spre casă, trecând pe lângă mine, eu încă mă înfruptam din bunătăţi. I‑am auzit spunându‑le părinţilor, cu multă invidie: „Vreau şi eu bomboane!“, „Vreau şi eu biscuiţi!“ Apoi s‑a lăsat noaptea, iar când am auzit lătratul câinilor în depărtare, m‑a cuprins teama. M‑am dat jos de pe piatră şi m‑am ascuns îndărătul ei, dar tot îmi era teamă. Am adunat una câte una frunzele căzute în iarbă şi le‑am pus pe mine, ca să mă acopăr. Abia când mi‑am acoperit şi capul m‑am simţit în siguranţă. Doar aşa, acoperit de frunze, am reuşit să adorm. Dimineaţa, m‑au trezit vocile copiilor care mergeau la grădiniţă. Printre frunze am observat şi eu că răsărise soarele şi atunci m‑am cocoţat din nou pe piatra aceea, în aşteptarea tatălui meu. Am stat acolo multă vreme şi pare‑mi‑se că au venit nişte oameni şi au vorbit cu mine, dar nu‑mi aduc aminte ce anume. Nu mai aveam bomboane şi nici biscuiţi, ci doar un pic de apă rămasă în termos. Când mi s‑a făcut foame, n‑am avut încotro decât să iau câteva guri de apă, după care nici apă n‑am mai avut. Îmi era şi foame, şi sete şi eram tare obosit. M‑am dat jos de pe piatră şi m‑am întins pe iarba dindărătul ei. Când am auzit iarăşi lătratul câinilor, din nou m‑am acoperit cu frunze din cap până‑n picioare şi am adormit.

Tata a ajuns în acel orăşel pe la prânz şi, după ce a cobo­rât din tren, a luat‑o la fugă, gonind spre locul unde mă aflam eu, doar că de departe a observat că eu nu mai eram pe piatra aceea. Şi‑a domolit pasul, iar după aceea, când era încă departe de piatră, s‑a oprit în loc, privind disperat în jur. În clipele acelea de deznădejde nemărginită, m‑a auzit îndărătul pietrei, murmurând în somn:

— Tăticule, de ce nu vii să mă iei?

Mai târziu, tata mi‑a spus că atunci când a văzut că îmi făcusem acoperământ din frunze, mai întâi a pufnit în râs, după care l‑a năpădit plânsul. Numaidecât a dat frunzele la o parte şi m‑a ridicat din iarbă. Atunci m‑am trezit eu, iar în momentul în care am dat cu ochii de el, am strigat bucuros:

— Tăticule, ai venit! În sfârşit ai venit!

Așa a revenit tata în viaţa mea. După aceea, a refuzat să se mai căsătorească. Fireşte că primul lucru pe care l-a făcut a fost s-o anunțe pe fata aceea cu părul împletit în cozi lungi, care a suferit nespus de mult, căci nu putea înţelege nicicum ce se în­tâmplase. S‑a dus acasă la Li Yuezhen şi s‑a plâns. Când aceasta a aflat toată tărăşenia, întâi s-a burzuluit la tata, după care s‑a arătat dornică să mă crească împreună cu soţul ei, Hao Qiangsheng, căci ea mă alăptase din primele zile de viaţă, deja mă considera fiul ei. Tata dădea din cap ruşinat, recunoscându‑şi greşeala, însă atunci când Li Yuezhen şi soţul ei i‑au spus să se împace cu tânăra aceea, tatăl meu, încăpăţânat cum era, s‑a gândit că el putea să mă aleagă ori pe mine, ori pe fata aceea, aşa că a spus răspicat:

— Eu îl vreau numai pe Yang Fei!

Degeaba l‑a sfătuit Li Yuezhen, el a rămas neînduplecat. Ea s‑a supărat, dar n‑a avut ce face, însă i‑a spus răspicat că de atunci înainte nici că o mai interesează pro­blemele lui.

După aceea, am mai întâlnit‑o de câteva ori pe tânăra aceea cu cozi lungi. Mergeam cu tata de mână, pe stradă, şi când o vedeam că se apropie, bucuros, îl trăgeam de mână cu putere, strigând‑o:

— Tanti!

De fiecare dată, tata, cu capul plecat, mă îndemna să mergem mai repede. La început, fata aceea îmi zâmbea, dar apoi a început să se prefacă – de parcă nu ne vedea şi nu auzea cum o strig. După trei ani, s‑a măritat cu un comandant de companie din Armata de Eliberare, mai mare cu trei ani decât ea, pe care l‑a urmat într‑un loc îndepărtat din nordul ţării. De atunci, tata s‑a dedicat creşterii mele, netulburat de gândul căsătoriei. Eu eram totul pentru el. Bizuindu‑ne unul pe celălalt, viaţa noastră trecea încet, dar acum, când mă gândesc în urmă, îmi pare că a zburat într‑o clipă. El însemna pe perete creşterea mea – cam o dată la jumătate de an mă punea să mă lipesc cu spatele de perete şi trasa o linie cu creionul, deasupra capului meu. În timpul gimnaziului, am crescut foarte repede, iar el zâmbea fericit atunci când vedea cum distanţa dintre liniile de pe perete era tot mai mare.

Când am ajuns în anul întâi de liceu, eram cât tata de înalt. Adeseori, îi făceam semn cu mâna să se apropie de mine şi când venea zâmbitor, ca să ne măsurăm, mă îndreptam de spate, să‑i arăt cât de mult am crescut. Am ţinut‑o aşa până am ajuns în al treilea an de liceu. Eu eram tot mai înalt şi la un moment dat am început să‑i văd foarte bine tatălui meu firele albe de păr. De aici înainte am început să iau aminte şi la chipul lui brăz­dat de riduri adânci. Tata fusese tare trudit toată viața lui, aşa că nu‑i de mirare că arăta cu zece ani mai bătrân decât era de fapt.

La vremea aceea, el nu mai era acar, fiindcă la calea ferată totul se automatizase, ceea ce a făcut ca şi schimbarea macazului să nu se mai producă manual. Tata a fost deci nevoit să‑şi schimbe meseria, devenind şef de gară, şi i‑a trebuit mult timp până s‑a acomodat cu noua muncă. Lui îi plăcea să aibă responsabilităţi, iar cât timp fusese acar se dovedise extrem de atent, căci ştia prea bine că orice greşeală de‑a sa ar fi putut pricinui accidente grave. După ce a devenit şef de gară, n‑a mai avut atâta presiune asupra sa, dar o asemenea muncă, fără mari responsabilităţi, adesea îl făcea să se simtă cam inutil.

Treptat, căsuţa s‑a îndepărtat şi cele două şine de tren au dispărut, plutind spre depărtări. Eu zăboveam în continuare pe urmele mele şi, simţindu‑mă obosit, m‑am aşezat pe o piatră. Trupul meu era precum un arbore tăcut, iar memoria mea alerga uşurel, ca la maraton, în lumea aceea pe care o părăsisem.

Fragment din romanul „Ziua a șaptea” de Yu Hua, traducere din chineză de Luminița Bălan, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction, 2020

 

Yu Hua s-a născut în 1960 în oraşul Hangzhou din provincia Zhejiang, într-o familie de medici. Vreme de cinci ani a fost dentist, profesie pe care a abandonat-o în favoarea scrisului fiindcă „nu-i plăcea să se uite în gura oamenilor toată ziua“. Copilăria lui a fost puternic marcată de Revoluţia Culturală, fapt ce a lăsat urme profunde şi asupra scrisului său. A debutat în 1984 cu o povestire şi s-a impus rapid printre cei cei mai apreciaţi autori de proza scurtă ai generaţiei sale. La începutul anilor ’90 Yu Hua a renunţat treptat la experimentalismul inițial şi s-a consacrat romanului, publicând: „Strigăte în ploaie” („Zai xiyu zhong huhan”, 1991), „În viaţă” („Huozhe”, 1993; Humanitas Fiction, 2016), „Cronica unui negustor de sânge” („Xu Sanguan mai xue ji”, 1998; Humanitas Fiction, 2017), „Fraţii” („Xiongdi”, 2008), „Ziua a şaptea” („Di qi tian”, 2013; Humanitas Fiction, 2020). Pe lângă romane, a publicat mai multe volume de povestiri şi cinci volume de eseuri, între care se remarcă „Mânia lui Mao. China de astăzi văzută prin ochii unui scriitor” (Humanitas, 2019), ce cuprinde 26 de texte scrise între 1999 și 2018, apărute inițial în ziare occidentale, și volumul „China în zece cuvinte” („Shi ge cihui li de Zhongguo”, 2011; Humanitas, 2018). Romanele „În viață” și „Cronica unui negustor de sânge” au fost incluse pe lista celor mai influente cărți ale ultimelor trei decenii în China.Yu Hua este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat James Joyce Award (2002). Yu Hua este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat James Joyce Award (2002). Mai multe premii, titluri și distincții naționale și internaționale i-au fost acordate de-a lungul timpului: Premio Grinzane Cavour (1998), Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres (2004), Barnes & Noble Discover Great New Writers Award (2004), Premiul pentru contribuții deosebite în domeniul cărții (China, 2005), Prix Courrier International du Meilleur livre étranger (2008), Premio Giuseppe Acerbi (2014). Cărțile lui au fost traduse în peste 30 de limbi. Actualmente, Yu Hua trăieşte la Beijing, iar articole semnate de el apar în „The New York Times”.

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.