Cartea săptămânii Nr. 202

Un volum ludic și acidulat

A apărut de curând, la Editura Vellant, volumul de proză scurtă „Un animal necunoscut și alte patruzeci de povestiri” de Iulian Tănase – cunoscut mai ales ca poet (de factură suprarealistă), dar și ca om de radio și presă (realizator de emisiuni la Radio Guerrilla, jurnalist la „Academia Cațavencu”). Debutat în 1999 cu „Îngerotica”, autor al multor volume de poeme – printre cele mai cunoscute se numără „Iubitafizica” (2002), „Abisa” (2007), „Adora” (2009) –, Iulian Tănase a făcut, în ultimii ani, trecerea către proza scurtă (cu varianta poeme în proză, deși uneori distincția este mai greu de realizat). În poezie, Iulian Tănase a fost puternic marcat de Gellu Naum, de imaginarul suprarealist și de tehnicile așa-zicând suprarealiste (asocierile dictate de „hazardul obiectiv”, dar și jocurile de cuvinte mizând pe polisemantism sau sonorități asemănătoare etc.). Secvențe poetice de acest tip se regăsesc, din când în când, și în prozele scurte din volumul recent publicat, ca un contrapunct la narațiunile ce pornesc, deseori, de la propria biografie sau din viața cotidiană.

Despre acest volum de proză scurtă – scris, probabil, în paralel cu cursurile de creative writing și storytelling pe care le ține autorul – aș spune că este (și voi explica mai jos, pe rând): autoficționar, experimental, ludic și umoristic, și – nu în ultimul rând – autoreferențial.

Este autoficționar pentru că – deși nu are întotdeauna un narator la persoana I, ci alternează perspectivele – textele au un punct de plecare în propria biografie și în cotidian, par a urma o linie stilistică minimalistă, pentru a sfârși în ficțiune (uneori în poezie suprarealistă, alteori într-un final epic ieșit din comun). De altfel, povestirile sunt legate între ele prin fire văzute și nevăzute, într-o adevărată rețea (detectivistică), în care personajele și chiar situațiile circulă de la o proză la alta. Personajul comun care strânge aceste fire epice este un alter ego al autorului, scriitor și profesor de scriere creativă. El e, dacă vreți, păpușarul din umbră, instanța auctorială care jonglează cu memoria și imaginația, antrenându-și complice cititorii în jocul său literar cu teme și perspective:

„Profesorul de creative writing a intrat în sala de curs la ora zece și nouă minute, ceea ce mi s-a părut ciudat, căci el mereu intra în sală la ora zece fix. Avea o privire ușor pierdută, părea absent, ceea ce iarăși mi s-a părut ciudat, căci el mereu intra în sală cu zâmbetul pe buze și cu o privire vie și curioasă, ne întreba mereu dacă, de la ultima noastră întâlnire, ni se întâmplase ceva demn de povestit, rareori i se întâmpla cuiva ceva demn de povestit, iar acum nu ne-a întrebat nimic, a scos din geantă o clepsidră, a așezat-o pe catedră și tot ce ne-a spus a fost să ne deschidem caietele și să scriem… – Scrieți un poem despre un bărbat tânăr pe care moartea îl așteaptă surâzătoare, dar el nu știe asta, nu încă, tot ce știe este că tocmai a intrat într-un… – și aici profesorul s-a oprit și s-a așezat pe scaun, cu privirea pierdută când pe fereastră, când în adâncul clepsidrei, mai departe trebuia să scriem noi, mă uitam la colegii mei și toți păreau contrariați, profesorul nostru, pe care cu toții îl iubeam, era de nerecunoscut, dar, tocmai pentru că îl iubeam, ne-am apucat să scriem…” („Ce s-a întâmplat cu profesorul nostru”).

 

Iulian Tănase alege, în povestirile sale, moduri ironic-umoristice și senzaționaliste pentru a trata de fapt teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris) – și o face cu talent și complicitate cu cititorul, într-un volum ludic și acidulat.

 

Din proza următoare, vom afla, de pildă, despre „bunicul din clepsidră” (e și titlul prozei), altfel spus, despre cenușa bunicului adăpostită de clepsidră – o metaforă literară, în fond, pentru a evoca trecerea timpului și existența perisabilă, confruntarea cu moartea celor apropiați, invadarea memoriei de către propriul trecut. Tema morții – la modul grav sau cu accente de umor – e recurentă în povestiri, și ea mi-a amintit de un alt volum de proză scurtă, „Frica de umbra mea” de Cezar Paul-Bădescu (cu diferența că la Iulian Tănase tonul e mai jucat, cu tușe de umor negru). O confruntare cu „umbra” asemănătoare, o criză existențială marcată de îmbătrânire, singurătate și chiar moarte, și implicit o reevaluare a propriului trecut (dialogul cu „fosta mea memorie”, cum spune într-un text).

Poematicul și anecdoticul atenuează, însă, de fiecare dată, tonalitatea gravă (voi reveni asupra ludicului). Primează latura experimentală – scrisul la temă (inclusiv tema morții, de mai sus), plecând de la un poem (de Paul Celan, de pildă), de la un cuvânt sau joc de cuvinte, de la sonorități (vocale și consoane). Experimentele și constrângerile formale au deja o tradiție europeană – mă refer, în acest sens, la grupul francez Oulipo (fondat în anii ’60, activ și astăzi, cu site online) și în special la cunoscutul scriitor francez Georges Perec (membru al  grupului Oulipo). La noi, în anii ’80, a practicat asemenea experimente lingvistice optzecistul Mircea Nedelciu (tot pe filieră franceză).

Cât privește latura ludică și umoristică (chiar și în versiunea umorului negru), ea e la fel de importantă în carte: derivă din comicul de situație, de personaj, dar și de limbaj. Prima povestire, „O veste, într-adevăr, foarte proastă”, înfățișează o actriță în vârstă, preocupată numai de imaginea ei și cu un amant tânăr, care află vestea morții neașteptate a fiului ei, Caius (de patruzeci de ani), și singura sa grijă este cum să ascundă (de pe cruce) data nașterii fiului pentru a nu dezvălui publicului vârsta ei reală… Caius revine în proza omonimă de la final, într-o postură cu totul ieșită din comun: după aniversarea zilei de naștere (patruzeci de ani), Caius moare din pricina unui infarct, însă prietenii lui îi așteaptă… învierea după șapte zile (conform visului pe care îl avusese, în noaptea de după aniversarea lui, Roxana, iubita lui Caius); lucru care, într-o manieră pe jumătate gravă, pe jumătate comică, se și produce… Evident că aș citi aceste texte mai degrabă în latura lor simbolică (mama egoistă și indiferentă, teama de a-l pierde pe cel iubit, teama de moarte în genere etc.) decât literal, în cheie anecdotică sau senzațională.

Ajung și la autoreferențialitatea textelor, presărate adesea cu referințe la actul scrisului sau la condiția de scriitor. În „Cu timpul, oamenii devin nemuritori”, naratorul – care e scriitor – întâlnește în parc un personaj straniu, un bărbat între două vârste îmbrăcat în galben, care joacă șah cu el însuși. Discuția pusă în scenă în acest mod insolit privește de fapt meseria scrisului:

„-Scrieți?
-Da, scriu.
-Am scris și eu, dar m-am lăsat. Acum mă ocup cu șahul.
-E și normal. Scrisul e o prostie.
-E mai mult decât atât. Scrisul e periculos.
-N-am simțit asta, deocamdată”.

Bărbatul în galben a avut un fiu scriitor, care a frecventat o școală de proză scurtă (intitulată ironic „Nemurirea E Scurtă”) și, la scurtă vreme după ce a fost dat afară de la această școală (presupunem că i-a divulgat secretul), a murit într-un accident (fusese, de altfel, declarat mort într-un anunț de presă, cu două zile înainte!) Și iată, din nou, un mod ironic și senzațional de a spune, de fapt, că scrisul presupune încălcarea regulilor și asumarea unor riscuri; că a scrie este un act de responsabilitate, fiindcă are consecințe în real (proza conține și o notă de suspans detectivistic pe care vă las să-l descoperiți).

Iulian Tănase alege, în povestirile sale, moduri ironic-umoristice și senzaționaliste pentru a trata de fapt teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris) – și o face cu talent și complicitate cu cititorul, într-un volum ludic și acidulat, pe măsura copertei sale flamboaiante (detaliu din lucrarea „Memento”, 2009, de Mihai Zgondoiu).

Iulian Tănase, „Un animal necunoscut și alte patruzeci de povestiri”, Editura Vellant, București, 2021, 202 p.

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: