„Vârstele muntelui” de Werner Lutz (VIII)

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem cea de a opta parte a prozei „Vârstele muntelui” de Werner Lutz, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”.

11

Liniştea amiezii de vară, susurând discret. Liniştea între două respiraţii, două cuvinte. Liniştea strugurilor copţi ascunşi sub frunze. Liniştea morţilor, mirosul lor de crizanteme. Liniştea, ca o perdea vălurind în dreptul ferestrei deschise. Toate formele, toate apariţiile liniştei. Liniştea ascunsă, jerpelită, sau cea mândră precum coloanele artistic canelate. Şi liniştea mea. Liniştea mea purta o blană cenuşie. Nu i-am dat nume. Am deschis uşa: Vino! Am deschis uşa: Pleacă! Îi dădeam mâna s-o ajut ori o împingeam cu bocancul. Niciodată nu se grăbea. Adesea dispărea zile-ntregi, răsărea din nou, cu blana şi mai cenuşie. Pe masa mea, pe hârtiile mele, răsărea iarba, subţire şi gingaşă precum sub copaci, iar orele creşteau şi ele efemere, ca nişte brânduşe.

Regretam că nu mai posedam vechi scrisori, că le-am aruncat la furie. Regretam că nu mai puteam naviga printre rândurile intime şi să recitesc ceea ce ştiam deja pe de rost. Ştiam, urechile bune puteau auzi voci înăbuşite sub cerneală şi în hârtia îngălbenită. Aş fi putut răspunde prietenilor pierduţi, unui trecut îndepărtat. Aş fi putut scrie: Dragii mei de altădată, pe aici bântuie iarna ceva mai mult decât vara. Aici se rostogolesc zilele şi nopţile alături de bolovani, în vale. Eu locuiesc pe-un vârf cu iarbă bună de păscut, care împunge cerul. De aceea pot să privesc, cu uşurinţă, de la fereastra mea, cinci ţări deodată, ba chiar ceva mai mult. Locuiesc la capătul drumurilor care nu prea sunt, de fapt, drumuri. Sunt cărări năpădite de ierburi, aproape de nerecunoscut. Seamănă cu cărările din vise, pe care poţi merge desculţ. Născociri împletite din beţe de frasin, tufişuri de soc şi trandafiri sălbatrici îşi împart pantele abrupte. Speranţe de viaţă se numesc pe aici, pentru că trăiesc şi sunt puternic înrădăcinate. Mai e de spus că liniştea ce mi se vâră mereu printre picioare e veşnic flămândă după şi mai multă linişte. A devenit nesătulă, iar mie incomodă.

Mi-am dat seama că liniştea are diverse grade de curăţenie. Dar că ar exista liniştea absolută, mă cam îndoiesc. Mă îndoiesc, de asemenea, că ar fi o substanţă invariabilă, un element, de acelaşi rang cu focul, aerul, apa, pământul. Mai degrabă este o parte greu de analizat a sufletului omenesc. Poate, doar o urzeală romantică, gândită de o minte nebună. Şi probabil sunt oameni ca mine care meditează asupra acestei teme, mai mult decât nebuni.

Werner Lutz, pictor şi poet, s-a născut în anul 1930, la Wolfhalden – Elveţia. Din 1950 s-a stabilit în Basel. Remarcându-se, mai întâi, ca grafician, el este una dintre cele mai apreciate voci lirice elveţiene. Volumele de poezie, puţine la număr, dar de o admirabilă consistenţă, ne dezvăluie o personalitate lirică aparte, capabilă să condenseze o lume în câteva cuvinte. În anul 2000 publică un volum de proză, de fapt un microroman: „Vârstele muntelui” (catalogat de autor, cu modestie, drept povestire), cu deosebit succes și mai multe reeditări. A murit la Basel în 2016. (Radu Țuculescu)