Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei scriitoarea și traducătoarea Veronica D. Niculescu. (Literomania)
1. Ce citiți în aceste zile?
Tocmai am terminat Donatella di Pietrantonio, „Vârsta fragilă”, și încep Jon Fosse, „Eu este un altul”, Septologie III-V. Sunt cărți aduse de la târgul de carte Gaudeamus – eu nu prea las turnurile să zacă, citesc între un târg și următorul tot ce am cumpărat, deși alternez cărțile nou apărute cu alte pofte, mai vechi sau mai noi. Iar anul ăsta n-am putut ajunge la Bookfest, deci eliminasem tot ce însemna turn cu noutăți pus în preajmă. Din ambii autori am mai citit, știam că îmi plac, așadar am mers mai departe cu ei. Sunt absolut fermecată de Fosse. Mă hrănește, e genul de literatură excepțională în care mă cufund ca-ntr-o muzică, ca-ntr-o viață. Înrudit cu Beckett, da, și totuși altceva.
2. Care este cartea care v-a schimbat viața?
Toate cărțile ne schimbă viețile. Una câte una și toate, laolaltă. Fiindcă ne schimbă felul în care înțelegem viața. Cărțile se așază precum cărămizile într-un zid, una peste alta peste alta peste alta. Pui una prea sus, cade, nu ține, fiindcă probabil n-ai pus ce trebuia dedesubt. Mai muncește. Încerc să spun că totul contează, baza, miezul, vârfurile. Acele cărți memorabile prin faptul că sunt literatură de cea mai bună calitate, da, dar și cele care au doar rolul de a ne conduce mai departe, poate chiar dinspre ce ne displace spre ceea ce e esențial și contează.
3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?
Sunt atâtea… De la rușii citiți în liceu, când cred că am deschis cu adevărat ochii asupra marii literaturi, până la cărțile traduse – multe m-au dus acolo unde nu m-ar fi dus cărți alese pur și simplu de mine în librărie. Cred, cum ziceam în răspunsul anterior, că tot ce citim – la fel ca muzica, filmele, celelalte arte –, tot ce consumăm ne alcătuiește, se adună și face parte din noi. De aceea e important cu ce ne hrănim. Cum selectăm. Nu știu exact cum să mă raportez la ideea de influență. Sunt sigură că au rămas urme puternice după niște traduceri, au fost atâția ani, în fond, în care am trăit efectiv, trup și minte, în cărțile lui Beckett și Nabokov, autorii din care am tradus cel mai mult, suspendându-mă din aproape orice altceva. A fost important pentru mine apoi să mă scutur și să mă regăsesc cumva. Dar te regăsești transformat. E vocea ta, în cel mai bun caz, dar o voce care știe că există muzica aceea, din care ai cântat (tradus) notă cu notă, notă cu notă, zi după zi, săptămâni, luni, ani. „Watt” al lui Beckett rămâne pe viață cu mine. „Darul” lui Nabokov, „Foc palid”, căruia i-am dat ocol vreo șapte ani înainte să încep să-l traduc.
4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.
În ultimii ani, alegându-mi cu foarte mare grijă cărțile, n-am dat greș în nici o alegere. Am savurat totul cu încântare și m-am și lins pe degete la sfârșit. Ultima carte de care-mi amintesc că nu mi-a plăcut, dar tot am terminat-o, că nu se face să lași în farfurie, muncești și cu ce nu te prinde, a fost „Vegetariana” – demult, luată după nu știu ce recomandări fierbinți. Mi-a displăcut profund. Mi s-a părut slabă, subțire, falsă în fiecare colțișor. Iată-mă azi făcând confesiunea, după doi ani de când chiar sunt vegetariană, și chiar în anul în care autoarea a luat Nobelul.
5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.
Inevitabil, sunt cărțile traduse de mine, din care primesc exemplarele de traducător de la editură. Anul acesta am dăruit oricui am avut ocazia Beckett, reeditat în colecția „Top 10+” de la Polirom. La fel, reeditările romanelor lui Nabokov. Sunt bucuroasă când am cui dărui cărți, când știu că acel cineva va citi.
6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?
Sunt prea mică să spun așa ceva. Să se pronunțe profesioniștii. Ca cititor, când nu îți place o carte sau un autor despre care se spune că e mare, e foarte posibil să îți lipsească ție una dintre acele cărămizi de la bază, care să te ajute să înțelegi vârful. Sau să fie chestiune de gust; sau de moment în care citești; apoi, cu cărțile mari, se știe, se mai și muncește… Nucile tari, odată sparte, scot la iveală minuni! Anul acesta, am dăruit cuiva apropiat „Metamorfoza” lui Kafka. Sfântă inocență, ce mi-a fost dat apoi să aud!… Și cât m-a întristat această reacție…
7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?
Nici aici nu m-aș pronunța. Ar fi doar o părere de cititor. Dar cred că mai degrabă se pot da exemple de supraevaluare, în lumea noastră grăbită și sclavă a publicității, a noului, a imaginii colorate… Din păcate, tot mai adesea văd cărți recomandate de-a valma, puse laolaltă ca oile-n țarc, deși n-au ce căuta împreună. Supra- și subevaluare din greu. Nivelare. Tristețe.
8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.
Nu-ți poți dori să scrii decât cartea ta, iar cartea încă nenăscută nu poartă un nume. Îmi doresc să mai scriu. A fost un an foarte puțin îngăduitor cu scrisul meu și cu mine. Dar am dus mai departe ceva început cu șapte ani în urmă, o casă a mea la care tot tencuiesc, șlefuiesc, în fiecare toamnă mai adaug o aripă, un candelabru, un horn, deși mereu îmi spun că e gata, acum chiar e gata…
9. Ce carte ați recitit cel mai des?
Cred că „Foc palid”, Nabokov. Am citit-o de opt ori doar când lucram la traducere, acum zece ani și ceva, în diferite forme și variante. E cartea la care, de departe, am muncit cel mai mult. Neglijența – sau de-a dreptul indiferența – cu care a fost primită traducerea aceste cărți, în jurul căreia plutea până atunci aura de „intraductibilă”, m-a lecuit de multe – griji, spaime, așteptări… Trebuie să-ți faci treaba bine, cât poți de bine, fără spaime exagerate, dar și fără să te aștepți la nimic. Sigur, înspăimântătoare cu adevărat e tăcerea. Altfel, dincolo de traduceri, cred că cel mai des recitesc din Cehov și Kafka. Mă întorc acolo oricând.
Veronica D. Niculescu (n. 1968), scriitoare și traducătoare. A publicat: Adeb, povestiri (Limes, 2004, Liternet, 2005); Orchestra portocalie, povestiri (Cartea Românească, 2008); Basmul Prințesei Repede-Repede, în colaborare cu Emil Brumaru (Polirom, 2009); Roșu, roșu, catifea, povestiri (Casa de Pariuri Literare, 2012); Floribunda, povestiri alese (TipoMoldova, 2012); Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare, 2014); Cad castane din castani, dialoguri, în colaborare cu Emil Brumaru (Polirom, 2014); Hibernalia (Casa de Pariuri Literare, 2016); Spre văi de jad și sălbăție, roman (Polirom, 2016); O vară cu Isidor, carte pentru copii (Polirom, 2017); Toți copiii librăresei, roman (Polirom, 2020); Luchian. Ochii, sufletul, mâna, biografie romanțată (Polirom, 2020); Iarna lui Isidor, carte pentru copii (Polirom, 2020); Simfonia animalieră (ediție definitivă, împreună cu Hibernalia) (Polirom, 2021); Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib (Polirom, 2021); Grădina pământeană a Prințesei de Marți, carte pentru copii (Arthur, 2022), Quilt (proză scurtă, Polirom, 2023). Cărțile sale au fost nominalizate la cele mai importante premii naționale și au primit Premiul pentru Debut al USR Sibiu (2005), Premiul revistei „Tiuk!” pentru proză scurtă (2013), Premiul „Cercul Literar de la Sibiu”, USR Sibiu (2015), Premiul „Cartea anului”, USR Sibiu (2017), Premiul pentru Proză, USR Sibiu (2021), Premiul „Observator Lyceum” în cadrul Premiilor Observator cultural (2021). A tradus din Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Lewis Carroll, Siri Hustvedt și alții. Premiul „Antoaneta Ralian” pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus (2016). Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor „Observator cultural” (2017).
Scrie un comentariu