Cronici Nr. 212-213

Jordi Doce: absențe și tăceri




Să nu spui: acolo am fost eu.
Spune întotdeauna:
acolo nu am fost niciodată.

(Elias Canetti)

Comparat cu Antonio Machado și cu Eugenio Montale, pentru uluitoarea sa capacitate de a explora un univers al nesfârșitelor posibilități, în care ființa umană are, adesea, nevoie să-și descopere punctele de reper pentru a se putea cunoaște până la capăt, pus alături de reprezentanții poeziei anglo-americane ai ultimului secol, de la T.S. Eliot la Sylvia Plath sau Seamus Heaney, Jordi Doce este un poet care, cunoscând perfect atât ilustra tradiție a înaintașilor săi Francisco de Quevedo sau Garcilaso de la Vega, cât și pe aceea a marilor lirici de limbă engleză (din care a și tradus, cu mare talent, și e suficient să amintim doar numele lui William Blake, W.H. Auden ori Paul Auster) reprezintă o adevărată revelație pentru cititorii zilelor noastre. A publicat șapte cărți de poezie, dintre care amintim „La anatomía del miedo” (1994), „Otras lunas” (2002), „No estábamos allí” (2016), toate încununate cu cele mai importante premii literare ale Spaniei.


Poezia lui Jordi Doce pare situată pe o fluidă frontieră, căci e un dat al absenţei, o rostire cu totul aparte, situându-se, simbolic vorbind, tocmai în adâncurile ființei.


Născut în 1967, la Gijon, și considerat unul dintre cei mai reprezentativi poeți spanioli ai prezentului, afirmat, deopotrivă, în calitate de critic literar și specialist în literatură comparată (teza sa de doctorat, susținută la Universitatea din Sheffield, analizând influența romantismului englez asupra poeziei spaniole contemporane) și spaniolă (a predat la Universitatea Oxford între 1997 și 2000), Jordi Doce este prezentat publicului din România în mod excelent şi convingător prin intermediul unui minunat volum de poezii (beneficiind și de frumoase condiții grafice), apărut acum câteva luni, în ediţie bilingvă, „Nu eram acolo” / „No estábamos alli”, la Editura Junimea din Iași, în inspirata traducere semnată de Melania Stancu.

Maeştrii spirituali ai lui Doce, cei al căror semn simbolic poate fi descoperit ca în filigran în creaţia sa, sunt mai cu seamă cei deja amintiți mai sus, dar și Wallace Stevens, John Ashberry sau Charles Simic, a căror operă o cunoaște perfect, din ale căror creații își inspiră unele poeme, însă de a căror influență – esențial detaliu! – reușește să se desprindă de fiecare dată, pentru a-și afirma, pregnant, vocea proprie și deplina originalitate. Convins, după cum spunea Maria Zambrano, că „poezia nu este situată prea departe de tremurul frunzelor”, scriitorul spaniol dă uneori senzația că scrie elaborate fabule sau concentrate istorioare, doar pentru ca în acest fel să își introducă cititorul într-un extraordinar univers al imaginilor care par a se afla într-o perpetuă mișcare și transformare, construind o lume în care totul funcționează după deciziile întru totul asumate estetic (și poetic!) ale autorului. Şi, chiar dacă nu se poate vorbi cu adevărat despre salturi spectaculoase în lirica sa, cititorul descoperă, la o lectură atentă a liricii lui Doce, o evoluţie bine marcată care dă contur şi sens individualităţii sale şi îi îndepărtează poezia de experimentele gratuite şi de orice obscuritate de prisos. Lectorul va avea surpriza (şi bucuria) să fie pus în faţa unei poezii limpezi şi profunde, ale cărei semnificaţii trebuie descoperite cu grijă şi evaluate cu atenţie, limbajul devenind instrumentul de lucru al autorului, dar şi calea – o adevărata potecă borgesiană ce se bifurcă! – ce trebuie urmată pentru a intui implicaţiile fiecărui poem în parte. Iată cum se exprimă Doce într-un text din „Nu eram acolo”, poate că unul dintre cele mai bine realizate volume ale sale: „Nu eram acolo când s-a întâmplat./ Eram pe drum spre un alt oraș,/ spre o altă viață,/ sub un cer schimbător care se mișca odată cu noi./ Am traversat câmpuri verzi, galbene,/ sate cu oameni bănuitori și corbi nepăsători,/ și nici măcar o dată nu ni s-a făcut dor de casă,/ nici nu am simțit nostalgie pentru trecut./ Așa era călătoria./ Noaptea liniște,/ dimineața ceață.” („Întâmplare”) Sau: „A ta era vocea care alerga/ prin pădure?/ Tu erai acela care vorbea/ în șanțul de alături/ singur cu frica sa?/ Tu șopteai/ în mijlocul unui loc de nicăieri/ întins printre frunze uscate?” („Necunoscut”) Trimiterile la universul natural nu sunt deloc întâmplătoare în această operă ce caută sensurile ultime – ale poeziei şi ale existenţei – nu în vreun experimentalism mai mult sau mai puţin decorativ sau exterior, ci în decantarea treptată a expresiei, ţelul estetic suprem fiind, pentru Doce, atingerea esenţelor. Într-adevăr, după cum scrie el, „Când lumea s-a făcut lume/ lumina strălucea ca-ntotdeauna/ pe deasupra unui orologiu nepăsător,/ aerul era plin de începuturi/ și de o mie de ori pe o mie de străzi diferite/ cineva se împiedica de o piatră/ iar piatra aceea îi deschidea ochii.” („Atunci”)


Citește și Aleš Mustar. Poezie și ironie

 


Citind cu răbdare creaţia lui Jordi Doce, devine clar că experienţa tăcerii, uneori a absenței, sunt mult mai importante decât orice aventură existențială sau culturală, ale căror urme (şi urmări) se regăsesc, în poezia sa, mai degrabă în plan exterior, în raportarea la anumite melodii sau la anumiți interpreți ai prezentului, la refrene celebre ori la figuri faimoase ale contemporaneității (de la formația britanică Marillion sau melodiile lui Todd Rundgren la muzica lui Jean Michel Jarre). Căci, treptat, poemele lui devin expresii ale unei linişti ce duce cu gândul la marii poeţi şi gânditori ai culturii universale. Că ar fi vorba, mai ales în unele texte, despre apropierea de spiritul clasicilor ori de accente stoice, aşa cum au afirmat o parte a criticilor literari, este adevărat (să nu uităm că un poem se numește „De vita beata”, aluzie clară la textul lui Seneca cel Tânăr, „Ad Galionem de vita beata”), numai că aceasta e doar una dintre numeroasele surse ale unei creaţii poetice a cărei formă de a exprima lumea e mult mai complexă. E suficient să spunem că un poet oriental, de pildă, ar privi atent universul exterior şi ar descrie picătura de rouă în chiar clipa când aceasta se desprinde de pe marginea unei frunze. Însă Jordi Doce dă întotdeauna senzaţia că, pentru a scrie, se situează de-a dreptul în interiorul unei picături de rouă (al fiecărei picături de rouă), a cărei esenţă o înţelege şi pe care reuşeşte să o şi exprime cu o limpezime şi cu o simplitate aparentă, care, desigur, uimesc şi conving deopotrivă cititorul. În acest fel, poetul vorbeşte despre întâmplările ce marchează existenţa umană, dar şi despre incertitudinile de care, orice ar face, omul nu poate scăpa; sau, alteori, despre acele drumuri care doar dacă sunt parcurse până la capăt îşi dezvăluie adevăratele semnificaţii. Căutarea e prezentă la tot pasul în aceste poeme, iar călătoria, cu toate accepţiunile şi implicaţiile sale, dezvăluie şi capacitatea fiecăruia dintre noi de a ajunge, dar numai în cele din urmă, acolo unde suntem aşteptaţi: „Eram pe drum spre o altă țară,/ o altă viață,/ fără bagaje stridente,/ fără loc pentru amintiri./ Toate ne ieșeau în cale,/ acum liniște, apoi ceață.” („Întâmplare”)
Putem spune că Doce privilegiază, prin intermediul poeticii sale, un limbaj al dorinţei şi, în egală măsură, al absenţei şi al tăcerii. Descinzând parcă din marii mistici, poezia sa se află şi într-un permanent dialog implicit cu opera lui Heidegger şi Nietzsche, fără a pierde ocazia de a se raporta, subtextual, la creaţia lui Hölderlin. În acest context, golul, absența, lipsa (să nu uităm că volumul acesta de versuri este intitulat „Nu eram aici!”) devin elementele centrale ale unei extraordinare metafore globale a creaţiei sale, locul simbolic unde se naşte poezia – doar în tăcere. Acesta e unicul spaţiu al revelaţiei, pentru Jordi Doce. De aici, desigur, intensitatea unora dintre poemele incluse în acest excelent volum. Poezia sa exprimă în mod absolut original condiţia simbolică a creatorului, adesea prin intermediul unui tensionat dialog purtat chiar cu absența. Imaginile nopţii, care completează sensurile golului ori tăcerii, exprimă şi incapacitatea fiinţei umane de a numi (lucrurile sau lumea) până la capăt. Încercarea de asumare a universului prin cuvânt rămâne nu o dată un demers pus sub semnul întrebării, iar aparentul eşec al individului sortit să caute în tăcere prin labirinturile absenţei pentru a putea, eventual, umple marele gol, demonstrează convingerea lui Mujica: nu capătul drumului contează cu adevărat, ci călătoria până acolo: „Nimeni n-a mai rămas în picioare, ai tăi dorm./ Tăcerea se revarsă fără grabă în urechile tale./ Nu este nu este nu./ Nu se poate arunca vina pe nimeni, sub nici un pretext./ Cineva, în altă noapte, se gândește furios la tine.// O ploaie fină ne intră în oase./ Nimeni nu privea ceasul, și totuși./ Tăcerea era drumul, picioarele noastre pe drum.// Aproape că nu-i mai distingi fața în penumbră./ Firul vocii sale ia foc când îl atingi.// Așa încep poveștile: un călător se întoarce seara acasă.” („Monostihuri”)

Unele texte configurează, însă, o extraordinară relaţie a absenţei cu o posibilă prezenţă – aceasta fiind reprezentată mai cu seamă de cuvântul care, de fiecare dată, este menit a reîntemeia lumea, expresie a Logosului. Căci, după cum consideră Doce, acolo unde se termină limbajul nu începe indicibilul, ci revelaţia. În fond, scriitorul nu face altceva decât să exprime, cu mijloacele marii poezii, ceea ce propunea Meister Eckhart, iar fiecare cuvânt este rostire a celui absent aflat în relaţie cu cel care supune universul unui proces interogativ presimţit şi exprimat aluziv: „Asta vreau: să trăiesc la începuturi./ Să rămân de partea prezicerilor, a presupunerilor./ Dacă te uiți în urma ta, cuvintele sunt mereu de prisos./ Niciodată nu ești acolo unde ești.” Poezia va fi, deci, lipsită de ornamente şi înfrumuseţări pur exterioare, pentru ca, în acest fel, să se poată tinde spre experienţa misterului – esenţial şi existenţial. Iar acest prim mister revelează marele mister al alterităţii, dar şi dorinţa de dăruire: „Dacă ești atent, vei auzi voci./ Niciodată nu se află unde îl aștepți/ Pasul pe care îl faci și iepurele care sare./ Vrei cuvinte care să dea ora exactă.” („Monostihuri”)

Poezia lui Jordi Doce pare situată pe o fluidă frontieră, căci e un dat al absenţei, o rostire cu totul aparte, situându-se, simbolic vorbind, tocmai în adâncurile ființei. Paradoxal, însă, poetul nu scrie doar pentru a umple absenţa, şi nici pentru a suplini vreun gol, ci menţine intactă dorinţa de a le păstra şi de a le integra în existenţa cotidiană: „A spune ce trebuie a însemnat mereu a spune prea puțin./ Cine își părăsea casa își ascuțea credința./ Cine își părăsea casa își învăța limitele./ Suprafețe opace, aspre./ Foițe care în același timp se atrag și se resping.”

 

Jordi Doce, „Nu eram acolo / No estábamos alli (Poeme 2007 – 2017)”, Traducere de Melania Stancu, cuvânt însoțitor de Ana Blandiana, Iaşi, Editura Junimea, 2020

Susține Literomania

Despre autor

Rodica Grigore

Este conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; doctor în filologie din anul 2004. Volume publícate: „Despre cărți și alți demoni” (2002), „Retorica măştilor în proza interbelică românească” (2005), „Lecturi în labirint” (2007), „Măşti, caligrafie, literatură” (2011), „În oglinda literaturii” (2011, Premiul „Cartea anului”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România), „Meridianele prozei” (2013), „Pretextele textului. Studii și eseuri” (2014), „Realismul magic în proza latino-amerieană a secolului XX. (Re)configurări formale şí de conținut” (2015, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată” din România, Premiul G. Ibrăileanu pentru critică literară al revistei „Viața Românească”, Premiul „Cartea anuluì”, acordat de Filiala Sibiu a U.S.R.), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018, Premiul „Șerban Cioculescu”, acordat de revista „Scrisul Românesc”), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). Traduceri: Octavìo Paz, „Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă” (2003/2017), Manuel Cortés Castañeda, „Oglinda Celuilalt. Antologie poetică” (2006), Andrei Oodrescu, „Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri” (2006, Premiul pentru Traducere a1 Filialei Sibiu a U.S.R.). A coordonat şi a realizat antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Siblu, în perioada 2005-2012. A publicat numeroase articole în presa literară, în revistele: „Euphorion”, „Observator Cultural”, „Saeculum”, „Scrisul Românesc”, „Viața Românească”, „Vatra” etc. Colaborează cu studii, eseuri şi traduceri la publicații culturale din Spania, Mexic, Peru şi Statele Unite ale Americii. Face parte din colectivul editorial al revistei „Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute” de la New York.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.